sdr

„Nu ești neapărat ceva, ci mai degrabă devii“

Interviu cu Adrian Oproiu

Start

Articolul a fost publicat în original pe site-ul: https://www.citajmi.org/

Hortus deliciarum, interesantul tău proiect poetic-muzical, a fost numit „svirka“ (svirati + zbirka)* și a fost publicat în cadrul proiectelor sonore ale editurii book&zvook, 2023 (casa de producție Audio Store Transonica). În proiect, ești și poet și muzician. Folosești diverse instrumente, muzica ambientală. „Sunetul pătrunde acolo unde privirea nu răzbate“, scrie pe pagina book&zvook. Ideea unei astfel de cărți provine din faptul că textul în sine nu este uneori suficient pentru a oferi o experiență de lectură completă sau ai dorit să împărtășești și interesul tău pentru muzică cu cititorii (ascultătorii), sau, într-un final, ai dorit poate să combini cele două forme artistice, astfel încât cartea să dobândească toate dimensiunile pe care le-ai proiectat în ea?

Dragă Jelena, mulțumesc pentru întrebări. Și fiindcă întrebările sunt serioase, am să încerc să răspund pe măsură, cu speranța că voi putea fi concis. A explica geneza unui proiect artistic este un lucru dificil, pentru că în joc sunt multe fire care la un moment dat converg către un punct comun.

Spui că „în Hortus Deliciarum ești poet și muzician“ și am să pornesc de aici, de la această nuanță: anume că în afara acestei cărți nu mă consider nici poet, nici muzician, sau, mai bine spus, un proiect creativ este în fapt o șansă de a evolua în plan spiritual și de a te perfecționa în plan tehnic, nu ești neapărat ceva, ci mai degrabă devii. Odată ce fructul acestei căutări s-a copt, poți fi eventual vânzătorul produsului tău, strategul ei de marketing. Succesul, dacă se întâmplă, îți confirmă că ceea ce faci nu este un capriciu, un monolog, dar insuccesul își are partea lui de bine: te face apt de a o porni din nou la drum, schimbă ecuația, algoritmul. Cred că aceasta este rădăcina cea mai proeminentă a acestui proiect, dacă îmi este permis să mă iau în serios ca autor: mi-am dat seama că nu mai pot, nu mai vreau să scriu așa cum am făcut-o în volumul de poezie precedent, Krajolici, ljudi i ptice (Peisaje, oameni și păsări). Din păcate majoritatea poeziilor ulterioare acestui volum îmi erau prea apropiate ca stil, ca mesaj, de acelea cuprinse deja în el. Nu am avut atunci instrumentele necesare unei evadări, măcar parțiale, din propria lume, din propriul stil. Am decis așadar să las timpul să lucreze, mai bine spus, timpul a decis pentru mine, și asta a însemnat că practic nu am mai scris poezie.

M-am ocupat de alte lucruri și încet-încet mi-a revenit în centrul atenției interesul pentru muzică. Am luat câteva lecții de chitară clasică, am ajuns la muzica mai veche, la baroc și mai înapoi, la Renaștere. Mi-am cumpărat o lăută renascentistă, am încercat să înțeleg chestiuni legate de teoria muzicală. Frânturi de studii, bineînțeles, care nu pot suplini educația muzicală de lungă durată, dar totuși, un pas înainte. Teoria m-a dus la un software de notație muzicală, programul îți reproduce ce ai notat cu sunetele instrumentelor pe care le alegi. Introduci două note, pe verticală, sau orizontală, și le auzi cum sună împreună, sau succesiv. Este, într-un fel, începutul „carierei“ tale de compozitor. Din lumea lăutei renascentiste am sărit înapoi în lumea muzicii de astăzi, a programelor, plug-in-urilor, claviaturilor MIDI ș.a.m.d. Am ajuns să adun strictul necesar pentru un home studio, ceea ce mi-a permis din punct de vedere tehnic să lucrez la acest proiect. M-am înscris apoi în Zagreb la un curs de producție muzicală. Întâmplarea a făcut ca redescoperind muzica să reiau și firul poeziei, deja complet abandonat între timp. Pur și simplu pentru că la un moment dat aveam pe masa de lucru laptopul deschis cu programele de muzică, un microfon disponibil și un Word cu câteva încercări de poezie eșuate. Dar mi s-a părut că primesc o nouă dimensiune dacă le recit pe un suport muzical. S-a trezit astfel dorința de a dezvolta în paralel, organic, textul și muzica, ca și cum ar fi două ramuri ale aceluiași trunchi. Hortus Deliciarum este rezultatul acestui drum. Și da, este și rezultatul frustrării pe care am simțit-o dintotdeauna față de posibilitățile limbajului, așa cum ai intuit (nevoia de a amplifica mesajul prin sunet acolo unde cuvântul nu mai răzbate), precum și dorința de a împărtăși cu cineva ceea ce am făcut o vreme doar în privat: muzică.

Dar nu pot să închei fără a menționa ceva ce a devenit, dincolo de planul meu inițial, centrul gravitațional al proiectului: tristețea, frustrarea, sentimentul de neputință, angoasa față de război, față de crimele lui. Aceasta este până la urmă tema albumului, așa cum o văd eu: relația cu istoria, în opoziție cu relația cu natura, cue familia, cu ceea ce iubești. Lumea exterioară față în față cu cea interioară. Nevoia de a-i proteja pe cei dragi și conștiința faptului că poate veni o zi în care nu mai poți face asta. (Din păcate, suntem în continuare martorii unor evenimente care seamănă mult prea mult cu cele despre care am studiat și despre care ne iluzionam că nu mai sunt posibile.)

Și fiindcă a venit vorba, dacă ar fi să rezum geneza cărții la o singură clipă, la o singură emoție, ar fi momentul în care, traducând alături de soția mea o carte despre genocidul armean scrisă de un scriitor român de origine armeană (Cartea Șoaptelor, de Varujan Vosganian), am ajuns la un pasaj despre uciderea copiiilor, un pasaj fantastic tocmai datorită descrierii sale realiste. Țineam în brațe copilul în timp ce mă adânceam în ferocitatea textului, incapabil să înțeleg aceste două lumi deopotrivă, această cruzime imensă a istoriei.

Tema spațiului străbate adesea poeziile tale, de exemplu, în colecția Krajolici, ljudi i ptice (Peisaje, oameni și păsări, Zagreb, 2017). În primul rând, e vorba de orașe, dar și de zonele și peisajele mai puțin populate, precum și viața pestriță care mocnește în ele. Culegerea amintită, de exemplu, începe cu citatul din Ovidiu „Tu vei merge, mica mea carte, fără mine în oraş, dar nu te invidiez, mergi – du-te în oraşul interzis mie – interzis stăpânului tău.“ Poezia „Orașe“ se termină astfel: „oraşe care v-am iubit, oraşe în care vreau şi în care nu pot să trăiesc.“ Cât de mult te influențează spațiul ca autor? Și având în vedere că nu locuiești în orașul natal, te simți înrădăcinat sau înstrăinat în spații (orașe) străine, cu atât mai mult atras de ele, sau dimpotrivă?

Există, desigur, acest fapt obiectiv, de a fi străin, de a trăi într-o altă țară, în alt oraș decât cel natal. Este o temă bogată, dar m-aș întoarce puțin înapoi.

Sunt născut în anul 1980, într-un stat comunist din Europa de Est. Port așadar cu mine această poveste, a unui regim particular cu implicații adânci în viața de zi cu zi, așezat peste o anume istorie și cultură, cât și amprentele a ceea ce definește generația mea, în opoziție, de exemplu, cu cei născuți recent, în epoca digitală. În copilăria mea, radioul și casetofonul au fost înaintea televizorului. Video nu am avut niciodată, calculatorul în familia mea a apărut târziu, cinematograful la fel, iar televizorul nu a însemnat nimic până după Revoluția din 1989: câteva ore de propagandă pe zi. Am copilărit într-un oraș mic, așadar am avut libertatea de a merge oriunde nestingherit, dar și la țară, într-un sat de munte. Apoi ca student m-am mutat la București, am revenit pentru scurt timp în orașul natal ca profesor de filosofie, iar mai târziu am ajuns în Zagreb, unde trăiesc din 2009. Acesta ar fi pe scurt parcursul meu geografic. Cred că înstrăinarea ține totuși mai degrabă de timp, ea vine odată cu creșterea, cu maturizarea, cu un anume rafinament etic sau spiritual, cu primele împotrivirii asupra orânduirii lumii. Ea poate să coincidă sau nu cu o deplasare geografică. Dar măcar în joacă aș putea imagina un drum descendent: din munte la câmpie, diverse trepte ale căderii în timp, ca să folosesc titlul unei cărți de Emil Cioran. Astfel relația cu un spațiu anume, oraș sau nu, ține mai mult de măsura în care te afli sau nu într-un război cu tine însuți, dacă ești sau nu într-o formă de echilibru spiritual. Bineînțeles, lumea exterioră și cea interioară sunt două vase comunicante, se influențează reciproc. Orașul interzis, din citatul cu care se deschid Peisajele, ar fi Bucureștiul, acolo unde pot spune că sentimentul înstrăinării a devenit acut în ce mă privește. Cât de mult ține de orașul în sine sau de ceva din lumea mea interioară este greu de spus. Ca străin, uneori îmi place uneori să cred că am început să înțeleg avantajele „exilului“ – faptul că datoria omului este să trăiască cumva pe verticală, în zona spiritului, și nu pe orizontală, în zona istoriei. Este vorba bineînțeles de un accent. Dar această poziție nu implică o desconsiderare a apartenenței, ci doar impune anumite limite. Sunt, vrând-nevrând, o punte între două țări, între două culturi (oficial am dublă cetățenie, româno-croată). Numai că, așa cum un pod atinge cu capetele lui două maluri, la fel există și o zonă a podului, centrul, care se află deasupra sau dedesubtul unui abis. Din fericire, suntem niște organizări ale materiei puțin mai complexe decât betonul. Și ne putem mișca, putem călători. E un lucru evident, aproape trivial: în măsura în care ne contopim cu peisajul în actul contemplativ, uităm cumva de sine, scufundându-ne astfel într-un sine mai adânc. De aici am pornit în Hortus, poate puțin cam idilic, opunând peisajului  istoria. Opunând istoriei libertatea interioară. Old school. Am meditat mult asupra unui citat din Lao Zi, pe care l-am inclus în carte: „Urmându-l pe Dao al nefăptuirii, nimic nu rămâne nerânduit.“ Este poate o iluzie, nu știu. O „soluție“ valabilă doar în Hortus. În orice caz, un argument pe care-l invoc uneori pentru a întoarce spatele istoriei.

De traducerea cărților tale din limba română s-au ocupat poeții Ana Brnardić Oproiu și Goran Čolakhodžić, dar și tu ești traducător. Ce se pierde în traducere (mai ales în poeziile tale) și ce se câștigă? Scrii (și gândești) uneori în croată sau traduci în principal din română?

Cred că există o diferență destul de mare în această privință între ultimile două cărți. În Peisaje, oameni și păsări am înțeles textul poetic atât ca mediu, instrument, dar și ca joc de limbaj, am urmărit și un scop estetic în sine. Am fost așadar puțin mai jucăuș, dar și mai „baroc“ decât acum. Dar, privind mai în adânc, eu văd această carte ca pe o analiză a melancoliei. În același timp, descriind melancolia, obiectivând-o, înseamnă și a o scoate într-un fel afară din tine, așadar a te lecui pe cât posibil de ea. Analitika šamana („Analitica șamanului“) – a observat foarte bine acest lucru Marko Pogačar în recenzia cărții. Datorită acestei complexități, sau obscurități, am impresia că în Peisaje există mai multe locuri care pot pune probleme traducătorului decât în Hortus. Dar nu cred că este o carte greu de tradus, pentru că ea mizează în fond pe melanjul dintre discursul rațional și cel poetic. În plus, am avut norocul ca de traducere să se ocupe doi poeți, doi traducători iscusiți, cum ai amintit deja, soția mea, Ana Brnardić Oproiu, și prietenul meu, Goran Čolakhodžić. Pasajele mai dificile le-am rezolvat împreună.

În Hortus, de cealaltă parte, poate că și din cauza trecerii anilor, a temei diferite, a contactului cu muzica care a însemnat că aceasta a preluat parte din responsabilitatea textului, nu simt că au existat probleme traductologice. În orice caz, traducătorii nu mi-au semnalat ceva dificil de rezolvat, și nici eu ca traducător nu am întâmpinat probleme. Textul în sine s-a simplificat destul de mult, s-a esențializat, uneori aproape până la limita în care, în unele cazuri, nici eu nu mai sunt sigur dacă poate fi definit ca poezie, sau pur și simplu ca text, așa cum spunem în engleză lyrics când ne gândim la cantautori. Dacă ar fi să aleg dintre toate textele incluse în Hortus pe cele care ar putea fi publicate independent ca poezii, într-un volum, probabil aș rămâne cu vreo două-trei. Asta nu înseamnă că celelalte sunt mai slabe (cred eu), ci doar că se află în relație de dependență cu suportul sonor, fără de care nu au sens. Există bineînțeles și excepții, când am avut inițial un fragment muzical pentru care am scris apoi textul, sau când am avut o poezie gata făcută pentru care am compus muzica. Dar miza a fost proiectarea lor în paralel. Majoritatea textelor au fost scrise în limba română și apoi traduse, dar am ajuns uneori și la faptul de a scrie unele fragmente în limba croată, sau de a le improviza, pur și simplu pentru că în unele locuri a fost nevoie de o schimbare sau de o intervenție directă cu vocea peste partea muzicală. Nu avea sens însă să precizez unde au avut loc aceste intervenții. Ele nu constituie un material suficient pentru a mă considera un autor bilingv. Ar fi frumos, dar e un drum dificil de urmat la o anumită vârstă.

Ai absolvit Facultatea de Filosofie la Universitatea din București. Cât de mult influențează gândirea filosofică scrisul tău? Gândești mai degrabă ca profesor de filosofie sau ca poet și cum interacționează logica și lirica, intră ele în coliziune sau se completează reciproc?

A trecut foarte mult timp de când am absolvit Facultatea de Filosofie (cam douăzeci de ani) și de când am fost profesor în orașul natal, unde am activat pentru o perioadă destul de scurtă totuși, eram de abia la început. Odată cu plecarea din România și stabilirea în Croația a început și o despărțire destul de lentă, dar sigură de filosofie. Având în vedere că din cauze obiective nu mi-am putut continua activitatea de profesor în Croația, a trebui să investesc timp și energie în a-mi procura mijloacele de trai. Mi-am adus cu mine multe dintre cărțile de acasă, dar încet-încet cărțile acestea nu s-au mai aflat pe lista lecturilor mele, cel puțin cele cu un limbaj specializat. E un domeniu dificil, nu prea te poți ocupa de filosofie în timpul liber. Pentru a rămâne activ e nevoie de alți oameni cu care să schimbi idei, informații, în cele din urmă, cărți. Iar a cumpăra cărți din țara natală devine un sport destul de scump. Dar sigur, există ceva ce rămâne: un anume fel de a aborda o problemă, de a trata textul, o anume gimnastică a minții. Cred că această atenție față de text, față de detaliile lui, față de posibilitățile lui de semnificare, m-a ajutat nu numai ca poet, dar și ca traducător. De cealaltă parte, nevoia de a vorbi cu sens, de a semnifica poate fi o piedică în calea eliberării limbajului pentru că refuză aventura, refuză ceea ce nu este necesar. Poezia și logica se pot completa, se pot însă și opune, cred că depinde de la caz la caz, de la o vârstă la alta, și poate că înăuntrul fiecărei poezii există o luptă surdă între cele două. În general, consider că logica te poate ajuta să îți esențializezi discursul, te face mai apt să înlături materia inutilă, acel ceva „baroc“ care poate deveni plictisitor și care vine pur și simplu din dorința de a scrie poezie, de a scrie orice. Nu înseamnă că am reușit. Uitându-mă înapoi văd multe texte care pot fi curățate de un surplus sâcâitor. Totuși nu e nevoie să fi filosof pentru asta. Timpul are cuțitele lui.

În prefața volumului anterior, Peisaje, oameni și păsări, Miroslav Kirin scrie: „Poetului îi rămân energia puternică a cuvintelor, limba lui în același timp întunecată și domoală și dorința constantă de a o îmblânzi sau de a-i ceda.“ Această propoziție descrie foarte bine „lumea ta poetică“, care uneori este dominată de imagini blânde, aproape plăcute, dar adesea în ea pătrund personaje fictive și imagini înspăimântătoare (poeziile „Soare negru“, „Chioru“, „Chițoranu“, „Cină cu Orlan“). Uneori aceste poezii îmi amintesc de lucrătura viselor, de ceva aproape inconștient; un vis care începe blând dar se transformă în ceva de rău augur, periculos, amenințător. Cum vezi îmbinarea elementelor contradictorii ale limbajului, imaginilor, experiențelor, percepțiilor?

Cred că în mare parte am răspuns anterior la această întrebare. Îmi este greu să adaug ceva la afirmația lui Miroslav Kirin care rezumă foarte concis atitudinea mea față de limbaj, sau față de poezie. Poate că Hortus aduce ceva nou în această ecuație în măsura în care dă cuvântului ce aparține cuvântului, iar necuvântului ce aparține necuvântului. Cel puțin aici nu mă mai lupt împotriva limbajului, pentru că am acest mijloc suplimentar la dispoziție: sunetul. În orice caz, ca să revin la întrebare, a uni într-un discurs elemente disparate, opoziționale, pare a fi un lucru bun din punct de vedere estetic (deși nu o intenție estetică le motivează în ce mă privește, ci o anume criză lăuntrică). Aceste asocieri bizare, la limita logicului, sau într-o logică răsturnată, te fac părtaș la un drum incitant. Sunt mici explozii pe pânza imaginației și provoacă satisfacții estetice, ba chiar spirituale. Desigur, acesta nu este și nu trebuie să fie singurul fel de a scrie poezie. Dar fiindcă ai pomenit această latură a stilului meu, cea asemănătoare viselor, sau mai bine zis coșmarurilor, prin traiectoria ciudată a evenimentelor sau propozițiilor ei, trebuie să menționez ceva ce nu explică, bineînțeles, cartea anterioară, dar pune puțină sare pe această comparație dintre text și vis: mare parte din poezii s-au născut pe când aveam un servici de noapte. În timpul Peisajelor am avut un astfel de ritm de viață: veneam acasă la șapte dimineața și în loc să mă culc îmi pregăteam o cafea și continuam să mai lucrez câteva ore. Nu e de mirare că au ceva din aerul viselor rele. Este un fir care străbate și Hortus, dar cred că într-o formă mai blândă, mai diminuată, așa cum ai observat. Cel puțin așa sper. Dar nu știu, poate că până la urmă sunt pur și simplu un poet noir orice aș face.

Din propria experiență și din proiectele pe care le-am început recent (de exemplu proiectul O imagine și o mie de cuvinte), imaginea și textul, sau fotografia și textul pot fi combinate în moduri creative; una devine sursă de inspirație pentru cealaltă. Colaborările artistice au fost dintotdeauna pentru mine incitante și binevenite. Într-un final, mă interesează cum vezi diversele colaborări artistice pe care le-ai realizat, de exemplu colaborarea cu diverși muzicieni pentru Hortus Deliciarum? Plănuiești ceva asemănător în viitor?

Am intitulat această carte după un manuscris medieval încheiat în 1185, o enciclopedie iluminată care își propunea să sintetizeze toate cunoștințele vremii, așadar un adevărat proiect inderdisciplinar, prima enciclopedie compilată de o femeie, Herrada din Landsberg. Acesta este un punct de plecare care cred că spune ceva, implică o poziție, deși poezia mea nu este efectiv militantă. Enciclopedia conținea, printre altele, poeme, ilustrații cu relevanță teologică sau filosofică, dar este și una dintre primele surse cunoscute de muzică polifonică. Sigur, eu mi-am condus proiectul în altă direcție, fiind vorba de definirea relației mele cu lumea și cu istoria, cu tot ce este afară, fără a suprasolicita legătura cu enciclopedia inițială. În planul meu exista totuși și această intenție de a include unele ilustrații. Într-una din multele sau puținele mele vieți anterioare, m-am ocupat sau mi-am dorit să mă ocup de pictură. Nu am mai avut însă timpul, energia necesară pentru a aborda și această latură. Nu am avut nici un suport logistic pentru a scoate o astfel de carte, care ar fi trebuit să apară în formă fizică, tiparită, cu ilustrații (presupunând că aș fi fost în stare să le fac) și cu CD înăuntru, un lucru evident foarte costisitor. În orice caz, acest tip de imaginar medieval îmi este apropiat, îl găsesc interesant. Cu acest tip de stilistică am mai avut tangență în perioada în care m-am străduit să cânt la lăuta renascentistă. Căutând prin repertoriul vremii, am găsit și acest manuscris foarte interesant, care poartă numele lui Vincenzo Capirola, compozitor italian, lutenist și nobil al Renașterii. Este printre puținele manuscrise pentru laută, dacă nu singurul (nu-mi mai aduc aminte), care conține ilustrații colorate pe margine, în stilul perioadei. Este interesant, am găsit undeva această poveste – cel care a făcut ilustrațiile a avut un scop practic, nu ezoteric: discipolul s-a gândit că dacă înfrumusețează manuscrisul cu imagini, dacă cineva l-ar găsi întâmplător, neînțelegând despre ce este vorba, va ezita totuși să îl arunce datorită frumuseții imaginilor. Ilustrațiile au constituit așadar o șansă în plus ca manuscrisul să supraviețuiască. Dincolo de această anecdotă, vedem foarte clar compatibilitea, complementaritatea, dintre diversele forme artistice. Privim poezia, de exemplu, sub aspectul ei sonor, vorbim de muzicalitatea limbii, de ritmul ei, vorbim de imagine în poezie la fel cum vorbim de muzicalitate în pictură, iar dacă este să ne gândim la muzică o putem vedea nu numai sub aspect temporal, dar și sub aspect spațial. Îmi vine în minte acum numele compozitorului rus Modest Petrovich Mussorgsky și suita sa pentru pian intitulată Imagini la o expoziție,care a luat ca punct de plecare fiecare dintre lucrările arhitectului și pictorului Viktor Hartmann cu ocazia vernisajului expoziției de la Academia Imperială a Artelor din Sankt-Peterburg. În ce mă privește, dacă este să mă gândesc la Hortus, ca gen hibrid, printre primele influențe la nivel stilistic aș numi chiar plăcile din copilărie cu realizarea radiofonică a celebrelor basme universale sau a celor românești. Avem vocea naratorului, muzica, efectele sonore, sunetele ambientale. De cealaltă parte, operele rock de mai târziu, din adolescență, aș aminti albumul War of the worlds, al lui Jeff Wayne, pentru că acolo există, dincolo de pasajele cântate, și un narator al cărui glas trece prin toată povestea. Dar recent am descoperit excelentul album Civilization Phaze III, de Frank Zappa, publicat postmortem, o distopie unde personajele sunt  un grup de oameni care trăiesc, înghesuiți, în interiorul unui pian (o imagine destul de urmuziană) și care se confruntă, iată, cu realitatea amenințătoare a lumii din jur. Dar nu are sens să lungesc acum această listă, sunt mulți autori din zona muzicii ambientale, sau a ceea ce s-a numit musique concrète cărora le datorez mult. Și muzica electronică actuală, bineînțeles. Stilistic am țintit o combinație între vechi și nou, de aici melanjul dintre suntele de sintetizatoare și instrumente vechi, unele mai obișnuite (harfă, vioară), altele puțin mai exotice (marimba, rabab, duduk, dar și lăuta renascentistă). În orice caz, Hortus Deliciarum este construit în jurul acestei specii artistice intitulată „dramă radiofonică“, cu excepția faptului că textul nu este epic, ci exclusiv poetic. Dar tocmai de aceea pentru mine în Hortus a fost important să găsesc un fel în care să leg aceste lucruri astfel încât să rezulte un tot unitar, ceva ce are un început și un sfârșit, un oarecare arc dramatic. În ce măsură am reușit nu știu. Cert este că, odată ieșit din calculatorul meu (unde am făcut înregistrările, mixul, sound-designul inițial), proiectul a căpătat o altă dimensiune prin colaborările cu alți muzicieni. În primul rând, există amprenta sonoră a producătorului, și aici îi sunt foarte recunoscător lui Nenad Kovačić, el a înțeles bine încotro vreau să mă îndrept cu acest proiect, a știut să scoată la suprafață elementele care meritau, și să le curețe pe cele care reprezentau un surplus. Nenad a avut un spațiu amplu pentru propria creativitate la acest nivel, astfel că dincolo de sound design am împărțit și multe dintre aranjamentele muzicale. Ceea ce mi s-a părut important la capătul acestui drum, unde unele compoziții au fost mai stricte, scrise pe note, altele au avut această natură improvizațională, a fost că într-un fel proiectul a devenit ceva mai mare decât mine. Mă bucură să fiu în același timp autor și parte dintr-o comunitate artistică: ceea ce era acolo inițial capătă mai multă claritate, mai multă rotunjime în contact cu ceilalți. Dacă voi mai face sau nu un proiect similar, nu știu. Cum nu știu dacă îmi doresc, sau dacă mai pot (trăiesc muncind opt ore pe zi la firmă, familie, traduceri etc). Dar aș vrea să mă ocup în continuare de muzică. Este ceea ce fac momentan, atât cât îmi permite timpul, dar unde mă va duce nu știu. Eu sper că ceea ce am făcut până acum este bine făcut, că are sens și pentru alții. Pentru că indiferent de faptul că este de nișă sau nu, arta trebuie să comunice. Mingea este acum la cititor/ascultător.


*Joc de cuvinte în limba croată, pornind de la „carte“ și „cântare“, „carte cântată“.
* O selecție din album poate fi ascultată pe pagina de Bandcamp a autorului: https://adrianoproiu.bandcamp.com/

Albumul poate fi ascultat/cumpărat în întregime de pe site-ul editurii Book&zvook, unde se poate descărca și un PDF cu textele în ambele limbi, română și croată.

Pe pagina de web a editurii există linkuri de descărcat aplicația (player-ul). Pentru a cumpăra produsul trebuie făcut un cont.

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×