Anul 2024 nu e foarte bun cu literatura română. Deocamdată nu s-a întâmplat nimic spectaculos, nicio carte nu a reușit să se detașeze din pluton. Cât despre mine, am pornit acum câteva săptămâni un experiment cultural, am ales să citesc o carte și să las timp până când mă hotărăsc să scriu despre ea sau nu. Îți zic mai jos ce-a ieșit.
Respiră!, de Mihai Radu, a pornit în trombă. Probabil vinde bine, de fapt n-am nicio idee. Ernu a pornit pe Facebook o întreagă discuție despre literatura de consum, chiar dacă n-a vrut să formuleze așa, Gabriela Vieru i-a dedicat în Observator Cultural o cronică atât de împănată cu limbaj de lemn și sloganuri post-ce-o-mai-însemna-stânga azi, că n-am reușit s-o citesc până la capăt, îmi pare rău.
Dar discuția merită purtată, la urma urmelor. Hai să punem întrebările:
1. Avem o literatură de consum?
2. Micro-romanele vor face carieră?
3. Numele vând mai bine decât cuprinsul și subiectul cărților?
1. La prima întrebare am putea răspunde dacă și numai dacă tirajele cărților ar fi transparente, dacă am ști cât se vinde din fiecare volum publicat și ce înseamnă acest cuvânt, „consum“, nu neapărat unul depreciativ. Până una-alta, suntem în aer, nu știm aproape nimic despre cifrele de vânzări din România și orice cercetare, oricât de încăpățânată, nu duce nicăieri.
2. Micro-romane au existat și vor exista întotdeauna, nu numai la noi. L-aș aminti în primul rând pe Éric Vuillard, e suficient deja. Sunt pline librăriile de cărți relativ mici, nu cred că e o problemă aici, scrie omul cât poate și cât vrea, nu e deloc obligatoriu ca fiecare carte publicată să aibă 300, 500 sau 700 de pagini ca să fie valabilă. Și dacă ai citit Moarte la Veneția sau ceva din Artaud o să înțelegi ce zic.
3. Aici am un răspuns clar, limpede ca lumina zilei. În România vindem mai degrabă cu buletinul și poza de Facebook decât cu cărțile. Ajunge să semnăm, jocul imaginii va face aproape tot restul pentru noi. Sigur, șmecheria asta a pornit dinspre centrele elitei, dar au învățat și alții fentele de imagine și cu ocazia asta eterna verticală pe care s-a construit literatura română în ultimii 60-70 de ani s-a pomenit fără sprijinul pe care îl avea înainte, orizontala începând să uzeze de metodele celor din vârful clasamentelor pentru a-și face publicitate și, inerent, imagine. E poate cea mai bună veste pentru o cultură atât de închisă în propriile canoane și în vagi mimetisme estetice, încât orice ieșire a devenit excelentă, cu condiția să nu fie o rotire în cerc.
Acestea fiind spuse, să revenim la experimentul meu cultural. Am citit Respiră! acum o lună și, contrar obiceiului pe care deja mi l-am format, mi-am impus să nu scriu despre carte în ziua când am terminat-o, nici a doua zi, ci să las lucrurile să se decanteze puțin, să las timpul să judece pentru mine. Inițial, pornisem cu ideea că am în fața mea un scenariu de film pus în proză și eram curios cine toarnă deja filmul, chiar am pus câteva întrebări la care n-am primit răspuns, apoi m-am luat cu altele și am început să uit. În așa hal, încât acum, când scriu rândurile astea, nu îmi amintesc numele celor două personaje principale (oare pe doamna din televiziune o cheamă Adina? Nu știu, nu verific). Senzația pe care o am acum e că nu am rămas cu nimic după lectură – e adevărat, foarte scurtă, mă îndoiesc că tehnoredactat normal volumul ar avea 100 de pagini. Am citit o nuvelă și am rămas cu gustul amar al lipsei de semnificație, al murăturilor îndesate într-un borcan, al unei dulceți de gutui prea fierte. Gata, nu mai am comparații, poți completa tu lista. E un soi de thriller (sau scenariu de thriller, ca să fiu mai precis) în care întâmplări care mai de care mai neverosimile se țin lanț și încearcă să ne țină cu sufletul la gură, dar asta dacă suntem amatori de filme de gen. Pentru ceilalți, care totuși citim literatură, e o experiență cel mult inedită din care – cum arătam la începutul paragrafului – se pare că nu rămânem cu nimic.
Se poate să mă înșel și să fie o carte foarte bună, o carte, cum se spune, potrivită timpului nostru grăbit și scrisă pentru consum. În acest caz regret vremile în care trăiesc și îmi doresc din toată inima să mă înșel. În același timp, îmi doresc ca Mihai Radu să redevină romancierul din Sebastian, ceilalți și-un câine sau Extraconjugal, o carte de un cu totul alt calibru despre care am scris altundeva, altcândva, caută.
