Dragă Ioana, fratele tău, Maxim Radu Niculai, este personaj principal în cel mai recent roman pe care l-ai publicat, Drumul spre Soare-Răsare. Apoi devine, iată, și autor al unei cărți de poezie, Pictând apa, apărută postum. Care e relația între Drumul spre Soare-Răsare și Pictând apa, din punctul tău de vedere?
Știi jocul acela suprarealist? Cineva face o buclă sau o linie sau orice fără să ridice creionul de pe foaie, după care partenerul de echipă continuă în același fel, străduindu-se să obțină un întreg, desigur? Un construct vizual coerent, chiar dacă absurd, chiar dacă ciudat sau neliniștitor? Ei bine, într-un fel misterios și cele două cărți se leagă într-un trup atipic, poate pentru că întreaga literatură e mai întâi viață, apoi apăsare în conștiință și, dacă-i norocoasă, se preschimbă-n memorie. În cazul acesta, linia de început a făcut-o Maxim Radu Niculai, fratele meu cel mare, primul născut al familiei mele cu doisprezece copii. Doar că n-a permis să se vadă desenul, a schimbat jocul adică, m-a pus pe mine să recuperez o viață întreagă, fără să-mi lase decât ceea ce știam din biografia noastră comună, din copilărie, mai precis, și mult mai puțin din timpul mai târziu, al disoluției lui interioare, al ruperii treptate de lume. Desenul lui avea să vină abia la sfârșit, nu sub formă de proză, ci de versuri.
Maxim Radu Niculai, am mai spus asta, a scris mult mai multă literatură decât în volumul Pictând apa. În copilărie, a început să facă singur o revistă a școlii. Erau anii comunismului, când elevii nu aveau acces decât la revistele de propagandă ale timpului – „omul nou“ trebuia modelat din fașă, nu degeaba era el „șoim al patriei“ de la patru ani, și apoi pionier, și apoi utecist (UTC însemna Uniunea Tineretului Comunist). Radu scria revista, o organiza vizual – o desena, adică, de mână –, se ocupa de benzile desenate, dar și de articolele de opinie pe care le semna cu pseudonimul… Lefterul Filosof. Apoi, toată viața a ținut jurnal. Scria și proză, într-un caiet de format A4, cu o copertă gri-deschis, de pânză. Din toate acestea, nu a rămas nimic. Caietele s-au pierdut în casele prin care a trecut, în furiile față de sine, în disprețul celor din jur. Am primit vestea morții lui la New York. În ziua aia aveam program, așa că am mers la Muzeul Guggenheim și-am făcut conversație și-apoi m-am uitat la o baltă cu niște rațe care se învârteau în cerc, în Central Park. Mai înainte rezolvasem cu toate, cu biletele de avion care aveau să ne aducă peste Ocean în ziua de Paști și-apoi cu o rudă de-a mea care avea să mă preia cu mașina ca să mă poarte o noapte întreagă, cinci sute de kilometri, până acasă, în nordul nostru, unde el ajunsese deja.
Și-acolo, după două ore de somn, m-am pomenit cu o foaie în față: scrie ceva pe ea, mi s-a spus, e pentru preot, ca să zică despre el ceva în timpul slujbei. Și eu am notat acolo înainte de orice că Maxim Radu Niculai, fratele meu, a fost… scriitor. Apoi soț, tată, lucruri obișnuite care se spun în situațiile acestea. Când a venit momentul „foii“, preotul a sărit peste acest început, ceea ce m-a contrariat. Numai că, într-un fel, omul avea dreptate: nu te face scriitor ceea ce scrii, oricât de fantastic, de plin de substanță ar fi, ci numai ceea ce publici. Or uite că fratele meu pierduse cam tot, avea doar niște biete grupaje de poezie apărute-n reviste obscure de acum două, trei decenii. Unde-s caietele? am întrebat atunci.
Am aflat cu stupoare că aproape tot ce scrijelise el pe hârtie nu mai exista. Rămăsese doar agenda neagră în care trecuse poezii pe curat, numerotându-le de la 1 la 199. Și mai erau niște caiete de sprijin interior în care el încerca să nu-și piardă bagajul omenesc, dar și cultural. Din cauza cirozei, boala de care a suferit, în ultima parte a vieții îi era afectat creierul. Cum nu voia să uite, își nota tot felul de lucruri pe pagini, de la poeți romantici, să zicem, la biografia lui Platon și-apoi nume de sportivi, actori, artiști de tot felul. Când le-am preluat, mi-a fost greu să deschid agenda cu poezia, dar m-am uitat într-unul dintre aceste caiete. Și-am deschis la pagina în care era descrisă „pictura pe apă“ ca artă. O pictură pe apă a fost toată viața lui, mi-a sunat atunci în cap.
Și eu trebuie s-o preiau din valurile ștergătoare și s-o potrivesc pe hârtie măcar cât îmi stă în puteri. Așa că am început să scriu ceva într-un folder pe care l-am numit Pictând apa, în care narator era chiar Maxim Radu Niculai. Când romanul a fost gata, am schimbat titlul cu Drumul spre Soare-Răsare. Și-n vara asta când am deschis, în sfârșit, agenda neagră și-am înțeles ce putere are poezia din ea, am știut deodată că volumul lui de versuri trebuie să se numească Pictând apa. Cartea există acum, e de necrezut că și-a găsit drumul singură; a ajuns, iată, sub ochii tăi, Diana, are o copertă frumoasă, iese la Editura Paralela 45, are și-un text critic semnat de scriitorul și criticul Cosmin Ciotloș. Nu-mi rămâne decât să mulțumesc și să sper că Pictând apa își va găsi cititori buni și mai departe, fiindcă autorul nu mai e în lume ca să-și sprijine volumul.
Ai îngrijit manuscrisul cărții de poezie, cules dintr-o agendă neagră, recuperată în ziua înmormântării lui. Ba mai mult decât atât, chiar tu i-ai dăruit, cândva, acea agendă, care s-a întors din nou la tine, completată cu scrisul îngrijit al fratelui tău. Spune-mi, te rog, ai descoperit ceva nou, ceva ce nu ai știut despre cel care a fost Maxim Radu Niculai, citindu-i textele, numerotate simplu, de la 1 la 199?
Dacă poeziile-s proaste? Dacă n-au nici o valoare literară? Gândul ăsta firește că a existat, asta și pentru că Maxim Radu Niculai a făcut selecția în anii din urmă, când eu știam că a fost foarte bolnav. Jurnal nu mai e, povestiri nu mai sunt, versurile, caietele alea în care tot scria poezii, au dispărut și ele. Dacă nu-i nimic de arătat, de fapt, celorlalți? Când am vorbit despre romanul meu Drumul spre Soare-Răsare, am spus că-n el e vorba, da, despre o poveste de dragoste care vertebrează tot, despre dârele de mizerie ale Istoriei celei mari, despre cum ești strivit de timpul în care se nimerește să trăiești, dar mai ales e vorba despre un scriitor care nu ajunge să-și vadă publicată literatura. Ei bine, în agenda neagră am găsit două lucruri: poezie adevărată, superioară, care nu-i tributară unui model cultural sau altuia, ceea ce m-a surprins peste măsură; și-am mai găsit, ghicind în texte, o parte din harta interioară a fratelui meu, a omului care a fost și care s-a ținut cum a putut de lume. Acest al doilea lucru a fost pentru mine și mai tulburător decât primul.
Citindu-l ca poet, s-a schimbat felul în care ți-l amintești pe fratele tău?
În Pictând apa este un poem în care autorul spune cât de mândru este el de frații lui care tot vor să-l salveze când, de fapt, el nu vrea decât să se înece. Când l-am găsit, l-am trimis pe grupul familiei, căci e ca un mesaj al lui expediat nouă din altă parte. Și numai acest text dacă ar fi fost tot ar fi schimbat ceva. Or el vine cu multe alte poeme, cu o „developare“ de sine întinsă pe o viață întreagă.
Fiecare text e ca un steguleț care duce mai întâi către literatură, dar apoi redesenează omul real, cel care, deși a fost văzut, nu a fost văzut cu adevărat. Poezia are puterea de-a concentra viață, cunoaștere, experiență mai mult decât oricare artă. După Pictând apa, Maxim Radu Niculai e doar poet, iar nu oaia neagră, cel care nu s-a conformat, cel care s-a împotrivit normării, cel incomod, cel decăzut, cel care și-a bătut joc de darurile mari cu care a venit în lume.
În ce fel devine doliul o formă de iubire și de memorie, prin publicarea acestei cărți postume?
Pictând apa închide un cerc, face relevant desenul acela la mai multe mâini și la mai multe inimi de care spuneam la început. Sper eu că-l schimbă-n ceva mult mai complex și mai expresiv. Poezia din carte e acută, s-a ivit mereu din necesitate. Or, cred eu, asta e ceea ce face din volumul acesta ceva neobișnuit. El nu are mimetism, nu are orgolii, nu e în planul obișnuit al câmpului literar. Se mișcă pe deasupra, ca o glob de păpădie care și-a așteptat mult timp respirația care să-l spargă și să-l ducă mai departe.
Foto © Ema Cojocaru
