În legătură cu atributele sinestezice ale procesului de montaj, Serghei Eisenstein se folosește de exemplul unui aurar, descris de Giovanni da Udine, care credea că toate formele naturale sunt frumoase, și atunci, că reproducerea exactă a acestora rezultă într-un obiect care are, negreșit, valoare artistică. Acest aurar se folosea de un sistem complex de ecrane suprapuse (în sensul anterior nașterii cinemaului, adică partiții, pânze) pe care arunca raze de lumină cu ajutorul oglinzilor agățate de colțurile unui diapazon. Reușea varii experimente, cum ar fi să inscripționeze pe o cataramă forma pe care reflexia luminii o ia atunci când răsună diapazonul (prin razele care se răsfrâng din vibrația diapazonului). Nici Eisenstein și nici da Udine nu sunt de acord că toate formele naturale sunt frumoase, așa cum nu sunt de acord nici că e totuna ori să asculți o octavă, ori să privești reproducerea echivalentului vizual al acesteia. Ei nu tăgăduiau meșteșugul, nici inteligența aurarului, ci principiul care le pune în mișcare. Fiindcă nu corespondentul absolut dintre două elemente este decisiv, scrie el, ci acel corespondent care rezultă în imagini voite, la care se ajunge printr-un sistem de sine stătător.
Exemplul aurarului provine dintr-un text care se numește Montaj vertical, scris de Eisenstein în vara anului 1940. Acolo, el face distincția dintre abordarea liniară, secvențială a montajului orizontal de cinema, și cea verticală, ale cărei alăturări au loc prin suprapunere, nu prin înlănțuire. Montajul vertical e inspirat de felul cum notele se așază pe portativ în muzica simfonică, una deasupra celeilalte*. Într-o raportare sinestezică la actul de a monta, atribuindu-i coordonate fizice, reiese că montajul orizontal face cineastul să se raporteze la proces ca la o metodă de alăturare a secvențelor prin înșiruire – o alăturare din care filmul ia naștere sub forma unei axe. Eisenstein nu se raportează la montaj ca la o înșiruire, ci ca la suprapunerea mai multor atribute și mijloace de înțelegere filmice: sinestezic, sonor, indexic, simbolic, narativ.
Ce ne poate spune acest fel de a privi montajul despre cum sunt montate imaginile în mișcare în spațiul internautic actual, dincolo de asocierea evidentă cu ecranul vertical al telefonului? S-au schimbat modalitățile de redare, dar totuși cât de asemănătoare e natura imaginilor și ritmul după care acestea populează dispozitivele noastre! Știm că astăzi imaginile nu sunt îngrădite de limitele unui ecran cum e cel al televizorului sau al cinematografului, ele circulă liber prin buzunarele noastre și prin mințile noastre. Sunt reproduse și multiplicate într-atât încât au devenit parte integrată din felul în care se propagă realitatea noastră.
Faptul că montajul se face în capul spectatorului n-a fost niciodată mai adevărat decât în cazul spectatorului de TikTok-uri. Primul instrument folosit este ochiul, pentru că el lucrează secvențial. Din acest motiv, unele mișcări de aparat (o panoramare de la stânga spre dreapta, de exemplu) nici măcar nu pot fi imitate de ochiul uman. Ochiul montează în realitatea percepută, antrenând tot felul de procedee – triază între ce vedem și ceea ce observăm în timp real, creează iluzia continuității și întotdeauna urmărește mișcarea. La fel și într-un ecran de smartphone, ochiul fuge după mișcare, dar în acest caz tot el este cel care trage și mâna după sine, pentru că ecranul este interactiv. Iar din mișcarea mâinii reiese iarăși mișcarea imaginii și viceversa. Actualitatea vine spre noi mediată de interfață – o sumă de semne, imagini și text, toate în mișcare, iar noi putem să trasăm coordonatele mișcărilor prin care iau naștere aceste fenomene filmice.
Fenomenele filmice internautice există într-o legătură directă cu infrastructura mediului online – de la interfață la dispozitivele folosite. De aceea, pentru a putea evoca experiența internautică într-un alt mediu (cum ar putea fi cel cinematografic) trebuie avut în vedere că e insuficient să imităm direct tăieturile, formatul și încadraturile care caracterizează aceste fenomene filmice. Să folosești un smartphone presupune, deja, un proces de montaj intern între tipuri de imagine și mișcările acesteia pe ecran. Montajul secvențelor din interiorul unui fenomen filmic internautic nu este singurul tip de asamblare de pe ecran. Dacă, să zicem, primești o notificare în timp ce urmărești un TikTok iar atenția îți e distrasă, ea te va conduce, printr-o tranziție, în alt ecran și la alt tip de material: poate text, poate un alt video. Există o serie de posibile direcții și coordonate după care mișcarea simultană a mai multor imagini circulă prin spațiul din interiorul ecranului. În majoritatea aplicațiilor care suportă și redare video, poți naviga atât de sus în jos, de la stânga la dreapta și înapoi, cât și în profunzime (cum e cazul unui thread de comentarii de sub un video). Există o suprapunere între materialele audiovizuale și, pe deasupra, majoritatea sunt intercalate și cu text. Dar să nu ne mințim că montajul vertical s-a mutat din cărțile de teorie direct pe TikTok. Și TikTok-urile se desfășoară tot orizontal, de la stânga la dreapta – atât ca redare, cât și ca proces de montaj, în timeline-ul în care sunt montate. Însă mediul în care iau naștere și se propagă aceste fenomene presupune mai mult decât liniaritate.
Un soi de verticalitate a montajului, de cumulare a motivelor în sensul dat de Eisenstein, survine din faptul că același dispozitiv găzduiește toate etapele laolaltă. Dacă producția, redarea și consumul materialului audiovizual internautic s-au cumulat prin intermediul și în interiorul aceluiași dispozitiv, atunci o discuție despre rolul pe care acesta îl joacă este necesară. Parcursul de producție nu are loc pe o axă a continuității, chiar dacă filmatul, montatul, distribuția și recepția au loc cu și prin intermediul smartphone-ului. Așa ia naștere specificul unei imagini create astfel, care constă în accesibilitate constantă și reproducere – atât în felul în care e produs, cât și în viteza cu care este privit, consumat. E mai ușor să pui în practică și să încerci din nou dacă nu iese, iar accidentele fericite pot avea loc mai ușor când filmezi cu palma și montezi cadre retractabile cu degetul. Structura imagistică a întregii opere nu este dată de o viziune de ansamblu. Actul de a filma are loc mai degrabă aleatoriu. Videoul făcut ieri devine found-footage-ul de astăzi, iar imaginea voită ia naștere odată cu contextul propice de a o scoate la lumină. Avantajul de a monta cu degetul vine la pachet cu facilitarea unui sistem în care imaginile în mișcare se întrepătrund una în cealaltă, de sus în jos, asociativ, de-a lungul fyp-ului (așa se numește pagina principală a TikTok-ului).
De aceea, prin felul în care sunt produse și consumate, aceste fenomene filmice fac măcar un lucru pe care un anumit tip de cinema a uitat să-l facă – respiră, lăsând loc pentru șansă și aleatoriu. În cazul lor nu poate fi vorba de corespondentul absolut (nu vor copia razele de lumină ale aurarului direct pe cataramă), pentru că s-ar rătăci în încrengăturile axelor pe care circulă imaginea în mișcare între asamblare și redare. Consistența unei chei de citire a imaginilor internautice poate fi mai ușor de întrevăzut atunci când privim în totalitate sistemul pus la dispoziție de mediul online, ci nu doar cazurile particulare.
Imagine: White Paint Strokes, Huebert World
