Nu spuneți „nu mai este“, ci întotdeauna „a fost“

Start

În timpul suspendat dintre trecerea de la un calendar la altul își trăiesc Valdas și Taia momentul lor de veșnicie: dunga și vântul mării, un vechi adăpost între două stânci – „casa noastră“ – o barcă, un lan cu ultimele spice de grâu și o tandrețe pe care nici unul, nici celălalt nu o mai trăiseră până atunci. El e un soldat rănit din tabăra Albilor, ea, o săteancă care face contrabandă pentru a supraviețui, iar răstimpul, două săptămâni din toamna lui 1920. Dar în cele din urmă, paranteza dintre cele două calendare se închide, declicul nu întârzie să se producă printr-un gest brutal, iar ceea ce urmează se înscrie în marea istorie a veacului trecut. Ultimii ani ai Rusiei Țariste, ai Marelui Război, Revoluțiile din Februarie și Octombrie, luptele dintre Albi și Roșii, crizele și instabilitatea politico-economică a perioadei interbelice, al Doilea Război Mondial, Rezistența Franceză, Holocaustul și Gulagul sovietic, tensiunile anilor postbelici, pe toate le va puncta Andreï Makine, pe rând, într-un mod aproape didactic, atent să nu-i scape nimic, în cronologia vieții personajului său Valdas Bataev. 

E noiembrie anul 1991 și-ntr-un cimitir de la malul Mării Mediterane, naratorul fără nume al romanului dă glas poveștii de viață a unui bărbat „rătăcit în crepusculul anilor“. Astfel începe și se încheie Calendarul unei vechi iubiri, cea mai recentă carte a celui „mai siberian dintre academicienii francezi“. Povestea lui Valdas, adolescent pe atunci, începe în Crimeea cu puțină vreme înainte ca „decorurile lumii“ să cadă, într-o vilă de la malul mării unde familia lui obișnuia să-și petreacă verile. De-a lungul câtorva seri, plictisit de aceleași jocuri de teatru ale invitaților și rătăcind prin împrejurimile satului, o va întâlni fugar pe Taia, cea care-i va oferi, prin niște jocuri ale întâmplării, primele îmbrățișări ale unei femei. Revenirea la Sankt Petersburg și cunoașterea la scurt timp a viitoarei sale logodnice vor arunca în uitare cele petrecute. Însă, întâmplările – o conflagrație mondială, o revoluție, un război civil, milioane de morți – îl vor readuce pe Valdas câțiva ani mai târziu în același loc de la malul Mării Negre, unde o va întâlni din nou, pentru ultima dată pe femeia din adolescență. Urmează exilul bărbatului prin Europa Balcanică, până la Paris, unde-și va petrece în cele din urmă majoritatea anilor de existență, mai întâi ca șofer de taxi și, ulterior, ca desenator într-un birou de arhitectură. Amurgul vieții îl va găsi pe coasta Mediteranei, într-un nesfârșit momento al celor două săptămâni petrecute pe malul Mării Negre.

Prin acest periplu, Andreï Makine găsește încă o dată prilejul de-a ne vorbi despre individul în fața istoriei necruțătoare, dar și, în esență și mai ales, despre iubire, tema sa predilectă. Prima întâlnire a Taiei, îmbrățișarea de nicăieri a acesteia, parfumul și apăsarea corpului ei peste al lui vor fi echivalentul primelor impulsuri erotice ale tinereții. Kathleen, muza și logodnica efemeră, marchează dorința, inocența și imprevizibilitatea dragostei. Cea de-a doua întâlnire cu Taia, iubirea matură, a clipei, adevărata dragoste pentru eroul nostru. Zinaida și Sofia, „femeile acelea care-l făcuseră să trăiască în două Rusii diferite“, nostalgia, o încercare de-a simți și de-a se reîntoarce la ceva ce nu mai exista, iar Iana, ultima dintre iubirile pasagere din perioada pariziană, mesagera comediei pe care-o joacă viața cu oamenii. Cea care avea să-i fie soție ceva mai mult de-un an, Olesia, „dragostea care nu putea decât să înflorească în timp“, marchează iubirea simplă, necondiționată, o clipă de întruchipare a vieții împlinite, dar și semnul că nu mai era, într-un final, nimic de așteptat de la viață. Ceea ce poate sperase Valdas că s-ar mai putea întâmpla se petrecuse deja cu mult timp în urmă, acum doar un singur lucru mai era de așteptat.

Andreï Makine face astfel o radiografie a vârstelor dragostei. Aceste femei, cu excepția uneia, trasează pe schema timpului și pe harta bătrânului continent rătăcirile lui Valdas între vechiul calendar al Imperiului Țarist și noul calendar al „viitorului luminos“, ca un șnur răsucit în jurul unor cuișoare bătute pe o placă de lemn astfel încât să formeze la final un model. Însă acest șablon se strânge în jurul imaginii Taiei, ea e singura plasată în afara vremii ori a spațiului. Folosindu-se de dramele extreme și tragediile personajelor sale în fața prefacerilor dure ale istoriei, autorul francez scrie despre ceea ce rămâne și dă, mai devreme sau mai târziu, sens fiecărei existențe.

Valdas nu e foarte diferit de un alt personaj de-al lui Makine, și anume Volski, bătrânul din Viața unui bărbat necunoscut. Sensul vieții amândurora rezidă în iubirea pentru o femeie pe care ajung să o piardă, dar momentul acela și dragostea lor echivalează, ca în mai toate romanele acestui scriitor, cu libertatea absolută pe care orice individ o poate revendica în fața istoriei și a regimurilor politice opresive. Dragostea din trecut le reamintește și le rămâne drept credință că viața lor nu a fost pierdută și că în pofida a toate au avut și ei un destin. Cu acest far în urma lor își continuă cei doi periplul printre evenimentele secolului trecut, Volski în Rusia sovietică, Valdas în Franța, cele două patrii între care actanții lui Andreï Makine călătoresc necontenit. De altfel, pentru un cititor de-al lui Makine povestea nu va fi una nouă, senzația de déjà-vu e cu atât mai puțin nefirească. Autorul francez de origine rusă rămâne destul de consecvent de-a lungul operei sale literare, iar un lector cu câteva lecturi makinene la bord nu va avea de făcut decât câteva ajustări tempo-spațiale la început, istorisirea și arta narativă îi vor fi cunoscute. El pare a ne supune la nesfârșit la același epos și, cu unele nuanțe, redat aproape în același fel: un narator mai mult sau mai puțin conturat ne introduce în trecutul unui personaj, de obicei aflat la finalul vieții și marcând sfârșitul unui ciclu istoric, al cărui trecut e mereu reliefat din perspectiva unei iubiri rănite – evenimentul dătător de sens – plasată undeva în vâltoarea aspră a istoriei secolului al XX-lea, într-o Rusie care odată cu momentul confesiunii devine eternă și inaccesibilă celui care ascultă ori citește.

Literatura lui Andreï Makine este precum un parfum vechi, cu fiecare altă nouă carte avem ocazia de a-i mai simți puțin mirosul, cu toate că, cel mai probabil, nu ne va aduce ori stârni nimic care să nu ne fie cunoscut, îi știm deja nuanțele, slăbiciunile, farmecul, dar aceasta e corola lumii sale ficționale pe care și-a construit-o începând cu primele romane și pe care de-atunci și-a confirmat-o mereu și mereu. Opera lui are izul marii literaturi ruse, cu care e inevitabil și pe bună dreptate comparată, însă fără a atinge decât ocazional greutatea epică ori stilistică a acesteia. Dar poate nici nu e nevoie, Makine rămâne neobosit o întâlnire cu o scriitură care și-a găsit calea spre a reda într-o manieră mult mai umană și mai apropiată de noi istoria unui secol zbuciumat. Calendarul unei vechi iubiri nu face decât să încuviințeze încă o dată, dacă mai era cumva nevoie, acest lucru.

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×