Pozând eroic, cu pumnul ridicat sub steagul Americii, la capătul unei tentative de asasinat, fostul președinte Donald Trump și-a cimentat supremația de creator de imagini în politica globală.
Înainte de a fi înțeles ca eveniment politic, incidentul de weekendul trecut care l-a avut în prim-plan pe Trump trebuie discutat ca eveniment audiovizual. Nu din vreun fetișism pentru imagine, ci din fidelitate față de însăși natura sa, pe care toate luările de cuvânt ulterioare s-au străduit să o umfle, separând cu înverșunare nevăzutul de ceea ce a fost exhibat în plină lumină.
Și asta pentru că, de la început și până la sfârșit – de la analiza poziției trăgătorului în raport cu estrada și până la ieșirea en fanfare a lui Trump din scenă –, totul s-a jucat în arena pasionantă a imaginii. În dublu sens: întâi, pentru că ne-am aflat în plin teritoriu media; și-apoi, pentru că aceasta nu a fost decât ultima piatră dintr-o lungă serie adăugată unui edificiu iconografic – „Donald Trump“ – care nu încetează să uimească prin lipsă de măsură și nebunie.
Așa se face că uneltele strămoșești ale analizei de film s-au transformat iarăși în nevoie stringentă, unica modalitate de a desluși acest flux al actualității ambalat în dreptul urechii lui Trump. Social media s-a dezlănțuit într-o producție secundară de audiovizual (vezi mema care suprapune autoportretul lui Van Gogh și fața lui Trump); oamenii au dezbătut ipoteze și speculații; un fotograf aflat la fața locului, Doug Mills, și-a luat la puricat imaginile fotogramă cu fotogramă, decelând într-una dintre ele ceva ce pare a fi urma aeriană a unui glonț.
S-a mers, deci, până departe. Această fervoare hermeneutică nu putea decât să reactiveze amintirea lui Blowup (1966), marele film al lui Antonioni, cu un fotograf care scotocea tot mai obsesiv prin arhiva personală în căutarea semnului unei presupuse crime ajunse, din frică palpabilă, desen abstract pe o foaie. Iată, întâi de toate, mărturia cea mai clară cu privire la ambiguitatea inerentă a imaginii – mereu va persista un reziduu opac, imposibil de lămurit, în orice mostră de vizual –, în fața căreia orice tentativă de control autoritar al interpretărilor cade ca secerată. Însă ea ne spune câteva lucruri și despre abilitatea lui Trump de a-și fabrica de unul singur o narațiune vizuală grandioasă, care recuperează mai mult sau mai puțin deliberat – dar întotdeauna plin de eficiență – hălci întregi din memoria noastră cinematografică și televizuală.
Referitor la celebra imagine post-atac, cu eroul însângerat surprins în timp ce striga „luptați! Luptați! Luptați!“, chiar Trump afirma, cu megalomania-i știută: „mulți oameni susțin că e fotografia cea mai iconică pe care au văzut-o vreodată.“ Oricum ar fi, faptul nu trebuie să surprindă, venind din partea acestui lider cu un talent formidabil în a-și multiplica amețitor prezența prin conținut gâlgâit fără încetare prin online și pe televizoare. Trump e cineva care lucrează de ani buni la conturarea unui lanț de secvențe grandioase, mesianice, desăvârșit (cel puțin momentan) prin evitarea miraculoasă a morții. Spre deosebire de contracandidatul său Joe Biden, mai curând posesorul, în media, al unei persona mic-burlești, la limită caraghioase (vezi momentul legendar când cade de pe bicicletă), Trump a făcut în ultimii ani trecerea dinspre statutul limitat al unei faime de reality-show tratate cu dispreț către un destin așa-zis străluminat, dotat cu o misiune dincolo de limitele legii – vezi invazia Capitoliului din 2021 sau procesul care, anul acesta, a înflăcărat o țară întreagă.
E vorba că Trump se folosește de audiovizual cu o ferocitate nemaiîntâlnită, în fața căreia chiar și destrăbălările unui pionier precum Silvio Berlusconi pălesc. Într-o remarcabilă contribuție despre imaginile trumpiste intitulată Fictions de Trump, teoreticianul Dork Zabunyan afirma: „Prezentul continuu al lui Trump are această funcție: de a efectua o oprire brutală în scurgerea evenimentului mediatic, de a crea o discontinuitate în continuitatea însăși și, în consecință, de a semnala unui număr mare de oameni că el este stăpânul timpului prezent.“
Așa și aici: realizând cascadoria ultimă de a evita un glonț, Trump se asigură că are controlul deplin al actualității. Acolo unde Biden operează o politică clasică în care evenimentele neprevăzute se cer ținute la distanță, Trump generează el însuși eveniment după eveniment, întotdeauna cu majusculă: un arest al raționalității și o bulversare repetată a fluxurilor media, care îi asigură omniprezența în discuții.
Prea puțin contează controversa acestei iconografii de acum două zile, în care mulți văd, pe bună dreptate, propagandă, pompierism, sau chiar minciună. Important e să vedem cum, prin recursul la ea, Trump se înscrie în plină dilemă audiovizuală. Și să observăm cum ea a stârnit reacții propriu-zis cinefile, în care realul și ficțiunea, corporalitatea și înscenarea erau termenii centrali prin care mizele acestui incident puteau fi revelate. Ce rezultă de aici nu e atât o (irelevantă?) punere în dubiu, sub acțiunea complotismului, a celor întâmplate – cât o necesară descifrare a actelor lui Trump, a performance-ului său, prin înlocuirea analizei politice cu limbajul artei actorului. Ridicându-se în picioare impunător și plin de patos, Trump se asigură că menține frâiele propriei povești misticiste, livrând ceea ce criticii Serge Daney și Serge Toubiana numeau, în anii ’70, o „imagine de marcă“: adică o imagine atât de lipsită de echivoc și de simplistă în simbolismul ei rudimentar – pumn ridicat + steag american – încât ajunge să facă umbră tuturor celorlalte imagini, să le împiedice să mai fie văzute, devenind o emblemă docilă a unui incident plural. Fotografia care a făcut înconjurul globului e mai mult decât o imagine forte a evenimentului – e o reclamă transparentă, larger than life, care rezumă senzaționalist ideologia trumpistă.
În fine, prin aceasta Trump se racordează pe propria piele nu doar la o prea lungă istorie a violenței armate americane – de care, cu discursurile sale care propagă ura, nu era oricum străin –, ci și, mai cu seamă, la o istorie monumentală a audiovizualului. Când anonimul Abraham Zapruder îndreaptă camera spre mașina lui JFK și prinde în cadru, fără s-o știe, explozia țestei acestuia, el reinventează mersul imaginilor în mișcare. Directul, în audiovizual, începe cu un președinte american asasinat în 1963. Alegându-și o filiație clară în descendența starului de cinema Ronald Reagan – de asemenea ținta unei tentative de asasinat –, celebritatea de televiziune care e Trump arată cum, astăzi, politica și cultura vizuală ajung să întrebuințeze același vocabular. Până la confuzia totală.
Notă: Autorul îi mulțumește Ancăi Vancu pentru sugestii.
Imagine: © Evan Vucci AP
