Nu mă lasă în pace alegerile: nici cele prezidențiale, nici cele parlamentare. Nu mă lasă în pace mai ales revenirea sau chiar explozia extremei drepte.
Explicațiile nu mi se par mulțumitoare. Teoriile care afirmă fie că a sosit sfârșitul capitalismului, fie că fascismul este consecința liberalismului mi se par insuficiente, deoarece îi absolvă pe fasciști de responsabilitatea fascismului lor.
Nu neg faptul că suntem influențați de curente globale, dar nu cred nici că nu suntem răspunzători pentru ce gândim. Dacă vreți, numiți asta un elitism cultural. Chiar și cei de stânga cad în capcana asta: dacă numai trendul e de vină, atunci cum ar fi trebuit să reacționeze „intelectualii“ care nu s-au gândit la cei neintelectuali?
Probabil o să spun asta de mai multe ori, dar pesemne trebuie. În 2010, premierul Ungariei a devenit un politician abil care a spus niște cuvinte despre care am aflat cu stupoare că sunt magice. Ele au fost: anticomunism, Bruxelles, Soros, familie, Dumnezeu, patrie. Cultura maghiară nu s-a situat în misticismul acesta de amurg (adică păstos, pâclos) în care se situează ortodoxismul, dar cuvintele totuși au funcționat: majoritatea celor mai versați și mai educați intelectuali (scriitori, publiciști, actori, profesori etc.) nu au putut să reacționeze critic la ele. N-am reușit să conving nici măcar unul singur din Transilvania pentru că toți erau preocupați de pierderea identității lor maghiare. Cei mai mulți au devenit prozeliți peste noapte.
Dar și cu majoritatea din Ungaria s-a întâmplat ceva: au fost pur și simplu vrăjiți. Nu e vorba numai despre oameni săraci, necăjiți, perdanții tranziției – dimpotrivă, e vorba despre destui dintre învingătorii ei. O pâclă le-a învăluit mintea. Nu-mi venea să cred: prim-ministrul fusese bursier Soros, dar acum îl critica cu vehemență. Deși această contradicție era evidentă, mulți oameni păreau să o ignore. Și mai șocant, lipsa de recunoștință – o virtute importantă în cultura maghiară – nu era percepută ca o problemă.
Asta se întâmplă și acum. Una la mână că istoriografia românească a fost îmbibată de mituri: cartea lui Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, nu degeaba a devenit bestseller. Doi la mână, există o retorică care cucerește pe mulți: cuvinte „mari“ rostite cu evlavie, dar de fapt goale. Când le repeți, crezi că ai rezolvat ceva: „vinzi“ un descântec ca și cum ar fi un argument rațional.
Dacă asemenea copilării îl cuceresc pe un intelectual care posedă sau ar trebui să posede mijloacele prin care să le demonteze, ce mai așteptăm de la ceilalți? De ce ne mirăm că X sau Y se înscrie în AUR când academicieni îl sprijină pe Călin Georgescu, sau pe Florin Zamfirescu, care a trăit deja când omul a pășit pe lună și acum are numai cuvinte de laudă despre un om care contestă asta. Și totuși, vorbim despre un actor, nu despre o persoană complet lipsită de discernământ.
Dar exact asta e. Dacă vă amintiți de romanul lui Klaus Mann și de extraordinarul film al lui István Szabó, Mephisto, aflați acolo numai jumătate din adevărul care ne interesează acum. Carierismul este un fenomen ciudat, dar care poate fi explicat rațional. Pâcla aceasta în care este învăluită mintea unor oameni – tot mai mulți oameni, de fapt – este ceva absolut înspăimântător. Trendul ne formează, dar nu cred că nu ne putem elibera de el. Și iată că totuși nu putem.
Imagine: © Ciprian Măceșaru
