Green, Leonora Kathleen; Coupons Required; IWM (Imperial War Museums); http://www.artuk.org/artworks/coupons-required-6017

Niște însemnări de pe o insulă mică

Start

Am avut, de-a lungul unui deceniu, oportunitatea să călătoresc, cu mai multe prilejuri personale și profesionale, în Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, mai exact în Anglia și Scoția. S-a nimerit să fie în diverse luni ale anului, nouă din douăsprezece mai exact: ianuarie, februarie, aprilie, mai, iunie, iulie, august, septembrie, decembrie. Adică am văzut insula aceasta mai mică (cum i-a zis Bill Bryson în amuzanta sa carte de călătorii Însemnări de pe o insula mică) – mică în comparație cu Australia, de pildă –, în toate anotimpurile. Inclusiv în vara excesiv de călduroasă a lui 2022, când gazonul și superbele grădini (parte din șirul de embleme ale Regatului) nu mai erau verzi, ci maronii după ce nu mai plouase zile la rând, iar irigatul fusese suspendat ca măsură preventivă pentru păstrarea rezervelor de apă.

Revin la Bill Bryson, al cărui titlu îl parafrazez: născut și educat în America, fost jurnalist și profesor la Durham, rector al Universității de aici la un moment dat. Adică a cunoscut țara atât din interior, de unde au emigrat stră-stră-stră-stră-…moșii lui, în mecanismele ei profunde de funcționare, cât și dispunând de detașarea necesară prin formarea modelatoare și de viață din „Lumea Nouă“. O poziționare care i-a permis din punct de vedere intelectual să ironizeze tipicurile vieții britanice în anumite articulații ale sale. Cele două cărți ale sale (cea pomenită mai sus și partea a doua, Drumul către Little Dribbling: Noi însemnări de pe o insula mică) sunt delicioase!

Ca să ajungi pe insula asta care n-a mai vrut să facă parte din UE, o sensibilă majoritate a populației preferând orgoliul național în defavoarea valorilor comune, poți trece Canalul Mânecii via ferry pe la Calais, ori poți zbura pe unul dintre cele șase aeroporturi londoneze. Le-am experimentat pe ambele, sunt fezabile, prima, dacă ai mai mult timp și răbdare. Și nervi pentru partea din România, care e cea mai obositoare, epuizantă chiar, pe infrastructura rutieră de țară subdezvoltată. Heathrow, Luton, Gatwick, Stansted, City și Southend fac ca metropola de pe Tamisa să contorizeze cel mai mare trafic aerian din lume.

Demontarea câtorva clișee

Ploaia și ceața

Să încep cu clișeele. Prin ce e renumit Regatul Unit? Prin ploaie. Vremea e preponderent instabilă, poți traversa mai multe anotimpuri în intervalul unei singure zile, ploaie abundentă, apoi soare și un cer albastru-cleștar, pe care norii sunt fugăriți cu mare viteză de vântul nelipsit, puternic. Plouă de rupe, perfect explicabil prin poziționarea geografică, înconjurată de ocean, mai precis de Atlantic, Canalul Mânecii, Marea Nordului și Marea Celtică. Plouă în medie peste jumătate de an (156 de zile în 2021). Abundența pluvială a adus și nuanțe în vocabular. După cum există mai multe tipuri de ploaie, există și cuvinte care le desemnează: pouring, showers, spitting, drizzle. În toate casele din Regatul Unit găsești obligatoriu o pereche de wellies, celebrele cizme din cauciuc, umbrele, pelerine, toate sunt accesorii obligatorii. Iar când ziua e însorită, toată lumea caută un loc de expunere la lumina solară, pentru a procesa necesara vitamină D. După modelul nordic, înfofolitul nu face parte din obiceiurile locului. Inclusiv copilașii sunt căliți încă de mici, poartă shorts și T-shirt la 10-12 grade Celsius. Eu, cu geacă, glugă, eșarfă și, la un moment dat, mănuși subțiri, păream o apariție de la Polul Nord. Simțeam asta, deși nimeni nu se holba, căci aici fiecare minds his/her own business. Deși în percepția comună Regatul Unit e simbolul ploii, în statisticile internaționale țara asta e abia pe locul 74, mai jos și decât unele țări africane – Coasta de Fildeș, Burundi, Camerun, pe care eu, cel puțin, le asociez tocmai cu lipsa acestui element vital. Pe primul loc și deținătoarea trofeului de cea mai ploioasă țară a lumii e Columbia. România e pe 124.

Și dacă e umezeală, atunci e și ceață. Iarna și toamna, mai ales, când curenții de aer polar se întâlnesc cu aer mai cald, atmosfera se încarcă cu particule mici de apă, suspendate în aer. Topurile ne atrag tuturor atenția, așa că să menționăm și care e localitatea cea mai cețoasă din Regat:  Kinlochewe, satul acesta neavând în medie decât 926 ore de soare pe an. În Cartea Recordurilor s-a înregistrat că, la nivel global, cea mai înaltă poziție a podiumului e ocupată de Newfoundland, Canada, cu 206 zile de ceață pe an.

Un alt record în Londra: cea mai îndelungată perioadă de zile cu ceață s-a înregistrat în decembrie 1952, când nu s-a ridicat vreme de cinci zile (de pe 5 până pe 9). Au fost mari probleme de vizibilitate, iar atmosfera era atât de încărcată, încât ceața pătrunsese și în unele imobile. Imaginați-vă! Ca într-o saună, doar că nu fierbinte.

Mâncarea proastă?

Mâncarea proastă e un alt tipar din seria de prejudecăți. Nu-l împărtășesc! Sigur că bucătăria britanică nu atinge rafinamentele franțuzești, iar în rivalitățile istorice ale acestor țări vecine se recurge adesea la gastronomie ca argument câștigător. Dar sunt multe dish-uri pe care le apreciez: somon Wellington, Cornish pasties, pudding, porridge elevat cu fructe proaspete.

Într-un meniu tipic, Fish & chips e în vârful listei la felul principal. Mâncarea tradițională a englezului average, destul de ieftină, învelită odinioară în hârtie de ziar, conține o bucată de pește alb, aliment ce se găsește din belșug pe orice insulă. O bucată fără oase, file de cod, de regulă, dar și alte tipuri, prăjită în crustă de aluat. Servită alături de cartofi prăjiți, mazăre (boabe sau piure) și cu sos tartar care să-i îmbogățească gustul. Unii susțin că e mâncarea națională și se găsește extrem de frecvent. Practic, nu lipsește din niciun meniu, localurile specializate sunt numeroase, inclusiv în Commonwealth. Charles Dickens o menționează în Oliver Twist, iar în zilele noastre există chiar și un premiu care recompensează cel mai bun fish & chips. E gustos, cam gras după gustul meu, cu toată lămâia stoarsă pe deasupra, ambele preparate fiind prăjite. Făina din aluat și amidonul din cartofi, plus sosul sunt o combinație cu un nivel caloric ridicat. Dar ce-ar fi viața fără niciun exces?

Ziua începe cu English breakfast. O farfurie care adună multe culori și calorii sănătoase, varianta full însumând opt ingrediente. E un dish foarte consistent, cu proteine provenind din ouă ochiuri (în ulei sau poșate), fasole boabe cu sos de roșii, cârnați, costiță prăjită, ciuperci, pâine prăjită, roșii la grătar, black pudding (sângerete). Pentru pescetarieni se face opțiunea vegetariană, în care se adaugă hash browns, un fel de chifteluțe din cartofi. 

Musai ceai negru alături. Deși tot mapamondul pare să bea cafea, adevărul probat de statistici e că această licoare, ceaiul negru, e a doua cea mai populară băutură din lume, după apă. Breakfast Tea e variantă matinală, o formulă de ceai mai tare, cu mai multă teină, pentru trezirea simțurilor. Varianta pentru a doua jumătate a zilei, Five oʼclock tea, e un mix mai mild și se servește asociat cu un cookie. Ambele, și cel A.M., și cel P.M., se servesc cu un strop de lapte, care îi pune în valoare aroma.

Moda fast food-ului a cuprins și insula din nord-vestul Europei, nu avea cum să scape. Dintre brandurile mondiale, Five Guys e cea mai faină idee. E varianta aclimatizată a unui lanț de mâncare standardizată de peste ocean, acomodată la tipicurile locale. Burgerii sunt gustoși, la fel și cartofii prăjiți (french fries, care de fapt se cheamă fries și sunt originari din Belgia, ca să fim riguroși până la capăt). Numele Five Guys (conceptul e originar din Virginia) le aparține celor cinci frați care la vârsta majoratului au ales să-și deschidă o afacere în loc să meargă la colegiu. Găselnița lor e că între cele două părți ale chiflei și felia de carne îți poți pune ce topping vrei.

Fermele mari împânzesc Regatul, calitatea alimentelor fiind întruchiparea grijii pentru sănătate. Suprafețele întinse ale fermelor se remarcă peste tot în peisajul rural, o agricultură practicată după standard moderne, cu o atenție sporită față de mediu. Preocuparea pentru sănătate reiese și din regulile bine stabilite privind calitatea mâncării și a servirii ei în pub-uri și restaurante, cu sancțiuni severe dacă sunt încălcate. Mi-a atras atenția un detaliu, inițial am zâmbit a mirare, apoi mi-am dat seama cât e de util: în orice meniu, se precizează nu doar alergenii fiecărui fel, ci și numărul de calorii. Ca să te gândești bine înainte de a comanda. Am văzut și persoane supraponderale (nu la fel de multe ca în State, unde problema e endemică), dar englezii sunt, în general, foarte activi. Mersul pe bicicletă e la ordinea zilei, la fel și fotbalul, cricketul, poloul călare, tenisul, înotul și orice alt sport în aer liber. Bazele sportive sunt numeroase, bine întreținute, cu acces larg. De parcuri ce să mai zic! O frumusețe de zeci, sute de hectare, inclusiv în centrul marilor orașe. Copaci seculari, gazon de-ți vine să te tăvălești prin verdele lui crud (dacă n-ar fi ud), alei pentru plimbare și alergare. Un adevărat răsfăț corp și pentru minte!   


Volanul în dreapta habitaclului și condusul pe partea stângă a străzii sunt un landmark britanic cu explicație istorică, vinind din practicile turnirurilor medievale și fiind conservat sistematic. De asemenea, a fost exportat în fostele colonii ale Regatului, mai puțin în India, n-aș știi să vă spun de ce, dar acolo șofatul e o adevărată probă de anduranță, la numărul mare al populației și la haosul care guvernează șoselele. Deci de ce pe stânga în raport cu axul drumului? La jocurile medievale, bravii cavaleri se întreceau ținând lancea în stânga, fix lângă corp, cu scopul de-a străpunge, în viteză, armura adversarului ori măcar de a-l dezechilibra și doborî din șa, iar cu dreapta, controlau calul prin mânuirea hățurilor. Pentru conducătorii sutelor de cai putere de azi norma s-a perpetuat: schimbătorul de viteze e plasat în locul armei; volanul, pe dreapta, spre a imprima direcția dorită. Nu e, oare, neobișnuită abordarea asta în oglindă, când întreaga lume are regulile fix invers? Gluma „We are driving on the right side of the road” spune că nu, reafirmând intenția de-a nu schimba lucrurile, în orice caz nu într-un orizont de timp palpabil! Commonwealth-ul nu va renunța la sute de ani de istorie. Și, practic vorbind, ar fi super-complicat. Interesant e că Suedia, de pildă, care nu are legături chiar atât de strânse cu Regatul, desigur cu excepția faptului că vikingii năvăleau ciclic pe insula asta mică, a condus și ea ca-n Marea Britanie până-n 1967. Apoi, a adoptat sistemul european, decizia fiind explicată prin numărul mare de accidente, în condițiile în care cele mai multe dintre autovehicule aveau deja volanul la locul lui, unde-l știm noi. Chestiune de vizibilitate, mai ales în cazul depășirilor.

Am condus și eu puțin în Regat; e… bizar, întrucât trebuie să-ți stăpânești reflexele deja formate și, oricât m-am străduit, am lovit la greu cu mâna dreaptă în portieră. Însă nu e imposibil, suntem ființe adaptative. Din fericire, pe schimbătorul de viteze poziționarea e similară celei continentale, iar ca să reușesc mai rapid am decis că cea mai bună metodă e să țin mereu mâna stângă pe schimbător, iar dreapta lipită de volan. Mai aveam puțin și mi le legam cu bandă adezivă. Glumesc! Distracția mare e în ronduri. La intrare, ca la intrare, dar ieșirea e o provocare. Dacă în alte situații rutiere te mai iei după cei din față, la părăsirea rondului tactica nu ține. Căci fiecare iese din rond în alt punct, spre direcția unde are treabă. La faza asta ești pe cont propriu! Să mai zic ce infrastructură impecabilă brăzdează insula asta? Să zic de autostrăzi, dual carriageway și o multitudine de countryside roads, înguste, flancate de garduri vii, de verdeață, cu refugii laterale când de-o parte, când de alta, care îngăduie circulația pe ambele sensuri. N-am auzit un claxon, n-am auzit o apostrofare; politețe la superlativ.   

În peisajul rutier se remarcă un tip special de autobuz care atrage privirile: double-decker. În 1828, englezii au imaginat o caleașcă cu două etaje trasă de cai. Motivul a fost nevoia creșterii capacității de transport odată cu mobilitatea populației în continuă ascensiune. Această soluție a fost bine primită, așa că primul double-decker motorizat a fost produs în 1847, iar un alt avantaj, pe lângă numărul mai mare de călători și înfățișarea neobișnuită, este faptul că, în ciuda lungimii (între 12 și 14 m), tipul acesta de mijloc de transport poate intra relativ ușor pe drumurile înguste ale capitalei britanice. Cele mai simpatice pentru călători sunt cele cu acoperișuri vitrate, prin care vezi cerul senin ori ploaia, depinde de anotimp și de zi. Mie-mi place să mă așez la etaj, pe partea șoferului și să-mi închipui că eu sunt cea care conduce. Ca fapt divers, în 1941, Miss Phyllis Thompson a fost prima femeie licențiată să conducă un double-decker pe străzile londoneze. 

Majoritatea sunt roșii, captează privirile nu doar prin aspect, ci și prin culoarea vie, vizibilă din depărtare. Unele modele sunt neacoperite în partea de sus, cele folosite pentru turul orașului – spre încântarea turiștilor, care au șansa unei perspective panoramice. Inclusiv în condiții atmosferice mai puțin prietenoase, ca vânt sau ploaie scurtă. Double-decker e atât de înșurubat în cultura cotidiană britanică încât e menționat până și într-unul dintre volumele lui J.K. Rowlings, Harry Potter și prizonierul din Azkaban – un triple-decker, doar suntem în lumea magiei, botezat Knight Bus. Singura problemă ține de relativa instabilitate, par niște dulapuri la orizontală care se mișcă, dazavantajul însă poate fi ușor contracarat de atenția și îndemânarea șoferului. Ar mai fi și vulnerabilitatea dată de înălțime – ramurile pomilor de pe margine devenind uneori incomodante ca și podurile pe sub care nu poate trece.

Am pomenit cuvântul „poduri”, o să aduc în discuție o altă temă care conectează prezentul de trecut pe insula asta mică: bridge toll/ taxa de pod. În întregul Regat Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord sunt inventariate 23 de poduri cu taxă, cele mai multe peste râuri importante. Întreținerea lor e treaba comunităților locale care încasează o taxă modică, de câteva lire. Unele sunt construcții moderne, de dată recentă, acestea sunt administrate de la nivel central. Cele din localitățile rurale sunt vechi construcții din piatră, cu valoare patrimonială, tratate ca atare, și îngrijite permanent. Am avut ocazia să traversez unul din această categorie. Aparent banal, podul are o istorie fascinantă. Leagă Swinford de Eynsham și datează din 1769, un an care a început într-o zi de sâmbătă (n-are relevanță aici, doar mi s-a părut pitoresc). A înlocuit un mic ferry care asigura deplasarea peste apă, dar care devenise insuficient, și e unul dintre cele două toll-uri de pe Tamisa, din Anglia. O căsuță în mijloc, între sensurile de mers, e ocupată, la orele de vârf, de un angajat care colectează taxa. Acum cuantumul ei e de câțiva penny (5 pentru autovehicule standard, ceva mai mult – 20, pentru cele de mai mare dimensiune și tonaj, precum double-decker). O sumă simbolică, care dă mari bătăi de cap plătitorilor. Nu se poate transfera online, nu există abonament (se aplică doar la peak hours) așa că-i musai ca șoferii să aibă mereu în mașină mărunțiș. Închipuiți-vă situația în care ai doar o bancnotă de 5 sau 10 lire și aștepți rest. Banca locală furnizează și colectează sutele, uneori miile de mici monede, care ocupă mult volum și sunt grele. De ce nu se mărește taxa? Întrucât County Council n-a fost de acord. De ce nu se renunță la ea? Întrucât County Council n-a fost de acord. Faza e că în urmă cu niște ani, în 2009, podul spre Eynsham a fost scos la licitație. Vânzarea s-a făcut pentru 1,08 milioane de lire. Nu se știe cine e noul proprietar și de ce l-a cumpărat, dar toll-ul e acolo în continuare. Circa 10 000 de motoare îl trec în medie zilnic!


Credit poze: Oltița Cîntec
Imagine principală: Coupons Required, Kathleen Green, 1941

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×