Crăciunul din 1996 nu diferea cu nimic de cel din anii trecuți și nici nu dădea semne că s-ar schimba cumva în viitor. Treispezece scaune erau așezate în jurul mesei. Ana, sora cea mică, cei trei verișori și mătușa cea mare aveau locurile cu spatele la brad. În capul mesei stătea mereu bunicul, iar bunica nu-l scăpa din ochi din partea opusă. Ca la „țară, țară, vrem ostași“, pe cealaltă latură lungă erau părinții. Scaunul din mijloc îi era rezervat unchiului Marcel, care întârzia, cum îi era obiceiul.
Lucra în port, ca agent maritim la o firmă grecească. Nu respecta niciun program, doar pe cel dictat de Căpitănia Constanța. Dacă adulții asociau această sărbătoare cu răciturile, sarmalele, cozonacii și o beție ce aducea a doua zi o mizerabilă mahmureală, copiii aveau altă constantă. Moș Crăciun era în mare concurență cu Marcel. Acesta rezolva orice, găsea mereu o cale, nu refuza pe nimeni și mereu aducea cadouri, chiar dacă nu era sărbătoare.
– Ruxandro, ia mai adu niște pâine, că te acrești la masa ca știm-noi-cine, se foia pe scaun cumnatul ei.
Greoaie, mătușa se duse bombănind. Fusese fiica favorită a moșului, prima născută, dar nu reușiseră să se desprindă unul de altul și le le rămăsese fată bătrână.
– Ce-ți mai place s-o necăjești, Costele, își dojeni bărbatul mama Anei.
– Anuță, ia zi-i, acu’ că ești majoră și termini liceul, ce vrei să te faci? Dă-le exemplu mucoșilor ăstora de lângă tine, o îndemnă cealaltă mătușă a ei.
– Aș vrea să merg la facultate.
– Facultate? Pe dracu’! izbucni mama fetei.
– Te duci la postliceeală și te faci coafeză, n-avem bani de gărgăunii tăi. Ăstea-s vremuri de școală? se răsti peste masă și tata.
– O meserie să ai, fata mea. Nu pierde vremea cu golanii prin facultăți, întări bunica.
– O să învăț, o să iau și bursă, mă descurc eu.
Vocea stinsă a fetei nu convinse pe nimeni. Pe sub masă, sora ei mai mică îi prinse mâna și-o răsuci. Își culcă pumnul mic în palma Anei ca o ancoră.
– Hai, Ruxandro, că n-am ce să moi în zama asta. Mișcă-te cu pâinea! schimbă iute tata subiectul.
Până după sarmale, ziua de sărbătoare în casa familiei Ionescu curgea ca vinul în pahare. Acela a fost momentul în care furculițele au fost abandonate zgomotos în farfurii. S-a declanșat ritualul de întâmpinare a lui Marcel. Mai întâi verișorii mici, apoi cumnații, cu sănătoase îmbrățișări și îndemnuri la băut. Surorile-l pupară chicotind. Dădu noroc cu bunicul și se înclină până la urechea lui.
– Cum ești, tată?
– Cum să fiu? Un moș, nu mă vezi?
– Marcelică, mult mai muncești. Grecul ăla să-ți facă statuie, se strecură mama între ei doi.
Dinamica sărbătorii luă alt ritm. Vocea unchiului se înălța până peste vârful bradului împodobit. Ana îi capta fiecare cuvânt, poveste sau glumă și-i destindeau chipul într-un zâmbet. Bunicul ațipi în fund, pe scaun. Verișorii mici se înghionteau.
Sătui, toți de la masă se moleșiseră.
Marcel dispăru vreo cinci minute și reveni cu Moș Crăciun după el. În acest an, era unul scund, cu ochii mici, care dădea des din cap. Barba de vată se vedea că îl irita, pentru că se scărpina și strănuta într-una.
– Stai jos, Moșule, îl ghidă Marcel spre fotolului de lângă brad. Sit down, îi șopti la ureche.
– Da’ ce, Moșu’ nostru știe acum engleză? se zgudui într-un hohot de râs celălalt unchi.
– Știe, că-i învățat. Ia să vedem ce v-a adus, copilași.
Moș Crăciun se așeză, puse sacul cât el de mare în față și-l deschise. O cutie lungă cu o etichetă albă lipită îl încurcă pe deplin.
– Hai, Răzvane, că tu știi să citești, doar ești în clasa a treia. Du-te și ajută-l să împartă cadourile.
Verișorul cel mai mare țâșni și, cu glas solemn, strigă primul nume. Urmară toate celelalte unsprezece, iar zarva și mormanul de ambalaje rupte și aruncate mai că-l înghițiră pe sărmanul moș.
– Marcele, de unde l-ai găsit pe prăpăditul ăsta? îl întrebă șoptit Costel.
– E un filipinez, l-am luat de la vapor. Ce vrei? N-am găsit pe nimeni pe frigul ăsta. I-am dat zece dolari și-a venit. Ce contează? Nu vezi? Suntem fericiți.
– Unchiule, îl trase Ana de braț, vreau să vorbesc ceva cu tine, dar nu acuma, să nu mă audă ai mei.
– Bine, fată. Trec eu mâine pe aici să te scot la o pizza și vorbim, da?
– Mulțumesc.
Abia atunci, Ana își deschise cadoul. Primise primul ei parfum. Dintr-o cutie roșie, scoase o sticluță lungă, cu un capac spiralat, auriu. Cu greu îl desprinse și pulveriză scurt în aer. Adulmecă cu ochii închiși și ridică vârful nasului. Inspiră adânc, în liniște.
A doua zi, Marcel veni pe la șapte seara să o ia pe Ana. Ea îl aștepta parfumată de la prânz. Se duseră cu mașina lui de serviciu la Pizzeria Aldo, unde-i plăcea ei.
– Ce pizza vrei?
– Hawaii.
– Hawaii să fie. Îmi dai și mie o felie, da?
Ana se îmbujoră și prinse curaj. Îi cuprinse mâinile amandouă peste fața de masa cu carouri roșii. Le simțea pielea fină, ca a ei, și asta îi dădu un sentiment de siguranță.
– Unchiule, vreau să merg la facultate, la Farmacie. Ai mei nu mă lasă, izbucni Ana. Trebuie să fac câteva ore de meditații la chimie, că nu e ușor. Nu sunt sigură pe unele chestii. Învăț. Sunt bună la școală, dar ei vor să mă fac coafeză. Eu nu vreau. Te rog, ajută-mă. Nu-mi vor da bani, că știi că n-au. Poți să-mi dai tu?
Fata se înroși mai tare decât carourile de pe masă.
Marcel tăcu și asta i se păru Anei sfârsitul lumii. Privirea lui se îngustă. Își retrase mâinile din mâinile fetei și se aseză cu coatele pe marginea mesei, împletindu-și degetele și strivind cu podul palmelor carourile.
– Ana, trebuie să fii sinceră cu mine, dacă vrei să te ajut.
– Sunt, unchiule, sunt.
– Tu mai ai iubitul ăla? Răzvan, nu? iar ochii lui se îngustară și mai tare.
Ana se întristă. Își recuperă mâinile abandonate și le strânse la piept.
– Nu, ne-am despărțit luna trecută.
– Dar voi ați fost iubiți, nu?
– Ce vrei să zici?
– Știi bine ce zic, dar am nevoie să știu, ca să te pot ajuta, Ana.
– Da, am fost… Să nu-i spui mamei, te rog.
– Nu, nu asta am de gând. Cum aș mai putea să te ajut așa? Fii atentă. Eu n-am cum să-ți dau bani de meditații, dar pot să te ajut să-i ai. Să ai banii tăi, Ană. Ai tăi.
– Cum? De unde?
– Tu esti frumoasă, știi asta, nu? O să devii femeie și o să uiți, îți promit. O să devii ce vrei tu, farmacistă, orice, dar povestea asta trebuie să rămână între noi.
Fetei i se răciră mâinile. Nu o să devină coafeză. O să meargă la facultate. O să fie farmacistă. O să fie femeie.
Era Revelionul. Părinții îi dădură voie să meargă la petrecerea organizată în apartamentul unei colege. O lăsară la insistențele lui Marcel, care le promisese că el avea s-o ducă și, dimineață, când se întorcea din port, avea s-o lase acasă. Așa îi cumpăraseră o rochie nouă, de la o vecină care aducea haine din Turcia. Pantofii cu toc, pe care îi avea împrumutați de la o colegă, îi luase într-o sacoșă. Zăpada topită pe aleea cu pavele crăpate din fața blocului se transformase într-o masă de noroi greu și lipicios, care se lipea de ghetele Anei.
Marcel o aștepta în mașina lui de serviciu, o Dacie break gri, cu logo-ul firmei inscripționat pe portiere. Fata își scutură ghetele de noroi înainte să urce, dar îl simțea lipit de tălpi. Știa că nu e frumos să urci așa murdară în mașină.
– Ce bine arăți, Ană! Te-ai și machiat, bravo.
– Nu e prea mult? Să mă șterg?
– Nu, nu, e bine așa.
– Uite, comandantul e norvegian. E la noi în șantier, cu vaporul, de două luni. E un tip super, prezentabil, discret. Înțelegi, nu?
Ana nu înțelegea cum ar putea să-și pună pantofii cu toc, cei care o bătuseră cât îi purtase prin casă, și apoi să urce pe vapor. Nu știa de ce să îi fie mai teamă, de bătături, de noroi sau că o să cadă pe scară.
– Și vii tu să mă iei, unchiule?
– Spune-mi Marcel când facem asta. Nu trebuie să știe nimeni, n-ai uitat, nu?
– Nu, nu, nu va ști nimeni, unchiule. Pardon, Marcel.
Frână ușor când ajunseră la Poarta 5, una dintre intrările în Portul Constanța. Din ghereta lui, paznicul se apropie de ochiul de geam deschis:
– Seară bună, Marcele.
– Nu m-ai văzut, da?
– Nu știu cine ești, Marcele, râse paznicul golănește.
În mașină mirosea a cald și a țigară. Parbrizul se tot aburea și el îl ștergea cu un prosop scos de sub frâna de mână.
– Vin să te iau pe la 5 dimineața. O să urc până la cabină, stai liniștită.
– Să știi că am vorbit deja cu profesoara de chimie. Mă primește de pe 10 ianuarie.
– Cu o sută de dolari, ai s-o plătești până la primăvară. Ne descurcăm noi. Lasă că vorbesc eu cu ai tăi, să știe că de la mine-s bani și să te lase cu coaforul în pace, da? Uite, ăsta e vaporul. Vezi ce mare e?
Ana mai văzuse vapoare de aproape. O făcuseră pionieră pe vremea lui Ceaușescu pe unul dintre ele. Își amintea scările, pragurile foarte înalte de la ușile ovale, mirosul de vopsea și mustața ofițerului care îi pusese la gât cravata roșie. Speră ca norvegianul să nu aibă mustață. Se aplecă sub bord să-și schimbe încălțările. Picioarele îi erau atât de reci, încât pantofii îi păreau cu o mărime mai mari. Se murdări pe mâini de noroi și își șterse fiecare deget de prosopul umed de condens din stânga ei. Marcel privea cum fata se curăța atent și aprinse lumina din plafon să vadă mai bine. Distanța dintre ei se măsura în oceane. În ochi îi pătrunse o tristețe asemănătoare cu viața.
– Ai noroi și-n ochi, Ană.
Imagine: Squeaky Flies in the Mud, David Lynch, 2019
