Vezi mâinile mele, de Gabriel Macsim este un volum de proză scurtă în care fiecare dintre cele opt povestiri par să examineze existența miraculosului din alt unghi și să ajungă la alte concluzii. Pe coperta a patra, Florin Iaru se întreabă cine este ochiul care privește (și reconstruiește) lumile din proze. Eu m-am întrebat care este, de fapt, părerea lui Gabriel Macsim despre posibilitatea miracolului. La lansare, autorul a mărturisit că, neprimind o educație religioasă, s-a apropiat de fenomenul credinței cu o curiozitate științifică, încercând să înțeleagă cum e posibil ca cineva să creadă în ceva dincolo de granițele naturalului. În fiecare dintre textele din volum, Gabriel Macsim pare să ne întrebe și pe noi „Credeți în miracole?“ și să ne provoace să ghicim încotro va conduce firul poveștii.
Vezi mîinile mele
de Gabriel Macsim
Polirom
2023
În Axolomul (proza mea favorită din volum), un om care și-a pierdut un braț într-un accident crede că îi crește la loc membrul lipsă. În Mesaj de întâmpinare, un bărbat chinuit de moartea soției are un plan care frizează nebunia pentru a o aduce înapoi. În Cineva va muri avem de-a face cu un făcător de minuni: în preajma lui, nu moare nimeni. În Cu „cs“, nu cu „x“, un bărbat are nevoie să obțină de la o persoană decedată refacerea unui document legal și descoperă un departament pentru comunicarea cu morții chiar în sediul instituțiilor statului. În unele povești, miraculosul se transformă în satiră, în altele e un pretext pentru sondarea de adâncimi psihologice, iar în altele ne prezintă lumi SF sau fantastice.
Cum miraculosul e adesea reclamat de religios, religia și formele pe care ea le îmbracă devin o temă recurentă în volum. În cea mai amplă și mai complexă dintre proze, Vezi mâinile mele, o poveste inteligentă și plină de umor despre un viitor distopic în care România e condusă de un regim totalitar ortodox hipertehnologizat, Gabriel Macsim pune în discuție înseși fundamentele credinței. Dar nu se mulțumește să interogheze, ci sugerează și un posibil răspuns, construind o alternativă la dictatura exercitată de treimea religie-economie-politică. Personajul principal, Toma Petrescu, ajunge într-o lume aflată în ilegalitate, dar mai apropiată de valorile creștine originare. Întrebând cum se face că o comunitate în aparență monastică acceptă cuplurile, și nu numai pe cele tradiționale, i se răspunde: „Nu iubirea îl împiedică pe om să-L cunoască pe Dumnezeu, ci ignoranța. Prostia, nu ca incapacitate de a înțelege, ci ca refuz de a-i accepta pe ceilalți așa cum sunt, de a tolera, de a admite diversitatea ca trăsătură definitorie a lumii create de El.“
Dar ce face poveștile lui Gabriel Macsim cu adevărat valoroase este faptul că funcționează pe mai multe paliere. Dincolo de fantastic, există întotdeauna o dimensiune de observație și critică a socialului și un nivel psihologic realist și profund. De exemplu, în Axolomul, bărbatul care crede că îi crește la loc brațul se prezintă la controlul anual de evaluare a handicapului și anunță că nu mai are nevoie de indemnizație – scenă care pare să dea, în sfârșit, un sens existenței practicii din lumea noastră; dar pivotul poveștii se dovedește a fi în cele din urmă relația dintre bărbat și soția sa.
De asemenea, Gabriel Macsim ne propune un nou tip de masculinitate. Vocea naratorilor săi, fie că sunt de persoana I sau a III-a, este a unor bărbați care se îndepărtează de masculinitatea tradițională printr-o asumare fără precedent a vulnerabilității, a nesiguranței și a îndoielilor. Pierderea este altă temă rezonantă a volumului (Mesaj de întâmpinare, Liniște), dar suferința protagoniștilor nu se transformă în resentiment împotriva lumii sau a lor înșiși. Din contră, chinurile declanșate de lipsa persoanei iubite sunt observate cu un ochi clinic, dar blând și autoironic, a cărui bunăvoință – și, îndrăznesc să spun, chiar compasiune – se răsfrânge asupra întregii lumi observate.
Nu în ultimul rând, prozele lui Gabriel Macsim merită citite pentru stilul impecabil, curat, precis, dar și versatil, care alternează momente de poezie cu momente de comedie, ajungând, în Mesaj de întâmpinare, să stăpânească chiar și limbajul elucubrant (dar cu o aparență științifică) al nebuniei.
Vezi mâinile mele este un excelent volum de debut, care îmbină teme complexe ca religia și credința cu povești inedite, scris de calitate și un pic de miraculos.
Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă, de Alex Olteanu este un roman bine scris, cu evidente valențe cinematografice, care vorbește cu amărăciune și neașteptat de mult umor despre singurătate și nevoia de relații însemnate. Absolvent de filosofie pasionat de comportamentul animalelor (ceea ce explică și „animalele“ din titlu), ajuns să lucreze de acasă, într-un job care îl deprimă, Andrei se teme la un moment dat că ar putea uita să vorbească și începe să depună eforturi pentru a-și crea interacțiuni. Tentativele lui sunt pe cât de ingenioase, pe atât de înduioșătoare – devine șofer pe aplicația BlaBlaCar, participă ca figurant într-o reclamă, angajează o lucrătoare sexuală pentru „girlfriend experience“; luate împreună, acestea creează un inventar al dificultăților (aparent insurmontabile) ce stau în calea legăturilor umane: indiferență, neînțelegeri, lipsă de sincronizare, incongruență de valori.
Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă
de Alex Olteanu
Polirom
2023
La fel ca Gabriel Macsim, Alex Olteanu aduce, prin Andrei, un personaj masculin nou în peisajul literar românesc: nesigur, dar nu incapabil sau ridicol; visează să facă schimb de priviri cu o fată, să ajungă să fie împreună, iar viața lui să se schimbe în bine (într-un scenariu demn de Bridget Jones: „Uneori, își imagina cum va face schimb de priviri cu o fată de care îi place, apoi ceva complet neașteptat se va întâmpla și dintr-o dată se va trezi că sunt împreună, iar viața lui va lua o turnură spre mai bine.“) și în același timp se simte empowered după ce a faultat pe cineva la fotbal („După ce Miță îl trântise la pământ, intrase într-un flux al răzbunării care îi canalizase energia într-o singură direcție. Se simțise bine să fie atât de concentrat pe un lucru și să își dorească atât de mult ceva.“). Andrei este o examinare a masculinității contemporane, cu nesiguranțele, nevoile și provocările ei, inclusiv aceea de a face față unei lumi dominate de cancel culture. Andrei nu exprimă păreri „tari“: asistă în tăcere la judecarea colegului cancelluit, își întreabă șefa cum ar trebui să se comporte și ne lasă pe noi, cititorii, să medităm cum ar arăta o lume în care femeile să se simtă în siguranță și apreciate, iar bărbații singuri și frustrați să poată intra într-un dialog despre problemele lor.
În plus, Alex Olteanu observă și redă cu multă abilitate subtilitățile dinamicilor masculine. De exemplu, nevoia de a se poziționa într-un raport de superioritate față de alți bărbați prin glume depreciative, comentarii privind lipsa de cunoaștere sau îndemânare (excelent ilustrată în scena de la fotbal), etalarea bunurilor sau a cuceririlor amoroase (vizita la prietenul Adi). Dar chiar și în aceste interacțiuni, Alex Olteanu surprinde momente de sensibilitate, însă repede depășite. De exemplu, în contextul discuției despre cucerirea unei femei, intervine următoarea replică, însoțită de observațiile naratorului: „– Asta deja nu mai pot să-ți povestesc, te las pe tine să-ți imaginezi, se împăună Adi tot, apoi dintr-o dată înghiți în sec și deveni emoționat. Hai să-ți dau ceva de băut, că te țin pe stomacul gol. Bere, whisky?“
Singurătatea lui Andrei e scoasă în evidență și de descrierea aproape obsesiv de detaliată a acțiunilor sale: gesturile solitare, cotidiene, care vorbesc despre relația lui cu lumea înconjurătoare și cu el însuși. Însă nici acestea nu sunt relații ușoare. De la hainele luate de la uscat și neîmpăturite de zile întregi, la vinovăția pe care o resimte după ce comandă de la KFC, la decizia lui de a da mâncarea unui om al străzii și dificultatea de a găsi un loc unde să nu o mănânce câinii maidanezi (scenă de un umor delicios), la baba de la opt care tot ține ușa de la lift deschisă, silindu-l să o ia pe scări până la nouă (alt moment copios), supraeul lui Andrei și universul par să comploteze pentru a-l împinge spre izbucnirea finală.
Un personaj neașteptat este locul: bine ales, conturat și utilizat. Andrei locuiește cu chirie într-un zgârie-nori deasupra Deltei Văcărești (văzută în noiembrie, pustie și uscată), decor ce sporește atmosfera de alienare și creează prilejuri pentru câteva scene inedite pe care vă voi lăsa însă să le descoperiți singuri.
Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă este o lectură ușoară, dar densă în semnificație, în care cred că fiecare poate recunoaște ceva din problemele cu care ne confruntăm ca societate.
