Pe Hristina Doroftei am cunoscut-o când trăiam la Tg. Mureș. Era o prezență echilibrată și plăcută. Apoi, auzisem că a devenit profesor la Odorheiu Secuiesc și, ajungând la Matca, mă gândeam că ar fi bine s-o întreb cum se simte într-o zonă care este considerată de mulți o regiune „minată”.
1. Ești poetă, un om sensibil și, în același timp, profesor, un om care lucrează cu mulți oameni, iar despre secuime se aud tot felul de întâmplări. Ce observi de când ești acolo? Există o încrâncenare?
Da, sunt un om sensibil, care încearcă să-și ascundă sensibilitatea. Însă, aceasta există, în ciuda tentativelor mele de a o nega, iar ea este receptivă la energiile oamenilor din jur. Când eram la Târgu Mureș, simțeam foarte multe vibrații negative din partea celorlalți, iar asta mă făcea să cred că sunt în locul nepotrivit. Și poate că, într-adevăr, eram. La Odorheiu Secuiesc, însă, am simțit din prima că sunt unde trebuie. Și când spun asta, mă refer atât la Liceul „Marin Preda”, unde predau Limba și literatura română, cât și pe străzile orașului sau la unele evenimente la care am participat. Am intrat în contact cu destulă lume la Odorhei, iar oamenii acolo funcționează într-un alt ritm, mai ardelenesc, mai calm. În primele luni, eu eram mereu în grabă, agitată, iar ceilalți erau foarte calmi și calzi. Lumea de acolo mi se pare caldă, politicoasă și că respectă granițele personale. Chiar când am ajuns, o colegă mi-a făcut turul orașului și m-a avertizat în legătură cu localnicii, spunându-mi că sunt foarte supărăcioși și orgolioși. Acum, ce să zic? Ori am fost eu foarte delicată și nu am supărat pe nimeni, ori am fost foarte neatentă și nu am observat nimic. Oricum, în trafic și la intrarea/ieșirea în/din magazine, bărbații sunt politicoși, spre deosebire de cei din Mureș.
Eu am fost primită foarte bine atât de către colegi, cât și de către elevi, care sunt foarte speciali prin deschiderea și spiritul de întrajutorare dezvoltat. Referitor la raportul români–secui, mi se pare civilizat și respectuos. Nu am asistat la nicio încrâncenare și nici nu m-am simțit amenințată în vreun fel. E adevărat, lucrez la un liceu cu predare în limba română, dar avem și elevi maghiari, care sunt foarte simpatici și deschiși spre comunicare.
2. Românii de acolo cum relaționează cu cei maghiari și viceversa? Cu toate că nici unii, nici ceilalți nu sunt la fel, unele fenomene totuși există, nu?
Românii își văd de treaba lor, maghiarii, la fel. Iar când trebuie să colaboreze, o fac într-un mod profesionist, corect, transparent. Eu nu spun că nu ar exista frustrări și nemulțumiri, dar nu le-am resimțit, nu cunosc picanterii sau jocuri de culise, sunt deocamdată o anonimă care se bucură de aerul orașului și învață să comunice „fele apă – fele víz”1 cu cei de acolo. Fiecare își celebrează sărbătorile neamului și ale religiei sale, iar când trebuie conlucrează bine pentru că este un oraș intercultural și civilizat. De exemplu, noi am sărbătorit 1 Decembrie cu dansuri și cântece populare românești, ungurești, macedonene etc. și toată lumea a fost mulțumită și s-a bucurat de momentele artistice. La noi se promovează la nivel aplicat, nu doar teoretic, interculturalitatea și multiculturalitatea.
3. În procesul didactic te izbești de stereotipii? Dacă da, precum cred, atunci cum le gestionezi?
Cred că eu am mers cu stereotipii, dar în scurt timp mi-am dat seama că ele nu se aplică în procesul didactic de acolo. La Odorhei, nu m-am izbit de ele pentru că la liceul nostru și în învățământul harghitean sunt profesori și elevi veniți din toată țara: din Bistrița Năsăud, din Maramureș, din Iași, din Bacău, din București, din Buzău, din Mureș, din Craiova etc. Aici nu există „nu e de aici” pentru că nu mulți sunt localnici; sau „nu știe” sau „nu poate”. Învățăm mereu unii de la alții (de exemplu, eu învăț foarte multe chiar și de la elevii mei), comunicăm extrem de mult, toată lumea știe ce face fiecare, unde este fiecare. (Asta chiar îmi displăcea la început pentru că aveam impresia că-mi știrbește din independență.) Suntem ca o familie care te ia precum un val și te face să prinzi ritmul potrivit, astfel încât să înveți să înoți, să evoluezi. Or fi existând tentative de stereotipii, de prejudecăți, dar nu ne concentrăm pe ele, ci pe a găsi partea bună, lumina din fiecare individ ca să o folosim pentru avansarea întregului grup. La ce ar folosi să ne pierdem vremea cu ele? La nimic; ar fi risipă de energie.
4. Experiențele de acolo au început să se picure în poezia ta? Nu numai la cele „etnice” mă refer, desigur.
O singură experiență, neprevăzută, asemănătoare unui miracol, trăită în Odorheiu Secuiesc m-a inspirat să scriu un poem. Este vorba despre o întâlnire care a venit de nicăieri și m-a dat peste cap prin intensitatea și surpriza ei. Eu nu scriu decât despre senzațiile foarte intense trăite sau create, inventate. Aceasta și reluările ei au fost mai puternice decât orice aș fi putut inventa eu și cred că o să-i dedic chiar un ciclu de poezii.
5. Când vii de acolo, ce simți? Dar când te întorci?
Mi-a plăcut dintotdeauna să fiu, atât din punct de vedere profesional cât și locativ, în două părți. Nu sufletește, ci doar fizic și ca îndeletnicire. Sunt profesoară și poetă; ca profesoară am un anumit comportament, ca poetă, unul total diferit. Poate așa mi se asigură confortul psihic sau poate așa am fost obișnuită de mică, atunci când stăteam și la părinți, și la bunici. Mie îmi place să locuiesc și la Odorhei, și la Târgu Mureș! Chiar dacă uneori mă cam obosește, naveta este una rezonabilă: vin la Odorhei la început de săptămână și plec vinerea. Ce să spun? Vinerea abia aștept să vin la Mureș, la începutul săptămânii abia aștept să-mi iau rucsacul și să plec la Odorhei. Am un spirit nomad destul de dezvoltat, care – odată cu înaintarea în vârstă – devine și mai puternic.
1. Expresie tipic ardelenească cu sensul „jumătate român, jumătate maghiar”. (Red.)
