Fascinat de capodopera mută a lui F.W. Murnau, Nosferatu, eine Symphonie des Grauens (1922), film pe care, copil fiind în anii ’90 îl vede la un VHS, regizorul Robert Eggers (The Witch, The Lighthouse) își îndeplinește visul de a face un remake după clasicul film.
Premisa de la care pornește Nosferatu (2024) este una provocatoare și diferită. Filmul se deschide cu un cadru în care o tânără cheamă în taină la fereastra camerei sale printr-o rugă apăsată un demon al nopții. Astfel, contele Orlok (Bill Skarsgård) este trezit la viață de Ellen (Lily Rose Deep). Cei doi fac un legământ întru eternitate.
Câțiva ani mai târziu, în orășelul Wisburg din Germania anului 1838, agentul imobiliar Thomas Hutter (Nicholas Hoult) este căsătorit cu Ellen. Pâstrând firul narativ inițial și intriga romanului Dracula, scris de Bram Stoker și publicat în 1897, Thomas este solicitat de șeful său Herr Knock (Simon McBurney) pentru a primi o sarcină de serviciu ce nu suportă amânare. El îi vorbește despre clientul său, un conte misterios, ce se află „cu un picior în groapă“, dar care dorește să achiziționeze o proprietate în Wisburg. Tranzacția trebuie intermediată de Hutter și necesită deplasarea sa în Transilvania. Acesta acceptă gândindu-se la plata pe care o va primi și care îi va asigura un trai îndestulat alături de soția lui.
Călătoria lui Hutter prin Carpați până pe meleagurile transilvănene pare interminabilă. Ea devine importantă nu doar în cuprinsul desfășurării narațiunii, ci mai ales pentru că face apel la o întreagă moștenire culturală în ceea ce privește folclorul despre vampiri.
Drumul până la castelul contelui este anevoios, în plină iarnă grea. În cele din urmă personajul ajunge la un han unde este întâmpinat de o șatră de romi care dansează în jurul lui și râd de el, dar și de un bătrân român. La han, Thomas este martorul unor ritualuri de ținere la distanță a strigoiului, o serie de obiceiuri și descântece știute și practicate în cercul restrâns al comunității rurale. Unul dintre ritualurile păgâne la care acesta asistă fără voia lui implică aducerea unei virgine la mormântul unui vampir și a-l ademeni să-și părăsească culcușul urmând uciderea lui prin înfigerea unui țăruș în inimă. La mănăstirea la care ajunge atunci când se rostește numele lui Orlok (în cadrul unei exorcizări), călugărițele îl recunosc imediat pe „duhul rău“ ca fiind un vrăjitor întunecat, denumit „solomonar“, căruia diavolul i-a protejat sufletul astfel încât trupul lui încă să facă blasfemii. „Ești pierdut în umbra lui“, acesta este avertismentul stareței, care îl salvează și care adaugă o dimensiune ocultă poveștii din Nosferatu.
Dialogurile în limba română, dar și în limba rromani vor face deliciul spectatorilor. Aici intervine contribuția remarcabilă a scriitorului Florin Lăzărescu, cunoscut publicului din România ca scenarist al filmului lui Radu Jude, Aferim! (2015), cu care Robert Eggers a colaborat îndeaproape la realizarea filmului său.
În această nouă versiune a lui Nosferatu, atât jurnalul pe care îl ține Thomas Hutter în timpul călătoriei sale, dar și scrisorile promise a fi trimise iubitei sale soții, sunt eliminate, impresia fiind că experiențele sale cu lumea întunecată a Transilvaniei trebuie să fie trăite de unul singur și neîmpărtășite cu ceilalți. În cele din urmă, întâlnirea dintre Thomas și Orlok are loc. Pe toată durata definitivării contractului de cumpărare a proprietății Grunwald, aflată în ruină, chipul contelui rămâne ascuns, menținând suspansul și punând accentul pe vocea personajului malefic.
Inspirat de imaginea contelui Orlok în interpretarea lui Max Schreck, Eggers alege să schimbe înfățișarea celebrului personaj creat de Murnau, păstrând însă intacte ghearele lungi și hidoase ale vampirului care bântuie cu umbra sa. Apariția strigoiului este diferită față de versiunile anterioare (inclusiv cea a lui Werner Herzog din 1979, Nosferatu – Phantom der Nacht, cu Klaus Kinski în rolul temutului vampir) .
În Nosferatu, Orlok este impunător, nemilos, însetat de sânge, răzbunător și totul pentru a-și recăpăta mireasa pierdută, dezvăluind în același timp această latură a seducătorului (pe care o mai regăsim în Dracula lui Francis Ford Coppola din 1992, în interpretarea fără cusur a lui Gary Oldman). Totuși, față de versiunea lui Coppola, contele nu redevine tânăr, iar forma lui monstruoasă, „de mort viu“, stârnește oroare până la ultimul cadru din film. De asemenea, pentru a puncta originile lui Orlok ca fiind un descendent al nobilimii transilvănene, cineastul nu alege deloc întâmplător drept castel al său Castelul Corvinilor (Huniazilor) din Hunedoara, (în subsolul căruia Thomas Hutter va descoperi sicriul vampirului), dacă ne gândim la câteva legende românești neatestate din punct de vedere istoric și documentar care vorbesc despre întemnițarea domnitorului român Vlad Țepeș în catacombele castelului după cum o altă legendă trezește imaginația colectivă la gândul că Țepeș ar fi trăit o poveste de iubire în mare secret cu o tânără de șaptesprezece ani, Katharina, în timpul șederii sale la Brașov.
Între timp, în Wisburg e mereu noapte ca și cum un coșmar a pus stâpânire pe oraș. Familia Harding, Anna (Emma Corrin) și Friedrich (Aaron Taylor-Johnson), se confruntă cu somnambulismul lui Ellen și cu episoadele repetate de „melancolie“ și isterie care se manifestă prin convulsii. Firea ei de nestăvilit, dominată de pasiune, în care instinctul primează în detrimentul rațiunii, încearcă să fie temperată de medicul adus de Friedrich, prin administrarea de opioide puternice sau prin corsetul cu care tânără este forțată să doarmă, chinuindu-i astfel întregul corp.
Ellen devine prizoniera propriului subonștient. Prinsă între vis și realitate, întâlnirea ei cu Orlok este scurtă, el o posedă de la distanță, pătrunzând în sufletul ei și reușind să o transforme în „mireasa lui“. Luarea în posesie prin vrăji a corpului lui Ellen devine fascinantă prin simbolistica pe care o aduce în discuție. O femeie cade pradă unei dorințe sau mai degrabă sexualității reprimate într-o societate profund patriarhală care nu se abate de la reguli și în care erotismul este un subiect tabu. Performanța actoricească a lui Lily-Rose Melody Depp, prin felul în care jonglează cu corporalitatea, amintește de cele ale părinților ei, ambii actori, fie și numai dacă ne gândim la figura damnatului interpretată de Johnny Deep în Edward Scissorhands (1990) sau la senzualitatea și puritatea rolului Vanessei Paradis din filmul Noce Blanche (1989).
Singurul în măsură să afle cauza comportamentului „fără leac“ al tinerei este profesorul „erudit“ Albin Eberhart von Franz, un outsider al societății, jucat de Willem Dafoe, a cărui interpretare pe alocuri excentrică reușește să rămână credibilă până la final. „De unde vine Răul? Din noi sau din afara noastră?“ este întrebarea pe care o adresează Ellen profesorului. Pe măsură ce trăirile ei se intensifică, contele îi dă un ultimatum de trei nopți în care are timp să-l cheme, să nu-și nege iubirea și să-și reînnoiască jurământul etern. În caz contrar, el va răspândi moartea asupra tuturor celor apropiați. Vampirul este însetat de sânge pentru că: „Sângele e viață“ și nu ezită să omoare în calea lui orice suflet inocent, chiar și copii (în acest caz, victimele perfecte se dovedesc a fi cele două fetițe ale familiei Harding). El tânjește după iubirea pierdută demult: „Tu ești pasiunea mea, obsesia mea“, acestea sunt cuvintele rostite de Orlok, care dezvăluie o direcție diferită de povestea de dragoste dintre Mina Harker și Dracula din adaptarea cinematografică a lui Coppola. Aceasta era pecetluită de rostirea cuvintelor „Tu ești dragostea vieții mele“.
Fiecare cadru din Nosferatu surprins de directorul de imagine Jarin Blaschke (cu care Eggers a lucrat la toate filmele sale anterioare) construiește gradual universul coșmărescce conține multe referințe externe poveștii cu care spectatorii se pot identifica,atmosfera gotică fiind întreținută de întreaga recuzită. Costumele, decorul, fiecare detaliu cinematografic este pus la punct cu acuratețe și meșteșug, iar coloana sonoră tragică a lui Robin Carolan nu face decât să completeze toate acestea.
În final, cutia pandorei se deschide dezvăluind un imaginar morbid al unei nopți de dragoste între un strigoi și o tânără pe un pat cu flori de liliac. Liliacul este simbolul primei iubiri, al feminității, al seducției, al nostalgiei și al amintirii, toate acestea fiind subteme ale filmului Nosferatu. În definitiv, ceea ce reușește Eggers este să prezinte o poveste pe cât de întunecată, pe atât de actuală, care se înscrie în genul horror și care caută să obțină răspunsul la întrebarea: Este dragostea mai puternică decât moartea?
Imagine: Nosferatu, r. Robert Eggers, 2024
