În timpul Războiului de Treizeci de Ani (1618–1648), soldații spanioli erau diagnosticați cu „inimă rea“ (Mal de Corazon), maladie descrisă drept o disperare profundă din cauza dorului de casă, a priori denumirii „nostalgia“ și care întrunea toate caracteristicile acesteia. Singura modalitate găsită de medici pentru a-i face bine pe soldați era să îi elibereze de datorie și să le permită să se întoarcă acasă sau să le promită această întoarcere. Despre maladia aceasta o să vă vorbesc în rândurile ce urmează.
Johannes Hofer, un medic internist cu origini suedeze și germane, a studiat la 1688 fenomenul social Heimweh, tradus ad litteram „suferința căminului“. Pentru a da un nume acestei suferințe doctorul Hofer a combinat rădăcinile cuvintelor grecești nostros care înseamnă „întoarcere“ și algia cu sensul de „durere“ pentru a crea neologismul medical „nostalgia“ care va denumi această afecțiune. În caracterizarea acestei maladii, Hofer devine primul care oferă o descriere specifică, alături de simptome fizice a unui fenomen emoțional, legând astfel patologia de o deplasare în spațiul sociocultural. Hofer asociază nostalgia cu izolarea socială, dificultatea de a se adapta la noi împrejurări, fixația la îngrijirea maternă, anxietatea și boala fizică și devine astfel un punct de referință în psihosomatică. Ulterior, nostalgia a devenit rapid termenul folosit pentru dorința patologică a persoanelor dislocate cultural. Teoria similară conform căreia există o dialectică minte-corp reapare și în teoria economică a psihicului a lui Sigmund Freud care informează și lucrarea lui, Doliu și melancolie. Deși Freud nu elaborează direct conceptul de „nostalgie“, conceptele sale despre melancolie și doliu sunt relevante pentru înțelegerea manierei în care o persoană gestionează pierderea unui obiect îndrăgit (care poate fi o persoană, o relație, un ideal, o perioadă a vieții etc.). El face distincția între doliu ca proces sănătos prin care o persoană trece în urma unei pierderi și melancolia ca stare psihopatologică în care pierderea nu este conștientizată, elaborată și asimilată. Freud folosește o singură dată termenul „nostalgie“ în Interpretarea viselor fără să se aplece specific asupra acestui fenomen psihic.
Deși inițial nostalgia a fost conceptualizată ca o tulburare psihopatologică de sine stătătoare, ea dispare din această clasă cu timpul, urmând să reapară ca fenomen asociat unui doliu patologic. Antropologul și istoricul George Rosen edifică disiparea epistemologică a nostalgiei de la fenomen social la tulburare psihopatologică: „Nostalgia, o condiție psihopatologică care afectează indivizii dezrădăcinați, ale căror contracte sociale sunt fragmentate, care sunt izolați și care se simt în totalitate alienați și frustrați.“
Nostalgia cuprinde sentimente de pierdere, înstrăinare, difuzie a identității, dislocare de realitate. În analiza ontologică a acestui fenomen, Bryan S. Turner atestă că în esența sa nostalgia este „o condiție fundamentală a înstrăinării umane.“ De-a lungul timpului nostalgia a fost inclusă printre maladiile care leagă pasiunea de tulburările morbide. În psihanaliză, primul care elaborează semnificațiile fenomenului nostalgiei este Nandor Fodor care o decriptează folosind corpul teoretic freudian și o traduce ca pe o dorință inconștientă a persoanei nostalgice de reîntoarcere la un spațiu-timp în care nu era separată de mamă. El argumentează că funcția principală a nostalgiei este să sustragă mintea din realitate, lăsând persoana într-un cocon de amintiri a ce a fost odinioară în comparație cu ce este acum. Martin completează tabloul conturat de Fodor cu atașamentul libidinal excesiv de mamă care are drept consecință o dificultate de a parcurge în mod sănătos procesualitatea etapei de dezvoltare a complexului Oedip. Există o distincție de grad și prin urmare de efecte între nostalgie și dorul de casă ca sentiment sănătos, conștient și firesc de întoarcere la origini și care poate să ia forma sănătoasă a somnului atunci când organismul este extenuat. Nostalgia într-un grad mare poate lua forma unei fantezii disociative care îngustează conștiința și produce înstrăinare de realitate. Aceasta pare să exprime o fixație pentru ceea ce figurativ înseamnă „acasă“ și blochează creșterea psihică și desprinderea sănătoasă, liberă de anxietate anihilantă. Întotdeauna diferența dintre sănătos și patologic o face gradul, iar un prea mult poate conduce de la un sentiment sănătos de continuitate de sine la unul de înstrăinare de realitate. Nostalgia se substituie printr-o fantezie realității pierderii, înlocuind suferința cu iluzia satisfacției și astfel împiedică investirea într-o altă relație care ar putea fi satisfăcătoare. În nostalgie, trecutul este întotdeauna idealizat și dezirabil, iar idealizarea unui experiențe din trecut confiscă energia care ar putea fi investită în altceva. Există însă și o parte sănătoasă a nostalgiei care poate avea un rol în procesul creativ stimulând reflecția și producția artistică ca o formă de elaborare simbolică și reparație. Romanul În căutarea timpului pierdut este o explorare profundă a condiției umane și a modului în care trecutul influențează prezentul. Proust investighează teme precum identitatea, timpul, memoria, dragostea, arta și pierderea având ca motor, în opinia mea, nostalgia sănătoasă care facilitează desfășurarea unui proces de doliu. Aceasta este folosită creativ prin conectarea unui fenomen exterior cu un fenomen interior prin intermediul căruia persoana poate procesa ceea ce este pierdut și, în final, poate asimila realitatea pierderii.
Așa cum reiese din cele spuse mai sus, nostalgia este o continuă căutare a unui ceva care nu mai poate fi găsit. Universalitatea trăirii unei tensiuni permanente dintre impulsul de a pleca de acasă și impulsul de a reveni este redată fidel prin intermediul personajului Oedip din tragedia lui Sofocle, Oedipus Rex, și al personajului Ulise din Odiseea lui Homer. Nostalgia apare întotdeauna în absența unui ceva și este caracterizată de o presiune pentru încercarea de a recupera și a reînvia o experiență și sentimentele reamintite asociate acesteia.
Hofer a semnalat că nostalgia era mai frecventă în timpul sezoanelor de toamnă și iarnă, deoarece gândurile melancolice erau deosebit de stimulate de frunzele moarte și lumina slabă a soarelui. Dacă privim spre arta contemporană, pictorul brașovean Cosmin Frunteș, folosește lumina pentru a pune în evidență umbrele, întunericul și spațiile goale. Ceea ce captivează privirea în lucrările lui sunt nuanțele de gri și culorile închise ca semnificanți ai absenței și ai pierderii. Dezrădăcinarea sub forma copacilor tăiați și alteori a suprafețelor defrișate sau înghețate transformă lucrările artistului într-un obiect evocativ care conține, încorporează doliul și creează o punte de comunicare cu dislocarea geografică și temporală din interior.
Așa cum remarcă și Hofer, mediul înconjurător devine o expresie simbolică ce dezvăluie sentimentul de nostalgie ca o consecință a extenuării vitalității, a pierderii unei legături cu sursa principală de viață și așezarea într-o amorțire, într-o suspendare în timp. Demostene Botez surprinde toate acestea în poezia lui, Nostalgie:
Afară plouă ca și toamna și-i urât,/ Mă uit pe geam ca după tine, și atât.
În mine toate amintirile te-așteaptă,/ De-aceea mi-i privirea stranie și dreaptă.
Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând,/ În mine nu mai este niciun gând.
Vreau să citesc și-mi cad din mână cărțile;/ Mă împresoară chipul tău din toate părțile.
Mâna ce mi-a-mprăștiat părul și gândurile/ Îmi amestecă pe carte toate rândurile.
Rămân uitându-mă pe geam ca după tine/ Și tot aștept pe cineva de nu mai vine.
O trăire complexă, aceasta constituie și miezul poeziei muzicale tradiționale românești, doina, o marcă a culturii autohtone, care poate surprinde și reda o suferință comună la nivel de inconștient etnic. Sub diferite forme și în diferite timpuri, ruperea și tăierea din rădăcini ale poporului român au fost puse în acțiune, poate ca o formă de repetiție și comunicare prin punere în scenă a traumei de separare și abandon, prin intermediul migrației. Nostalgia este un sentiment care pare să ia naștere din „tăierea“ din propriile rădăcini, lăsând în urmă pustiu, dezolare, goliciune, frig și ceață. O plăcere dulce-amară, nostalgia patologică amestecă durerea și plăcerea și devine iluzoriu un pasaj al timpului care poate eroda relația spațiu-timp, amestecând trecutul și prezentul, spațiul fizic cu cel psihic în forma unei restituiri imposibile atâta vreme cât este păstrată psihic ca formă de satisfacție în fantasmă, alimentând astfel respingerea față de realitate și idealizarea unui trecut amintit. Ceea ce face nostalgia, mai degrabă o cărămidă în parcurgerea unui proces sănătos de doliu, este simbolizarea prin intermediul a diferite instrumente cu semnificație care pot ajuta la asimilarea pierderii. Ea poate deveni un motor care pune în mișcare o lume interioară, care poate fi proiectată în forme abstracte sau figurative ca mod de a conține și cuprinde nereprezentabilul din om, un fel de a obiectiva universul dinăuntru.
Imagine reprezentativă: Harvey O. Young, Sunset, 1870-1880
