Cred cu tărie că fiecare ne proiectăm, sub țesuturile moi, o țară sau o peninsulă care nu are legătură cu random.orgul care ne distribuie geografic, în anul nașterii. Era o memă funny, în care bebelușul spera să se fi nascut în Norvegia și, de fapt, nimerise în cartierul bucureștean Berceni.
Acest text, scris la câteva zile înainte de călătoria mea în Oslo, Fagernes și Bergen, vine cu un disclaimer. Nu consider că patriotismul se măsoară în parcurgerea unui stagiu militar (până la un punct) obligatoriu sau în susținerea echipei naționale de fotbal. Mai mult, patria lăuntrică a fiecăruia dintre noi nu e musai să coincidă cu țara unde ne-am născut, unde ne-a dus viața sau măcar să fie un ținut 100% real. Țara interioară poate fi un tărâm mitic, mistic sau orice altceva ne trece prin minte.
Repertoar norvegian dintr-o răsuflare
Norvegia mea interioară conține muzica Leprous, muzica acelor îngeri naufragiați și condamnați să deschidă porii unei sensibilități postendemice, fiordurile de pe Google Maps, golurile lui Erling Braut Håland de la Borussia Dortmund, Foamea lui Knut Hamsun, Beatles-ul lui Lars Saabye Christensen, în care m-a dat peste cap acel fragment cu păsările ucise de pata de petrol, fragment suprapus peste fondarea Partidului Muncitorilor din Oslo, cele 6 goluri marcate de Bodø/Glimt în poarta Romei lui José Mourinho, răsvrătirile adolescentine marca Dimmu Borgir/ Progenies of the Great Apocalypse, prietenia extraordinară cu traducătorul Steinar Lone, pe care am cultivat-o la FILIT Iași, dar și la fostul Tramvai 26, locul unor seri memorabile de poezie, ecourile vocii lui Sivert Høyem în Piața Mare din Sibiu, la Artmania 2019, la zece după ce descoperisem cel mai frumos cuvânt din toate limbile pământului, într-o proza scurtă a lui Mugur Grosu, madrugada, madrugada, madrugada, anii gothici, anii 2000, în care viața mea de liceu conținea o depresie postbacoviană, care suna doar a Theatre of Tragedy, Liv Kristine, Venus, Cassadra și Siren, Norvegia mea interioară se construiește de aproape 20 de ani, Norvegia mea interioară, impecabilă, în țiplă, după mai mult de cinci ani de terapie, updatată în 2023 cu un blues boreal pe altă axă decât Oslo–Bergen, un blues boreal reușit de formația Pristine din Tromsø, la aproximativ 150 de ani de la In The Hall of the Mountain King al lui Edvard Grieg, precursorul precursorului fenomenului metal, asta dacă rămânem fideli ideii că Black Sabbath își rezervă paternitatea și maternitatea pentru heavy rock, Oslo orașul cu cele mai multe mașini electrice pe cap de locuitor și cu kinetoterapeuți care cântă în trupe de rock progresiv, Satyricon alături de corul Operei Naționei Norvegiene, black metal și 299 trupe de metal la un milion de locuitori, fără comparații, fiindcă ele strică flowul, sentimentul norvegian în creștere după conversațiile cu traducătoarea Ioana Miron despre poezia scrisă de Erlend Erichsen de la Gorgoroth, care probabil a văzut miracolul plutind la concertul Nick Cave din Bergen în 2013, în sfârșit alegerea pe care am făcut-o, s-a născut organic Norvegia Interioară, nu Islanda sau Finlanda interioară.
V-am trecut prin toate sertarele mele norvegiene, acum e timpul să ne urmăm drumul. Deoarece, la finalul zilei, chiar și un copil își alege jucăria din bazarul cu plușuri. Opțiunea, extrem de subiectivă, a luat în calcul apropierea de prezent și clasificarea ei într-o cutie de bijuterii ce poate fi serigrafiată ca progmatca.exe.
Solistul trupei Leprous a ieșit pe piață cu un album solo de debut, care nu are, cel puțin la prima vedere, conexiuni evidente cu direcția pe care o urmează grupul din Oslo. Einar Solberg (ES) ne atrage atenția în 2023 cu discul numit 16,opodoabă care se așază mai degrabă într-un multivers electro-pop, decât într-unul progresiv-rock. O primă audiție poate fi înșelătoare, iar o ureche neobișnuită cu muzica norvegienilor ar putea respinge discul, precum ar face organismul uman cu un corp străin.
16
Un punct-cheie pentru călătoria mea în acest nou univers nordic vine prin citirea aproape obsesivă a versurilor din piesa care dă titlul acestui album (16).
It took me 16 years to realise / That I was meant to walk through winter nights / Despite, all indications.[1]
Să fie vorba despre nostalgie sau, mai degrabă, despre pierderea inocenței și translația spre viața de adult, în care lucrurile se văd cu alți ochi? Dacă apelăm la elementele de biografie ale trupei Leprous, pe care Einar a fondat-o în 2001, alături de chitaristul Tor Oddmund Suhrke (Toro), vom putea vedea că aceste nopți de iarnă se suprapun și peste anii de start ai bandului. A fost nevoie de opt ani pentru a lansa primul disc de studio, Tall Poppy Syndrome (2009). Și de alți patru sau cinci ani pentru a deveni un reper și un nume reprezentativ pentru metalul progresiv din deceniile al doilea și respectiv al treilea. 16 e și o introspecție sau o călătorie spre sinele cel mai profund și mai authentic, prin meditație ghidată, dar și prin liniștea unor sonorități ambientale. Deși marketat ca un album solo, 16 oferă un democratic 50–50 în materie de compoziție între solistul de la Leprous și artiștii invitați să contribuie la materialul discografic. De remarcat este și aportul Corului Filarmonicii Orașului Praga în întreg ansamblul. Ca să închid cercul personal, voi spune că mi-au luat 16 ani și mie să mă decid să călătoresc din Norvegia mea interioară în toată-Norvegia-pe-care-o-poți-prinde-cu-simțurile-tale-într-o-săptămână. Și acum, piesă cu piesă, despre 16, disc produs de Inside Out Music.
Măștile lui Einar Solberg
Intrarea în matricea muzicală se face încet, ambiental, cu o voce liniștitoare, pe care ți-ar plăcea să o auzi și în cazul unei sesiuni de meditație ghidată. 16,primul track, este o colaborare absolut minunată cu artistul canadian Raphael Weinroth-Browne. Violoncelistul este un membru important al staffului de turneu, pe care contează echipa Leprous. 16 este ca o mângâiere pe creștet, pe care o mama i-o oferă fiului ei în momentele dificile, iar cartea vulnerabilității ingenue i se potrivește mănușă lui Einar Solberg. Se poate observa și o chimie extraordinară cu Weinroth-Browne, rodată în peste opt ani de concerte pe toate scenele importante ale lumii.
Urmează Remember Me, un cântec surprinzător, cu ceva accente RnB, dar care păstrează tematica versurilor într-o zonă destul de angoasantă și dark. Antenele lui ES sunt extrem de bine conectate la cursul variat și uneori impurificat al mainstreamului muzical contemporan. E primul moment în care ies la iveală monștrii apelor norvegiene (vorba Corinei Stângă, prietena și jurnalistă de prog la rându-i). Pentru asta e nevoie de sunetul ascuțit al chitarei electrice, absent în prima piesa.
Remember me / I’m the war within your head / Remember me / When you’re helpless and out of breath.
Cel mai bun exemplu de electro-pop cu elemente de post-rock apare în Beautiful Life. Cu piesa asta, s-ar fi putut prezenta fără probleme la Eurovision. Din fericire acest lucru nu s-a întâmplat, iar melodia nu a fost scurtată la trei minute și nici simplificată la nivel de construcție. Calitățile lui Einar sunt vizibile încă o dată și nu ai cum să nu te întrebi cum ar suna tot acest inventar de genuri și subgenuri pe o scenă live. Poate avem noroc totuși.
Urmează o incursiune în diagonală prin discografia Leprous, pentru că de influențe nu poți scăpa atât de ușor. Where All The Twigs Brokee un exemplu în acest sens și beneficiază de prezența surorii lui Einar, Heidi Solberg Tveitan (Starofash, numele de scenă). Melodia pare o trecere pe fast-forward prin cele mai recente trei contribuții discografice Leprous: Malina, Pitfalls și Aphelion. Heidi completează acest tablou cu sintetizatoare și claviaturi, care dau melodiei un puternic accent cinematografic. De-abia aici urechea obișnuită cu progressive începe să lucreze în parametrii subgenului.
Metacognitive are, din punctul meu de vedere, un dublu rol. Pe de o parte anticipează tunelul prin care Leprous va porni în anii următori. Pe de altă parte, într-o cheie mult mai artsy, e o redare aproape 1 la 1 a momentului în care celui aflat pe patul de moarte i se derulează tot filmul vieții prin fața ochilor. Violoncelullui Raphael Weinroth-Browne apasă din nou toate butoanele sensibilității. E momentul cu cel mai mult groove, în care obsesia controlului pe portativ se evaporă preț de 5 minute și 13 secunde. E.S. lasă lucrurile să plutească.
Întoarcerea în zona ambientală, light, nu se putea face direct, ca din topor. Treapta ideală pentru acest moment este colaborarea cu chitaristul Ben Levin, unde Einar aproape că dă free-style pe bit. O definiție impecabilă a acelui universal acasă o regăsim în cântecul Home:
Coming home / In my zone.
E piesa cu inserții de rap, care, cum ați ghicit deja, nu îi aparțin lui E.S., ci lui Ben Levin. Ar fi putut să se ducă chiar mai în inima curentului actual? Cine știe, data viitoare norvegianul ne va surprinde și cu bucăți de trap, pe care să le adauge în repertoarul norvegian dintr-o răsuflare.
Blue Light este un joint-venture danezo-norvegian, care unește două nume foarte importante de pe scena prog actuală. Einar îl are aproape, într-un duet de zile mari, pe Asger Mygind, solistul Vola. E o reîntoarcere (oare a câta?) la elementele naturale, din care s-au născut și sunetele armonioase. Blue Light funcționează ca o baladă, ca un ecou. Ar suna ideal și într-o formulă a cappella. Doi muzicieni eminamente prog se duc în zona soul, RnB și chiar blues. Le iese de minune!
Grotto (Grotă) readuce în prim-plan lupta cu depresia, pe care Einar a despicat-o în cele mai fine fire pe discul Pitfalls din 2019. Solistul tratează cu maximă responsabilitate această temă, avându-l de data asta tovarăș de drum pe chitaristul Magnus Børmark. O voce din spatele minții turează pe refren, devenind aproape apoplectică.
De la această sărbătoare a muzicii fiordurilor nu putea să lipsească nici cumnatul lui Einar. Este vorba de legendarul solist al trupei Emperor, Ihsahn. Acesta vine cu partea sa de growl și chitară pe piesa nouă, denumită sugestiv Splitting The Soul. Nu întâmplător e cea mai boreală și mai apăsătoare bucată, mai ales că de la acest festin nu lipsesc (la nivel de decor) nici zeii nordului, care și-au pierdut răbdarea. Tobele, până atunci discrete irup după versurile, ce creează acel FOMO[2] mult discutat în anii ăștia.
Tick tock, the clock is ticking / Tick tock, my soul is splitting.
Over the Top readuce liniștea și redistribuie energiile bune în universul albumului 16. Einar redevine vocea caldă, de luat acasă, în iernile geroase, petrecute lângă soba bunicilor. Recalibrarea lui E.S. se sprijină și de această dată pe violoncel, care dialoghează cu pianul, dar și cu artificiile vocale cu care liderul Leprous ne răsfață la fiecare pas, în cele 69 de minute ale discului 16.
Destinația finală îl găsește pe Einar în coabitare cu chitaristul altui band important din nordul continentului. Este vorba despre Tóti Guðnason, de la Agent Fresco (Islanda). The Glass Is Empty,o compoziție de peste 10 minute, ne rezumă toate stările pe care le-am încercat în periplul propus de E.S. Explozie, jocul tăcerii, distrugere & reconstrucție, frumusețe sub toate formele ei, fără prejudecăți sau stereotipii.
16-le lui Einar conectează punțile ce unesc Norvegia mea interioară de Norvegia pe care mă pregătesc să o explorez în iulie 2023. Măștile lui Solberg și-au făcut, treaba. Acum e rândul meu.
[1] Versuri de Einar Solberg și Raphael Weinroth Browne.
[2] Fear of Missing Out.
Imagine reprezentativă: arhiva Einar Solberg
