Anul acesta, editura Nemira împlinește 32 de ani – prin urmare, Matca „s-a sesizat“ și începem să publicăm materiale despre această instituție culturală la superlativ, cum sunt și altele, nu multe, din România. Începem cu interviul realizat de Cristina Ștefan cu Eli Bădică, coordonatorul colecției de autori contemporani „n’autor“.
Îmi povestește că știe, în linii mari, ce a vrut să facă încă de la șase ani: să se ocupe cu scrisul, într-o formă sau alta. După o tentativă la Regie de film, a rămas la Litere, unde și-a găsit locul. A urmat un master de antropologie, iar acum, înapoi la Litere, studiază pentru doctorat. În calitate de jurnalistă literară, Eli Bădică a colaborat cu mai multe reviste și platforme culturale, printre care Bookaholic, Suplimentul de Cultură, Dilema veche, Arte și Meserii. Din iunie 2017, este editor la Nemira, unde coordonează neobosită colecția de literatură română contemporană „n’autor“. Într-o pauză de la sarcinile ei, am prins-o pe Eli preț de o oră, cât să discutăm despre evaluarea manuscriselor, importanța promovării literaturii române și cum se naște o comunitate de scriitori.
Ai aniversat de curând cinci ani de la lansarea „n’autor“, șase, dacă e să îi numărăm de când ai început să trasezi colecția alături de Ana Nicolau. Cum a fost până acum această călătorie?
A fost o provocare din toate punctele de vedere. Pentru absolut fiecare pas pe care îl făceam și îl fac, simțeam și simt încă o responsabilitate foarte mare, cântăresc foarte atent lucrurile, iau deciziile cu grijă. A fost dificilă calibrarea așteptărilor, pentru că atunci când pornești la drum îți imaginezi niște lucruri și, chiar dacă trebuie să recunosc că mare parte dintre ele s-au împlinit, unele chiar mult mai repede decât îmi imaginam, altele nu s-au întâmplat. Încă. Apar tot felul de lucruri, zi de zi, săptămână de săptămână, care îți răstoarnă imaginea cu care ai pornit inițial. Dar a fost în mod egal și un drum frumos, constant are momentele lui splendide.
Îmi imaginez – deși probabil că oamenilor care au copii nu le va plăcea comparația asta, dar o voi baza pe experiența apropiată a surorii mele, care are un copil –, îmi imaginez, așadar, că se aseamănă întrucâtva cu maternitatea sau paternitatea. În sensul că, atunci când vine un moment frumos, face ca toate nopțile nedormite, neplăcerile, nemulțumirile, clipele de disperare să pălească. Ți le amintești încă, dar în comparație cu bucățica aia de fericire pură, nu mai contează. Așa e și în ceea ce privește drumul meu la Nemira cu colecția „n’autor“.
La un moment dat, chiar m-a întrebat cineva cum e să am atât de mulți copii și m-am blocat, pentru că n-am știut la ce se referă inițial. Credeam că mă confundă cu altcineva. După aceea, mi-a fost clar că se referă la toți scriitorii din colecție – și e adevărat că scriitorii pot fi comparați de multe ori cu copii (sigur, nu în sensul că sunt infantili), știi și tu prea bine. Atunci am râs și am răspuns tot ceva de genul ăsta, că e frumos, dar e și dificil, pentru că așa e.
Ai studiat filologia și ai un master în antropologie. Cum te-au modelat cursurile de antropologie în viața și meseria de azi?
Am mers la masterul de antropologie, pe atunci condus cu generozitate de regretatul Vintilă Mihăilescu, nu pentru că nu m-ar fi ajutat o specializare filologică – sigur că mi-ar fi dat alte și alte perspective –, ci pentru dezvoltarea minții și educației mele, în primul rând, și după aceea pentru a avea o utilitate per se în realitatea noastră, în cotidianul muncii. Și, din fericire, mi-a modelat exact partea pe care voiam să mi-o modeleze. La momentul respectiv, renunțasem la jurnalismul social, de investigație, și îmi alesesem o direcție în zona literară, nici măcar culturală, pentru că n-am scris foarte mult în zona cinematografiei sau teatrului, de exemplu.
Masterul m-a ajutat mult să ascult, pentru că asta face un antropolog. Să ascult și mai atent, și mai activ decât o făceam până în momentul respectiv. Și m-a ajutat în tot ce am făcut după aceea, inclusiv în editare. Antropologia îți ia foarte mult din reflexul cu care suntem obișnuiți, să-i judecăm pe ceilalți, să-i punem în categorii, să punem câte o etichetă pe fiecare, să vedem lumea în câteva feluri și atât, să ne oprim la un număr. Poate pare ceva foarte banal, dar e un proces realmente îndelungat, cu care te lupți toată viața, te lupți să scoți ce ne livrează societatea, că vrem sau nu vrem, mai ales când nu vrem, inconștient.
Perspectiva asta mi-a fost de folos când am pornit cu câteva repere mai largi despre, de exemplu, ce fel de manuscrise vreau să public. Aveam o direcție editorială stabilită, e drept, dar nu fixată în cuie, astfel încât să nu pot să scot din cuiele respective. Am publicat pe măsură ce am primit texte. Nu mă gândeam că o să public literatură macabră, deși poate părea ciudat acum, dat fiindcă e vorba de Nemira, nici măcar la SF nu mă așteptam și am publicat totuși o distopie. Așteptările mele erau în zona realistă și în zona de fantastic, să zicem. Antropologia m-a ajutat să mă dezbar de tot felul de idei preconcepute, de tot felul de tipare și să mă intereseze textul, în primul rând textul în ansamblul lui – de-asta și citesc anonim manuscrisele. Contează textul și modul în care e scris, adică estetica și povestea. Și atâta tot.
Masterul mi-a mai fost de folos în cel puțin un caz (care-mi vine în minte acum): când am ales pentru publicare manuscrisul Ralucăi Nagy, Un cal într-o mare de lebede. Ea îl trimisese la editură la cea de-a doua ediție a Concursului de Debut „Valentin Nicolau“, care a avut doar două ediții, după care s-a renunțat la el. La vremea respectivă, Raluca n-a primit nicio veste, dar eu, când am venit un an mai târziu la Nemira, am vrut să văd manuscrisele de dinainte, ca să îmi dau seama ce se trimitea. Am dat de manuscrisul ei fără să știu inițial nici măcar cine l-a scris. Abia mai târziu am aflat că Vintilă Mihăilescu fusese cel care o sfătuise să scrie în formă literară, dacă nu poate să scrie în formă științifică, antropologică, și că manuscrisul e parte din experiența ei de teren, transformată în literatură. Deci, cred că unghiul masterului mi-a fost de folos și concret, pentru că n-a durat mai mult de două, trei pagini din primul capitol ca să-mi dau seama că e o carte realmente valoroasă. Și cred că nu m-am înșelat.
Mărturisesc că-mi place enorm la tine că te implici foarte mult în organizarea de evenimente pentru a-i aduce pe scriitori în fața publicului. Componenta de promovare mi se pare extrem de importantă în lumea culturală, mai ales având în vedere că publicul român e destul de mic și pus în fața unei multitudini de alegeri de lectură. Ce i-ai spune unui editor care nu crede în promovare?
I-aș spune mai întâi că, din fericire (sau din păcate, cum dorește), trăim în secolul XXI și, cu atâta tehnologie, cu atât de mult zgomot de fond și cu atât de multe informații de peste tot, e absolut imposibil ca o carte să se facă remarcată, ca un autor să iasă puțin din tot șirul ăsta dacă nu există promovare – și, mai mult decât atât, dacă nu există promovare adaptată publicului, adaptată mesajului pe care îl ai de transmis. Pentru că nu poți să faci aceleași lucruri pentru cărți foarte diferite. Trebuie să ții cont dacă sunt autori străini sau români, dacă sunt autori de nonficțiune sau de ficțiune, dacă aparțin unui subgen și tot așa, adică trebuie să vorbești pe limba publicului. Eu cred foarte tare în chestiunea asta și am replicat-o în tot ce am făcut, chiar și înainte de Nemira.
Nu mă interesează și nu m-a interesat niciodată – deși sigur că e foarte bine să existe și îi admir pe cei care o fac, pentru că trebuie un curaj și pentru asta – să vorbesc unui cerc foarte micuț, unei bule de aleși, de oameni care pot să opereze cu niște concepte, care au un anumit bagaj cultural și așa mai departe. Mă interesează să ducem cărțile spre un public cât mai de masă, cât se poate în România. Asta și pentru că nu cred și nu am crezut vreodată în lamentări fără a căuta soluții. Dacă nu încercăm să facem noi înșine ceva, atunci nu o să avem niciun rezultat, o să tot așteptăm să facă altcineva. Asta e ce mă interesează și în jurnalismul literar, asta e ce mă interesează și acum. Nu e vorba că nu aș putea să folosesc concepte și cuvinte mari din dicționar, e că nu vreau să le folosesc, vreau să fie cât mai pe înțelesul tuturor și să putem să ajungem la un moment dat să avem un public cititor decent ca număr, cantitativ – din păcate, lucrăm în orb de cele mai multe ori, nu există nici sondaje pe care să ne bazăm, nici cercetări. Dar sunt dispusă să fac – o să fac și o să facem – tot ce se poate pentru a duce cărțile și scriitorii în fața publicului, cât mai aproape de acesta.
De cealaltă parte, asta nu înseamnă că îi acuz pe colegii noștri editori care nu vor să facă promovare din anumite motive. Dimpotrivă, îi înțeleg, mai ales pe cei care nu vor să se expună. E alegerea lor – promovarea e și o corvoadă, e adevărat. Necesită foarte multe resurse, foarte multă energie și timp să fii prezent și să faci tot felul de lucruri, astfel încât să menții dialogul constant cu publicul, să nu se stingă flacăra.
În cele din urmă, e decizia fiecăruia editor. Dar mi-ar plăcea, mai ales pentru autorii români, care sunt cei mai defavorizați din zona noastră editorială, să se facă puțin mai mult. Să strângem puțin rândurile. Atunci când merg la un liceu în turnee, facem un eveniment sau un dialog public de orice tip, oamenii își imaginează că merg să promovez exclusiv un autor, doar cărțile care apar în colecția asta și scriitorii care publică aici. Nu-i adevărat. Întotdeauna încurajez cititul. Cred că nu există întâlnire în care să nu îndemn oamenii să citească literatură română contemporană în general. Nu contează editura. Nu putem vorbi despre competiție până când nu se va citi la un nivel de public de masă, ceea ce nu se întâmplă în momentul ăsta. Ne batem, cu ghilimelele de rigoare, pe două sau trei mii de cititori constanți. Asta e foarte puțin raportat la populație. Potențial există, slavă Domnului, și să nu uităm că avem totuși o istorie în care lucrurile au stat puțin altfel.
Mă bucur că ai adus puțin vorba despre licee pentru că voiam să te întreb și despre asta. Mergi des cu n’autorii și în școli, în licee și sunt curioasă ce reacții ați primit de la elevi.
Cele mai faine întrevederi sunt cu tinerii. Am avut întâlniri nu numai în licee, ci chiar și cu copii de gimnaziu, acolo unde era posibil, la fel și în facultăți. Când nu se potriveau cărțile cu grupa lor de vârstă, făceam întâlniri doar despre a scrie, despre a citi, cu scriitorii respectivi. Am mers la licee foarte bune și la licee mai puțin bune, chiar și la licee tehnice, unde n-aveau nicio treabă cu literatura, iar o parte dintre profesori nu prea erau la curent cu ce se scrie, cum se scrie și așa mai departe.
Ce mi s-a părut întotdeauna minunat e că, dacă tu ai zece-douăzeci de minute în care copiii te văd că nu ești acolo să le spui lucruri de pe altă planetă, care să nu-i intereseze, când vorbești pe limba lor despre viață și despre lucrurile care îi preocupă, oricât de plictisitoare sau banale pot părea ele la prima vedere, tinerii reacționează. Am intrat în clase unde majoritatea elevilor erau băieți care stăteau cu telefoanele în mână și se jucau tolăniți pe scaune, apoi, la un moment dat, s-a produs declicul ăla, îi vedeai cum se îndreaptă în bănci sau ridică un ochi din telefon. Astea sunt momentele care mă bucură mai mult decât dacă mi-ar fi dat cineva un premiu, momentele în care am câștigat un cititor într-un fel sau altul.
Trebuie să facem cumva cu toții să fie cât mai constante întâlnirile cu ei, ca elevii să vadă scriitorii la față. Zicea o fată de clasa a noua la Cluj acum, în ultimul turneu în care am fost, că a venit pentru că „scriitorii respectivi au marea calitate de a fi în viață“ – și m-a pufnit râsul. Mi-am imaginat că sunt eu la vârsta ei și că aș fi zis ceva similar, dacă aș fi avut curajul să ridic mâna, cum a avut ea, pentru că nici la mine, în Slobozia, nu aveam idee că scriitorii mai trăiesc, că nu sunt doar cei din manuale. Sigur, ăsta e un exemplu – alți copii știu că sunt și scriitori în viață, dar nu intră în librării și nu merg la evenimente pentru că li se par plictisitoare – am primit și tipul ăsta de feedback vorbind cu ei. Unii sunt chiar cititori cu patalama, foarte pasionați, dar mi-au zis că îi plictisește de moarte faptul că merg la o lansare, ascultă un monolog, după aceea încă un monolog și, evident, toate elogii despre carte, tot timpul.
Cred că trebuie să schimbăm și să adaptăm puțin lucrurile. Dacă o să avem un dialog constant cu tinerii, generațiile lor pot să fie cu totul și cu totul schimbate și pot să se îndrepte și spre cărți, și spre a citi de plăcere în timpul liber, și spre a nu pierde legătura cu zona culturală.
Să ne întoarcem puțin la copilăria ta. Pe tine cine te-a prins definitiv în jocul lecturii?
Cred că mama a fost cea pe care am văzut-o prima citind, chiar dacă citea destul de rar, mai ales în vacanțe, dar de la cineva care a avut o educație modestă și și-ar fi dorit să citească mai mult, lucrul ăsta e, în sine, absolut admirabil. Mi-o aduc aminte, odată ce și eu, și sora mea am intrat la școală, cum se chinuia să ne comande cărți. Pe vremurile alea, se făcea comandă prin poștă la cărți, aveai un fel de carte poștală cu o listă de titluri pe spate, ea se interesa tot timpul în stânga și în dreapta ce cărți ne trebuie pentru clasa a treia, pentru a patra etc. și lua listele, le studia, bifa, comanda și economisea bani pentru a le plăti când ajungeau și tot așa. Pentru mine a contat enorm faptul că cineva avea grijă ca eu să am măcar o parte dintre cărțile care îmi trebuiau, că a existat cineva care nu îmi zicea niciodată de ce mă duc prea mult la bibliotecă sau de ce vin prea târziu seara acasă. A contat enorm, dar a fost și o încurajare foarte mare în direcția asta.
Sigur că au fost și profesori care au încurajat lectura și care au știut să facă lucrurile să fie bune, dincolo de programele școlare. În clasa a noua, am avut un profesor de română extraordinar, de exemplu, care s-a pensionat când am terminat clasa a zecea. Datorită lui am început să citesc autori români contemporani, el mi l-a pus prima dată în mână pe Ovidiu Verdeș și mi-a zis: „O să-ți placă!“ – nu numai că mi-a plăcut, l-am adorat. Contează fiecare om care vine și îți pune în mână cartea potrivită la momentul potrivit.
Am urmărit o discuție interesantă pe pagina de Facebook a lui Adrian Botez, pe care te-aș ruga s-o conturăm mai pe larg. Așadar, cât durează procesul de evaluare a unui manuscris?
Țin minte acea discuție, a avut multă răbdare Adrian. Acum cinci sau șase ani, pentru mine dura mult mai puțin, pentru că erau mai puțini oameni care trimiteau manuscrise. Unul dintre dezavantajele unei colecții care a devenit foarte cunoscută – chestiune pentru care sunt foarte recunoscătoare, să nu se înțeleagă altceva – este că se trimit din ce în ce mai multe manuscrise (în medie, o sută de manuscrise săptămânal).
Când sunt atât de multe, e foarte greu să ții pasul cu ele. Fiecare om are tot 24 de ore într-o zi, din păcate, iar unii dintre noi, cum sunt eu, se ocupă și cu numeroase munci care nu se văd neapărat, se implică și în promovare, și în comunitatea de scriitori etc. Fac o paranteză ca să spun că țin foarte mult la comunitatea noastră, la legătura continuă cu n’autorii, lucru care înseamnă că zilnic sunt patru, cinci, șase scriitori care mă caută, care îmi cer părerea într-o privință, care mă roagă să mă uit peste un text de-ale lor, care urmează să fie publicat într-o revistă, sau un interviu, o anchetă la care răspund și vor o părere sau proofreading – sigur, e decizia lor dacă vor să facă asta sau nu, eu consider că asta face parte din cariera lor literară, așa că absolut tot ce apare public poate să treacă pe la mine dacă vor.
Deci, cu editatul propriu-zis al cărților, lucrul cu departamentele editurii și cu comunitatea de scriitori, pe lângă toate celelalte menționate, cititul manuscriselor se ajunge să fie undeva între 10% și 1% din timpul meu. Asta și pentru că, deși am încercat să citesc pe drumuri, în avioane, în trenuri, în mașini, mi-am dat seama că nu pot să fac asta, că mai bine fac orice altceva, răspund la e-mailuri sau la mesaje decât să citesc un manuscris și să realizez după aceea fie că mi-a pierdut complet atenția pentru că am început să mă gândesc la altceva, fie că nu mi-a plăcut tocmai pentru că e influențat de starea mea de spirit, de oboseala mea. Decât să îmi bat joc, prefer să le spun oamenilor care trimit că îmi pare rău, va dura mult, dacă vreți să fie ceva rapid – și de obicei în zona noastră culturală toată lumea vrea ceva rapid, ieri, dacă se poate –, nu sunt omul potrivit. Și nu e vorba de dezinteres, Doamne ferește, altfel n-aș mai face mare parte din ceea ce fac. Mi se pare mai onest să fiu transparentă și să le răspund că o să dureze sigur peste două luni – refuzurile primesc răspuns cel mai repede –, uneori mult mai mult, uneori mai mult de jumătate de an – în cazul cărților cu potențial –, pentru că efectiv nu am când să fac asta dacă vreau să lucrez cu responsabilitate. Iar eu știu că n-aș putea să dorm noaptea știind că am făcut o nedreptate, că n-am fost într-o stare de spirit OK și i-am făcut un deserviciu celuilalt.
Știu cât de dificil e să aștepți un răspuns și după aceea să o iei de la capăt, dar nu cred că graba în sine rezolvă oricum nimic. Cred că oamenii ar trebui să aibă răbdare, pentru că literatura este despre răbdare înainte de toate – sigur, și despre talent, și mai ales despre foarte multă muncă. Știu că sunt foarte multe speranțe și așteptări, mai ales la debut, dar e bine să ai răbdare pentru toate astea. E un proces îndelungat, nu e ca ascultatul unei piese muzicale, iar reacția să fie instantanee.
Te implici foarte mult în comunitatea de n’autori, ești mereu alături de ei. Pentru că vorbitul în public e ceva necunoscut și terifiant pentru mulți, am o curiozitate: îi pregătești în vreun fel pe debutanți pentru primele ieșiri în public?
Fiecare carte și fiecare scriitor/-oare sunt proiecte noi. Trec prin toate procesele împreună cu autorul/autoarea, explic toate stadiile posibile și ajungem să discutăm uneori și despre momentul de lectură din cadrul evenimentelor, în care eu cred foarte tare. Indiferent că e vorba de doar două minute, trebuie să se audă fraza, să se simtă ritmul. Sunt unii scriitori – în general, nu neapărat în colecție, deși sunt și în colecție câțiva, ei știu, am vorbit de multe ori cu ei despre asta – care se autosabotează atunci când citesc. Adevărul e că lectura înseamnă performance, trebuie să ai niște calități – pe care le ai sau nu le ai, e atât de simplu. Dar, indiferent de situație, pot fi – fie și ușor – îmbunătățite. Au fost cazuri în care m-am întâlnit cu ei, îmi citeau – sau se înregistrau citind – și le dădeam feedback, apoi citeau iar și tot așa.
Absolut tot ce implică procesul de publicare a unei cărți pune la încercare răbdarea scriitorilor, a propos, pentru că nu e ca și cum ți-a fost acceptat manuscrisul și săptămâna viitoare, gata, apare și asta e. Urmează o perioadă foarte îndelungată, iar după aceea reacțiile nu sunt imediate și tot așa, avem mereu discuții, încerc să le explic – mai ales debutanților, care nu sunt familiarizați cu asta – că totul durează. De la listele de protocol pe care le facem împreună și până după evenimente, când primesc pe Instagram poze cu cartea lor și cine ce a zis – sunt foarte multe momente în care scriitorii au nevoie de sprijin. De asta și comparam cu a avea un copil – asta nu înseamnă că sunt infantili, Doamne ferește – pentru că treci cu ei printr-un proces de învățare care durează și pe care nu îl poți grăbi, pentru că ține totul de timp, până și turneele.
Unul dintre motivele pentru care facem aceste turnee, dincolo de promovare, dincolo de vizibilitate, este că în tot timpul petrecut împreună se construiește o relație stabilă, de durată, sper eu, de încredere între mine și ei. Și, în plus, așa au ocazia să se cunoască între ei, să vadă dacă au afinități, ce lucruri pot să ia unii de la ceilalți și așa mai departe. Scrisul e atât de solitar, încât e nevoie din când în când să ieși de acolo și să întâlnești oameni care au aceleași preocupări ca tine, mai ales într-o lume care arată cum arată lumea noastră de astăzi.
Care e cel mai important lucru pe care l-ai învățat de la scriitorii tăi?
Am învățat cum se nasc cărțile – sau, mai exact, de unde vin poveștile. Tocmai pentru că sunt alături de ei în tot procesul ăsta, am învățat că scrisul, că literatura e peste tot în jurul nostru și că poate porni din cele mai neașteptate unghiuri. Iar asta – știu că o să pară straniu sau clișeu să zic ceva de genul ăsta – e un miracol. E tipul ăla de miracol pe care numai literatura îl poate face. Ăsta e unul dintre cele mai importante lucruri, dar la fel de valoroase sunt și toate cele pe care le construim împreună, îmi arată asta zi de zi, iar eu simt ceea ce încearcă să-mi transmită, chiar și atunci când nu sunt cuvinte potrivite pentru a face sau când nu cred ei că e cazul, că știu oricum tot ce gândesc, ce fac, cum merg lucrurile.
