Mă așez mai bine în scaun. Se închid luminile și în fața mea se deschide un portal către viața scriitoarei Nora Iuga. Îi urmăresc gimnastica de dimineață, ritualul mic-dejunului și cum se așază la masa de scris pentru a continua lucrul la romanul Hipodrom. Bate la mașină și uneori citește propozițiile cu voce tare pentru a le asculta muzicalitatea. Simt cum se creează o intimitate firească între mine și Nora, deși ne despart kilometri și timp, căci acțiunea documentarului De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin începe să se filmeze în anul 2019.

Farmecul acestui film constă în faptul că pare a nu avea filtre. O avem în fața noastră pe Nora-omul, care se pregătește să meargă la un târg de carte organizat la Frankfurt, unde a fost invitată. E plină de fericire, dar și de emoții, știind că în drumul spre Germania va trece și prin Viena, loc pe care l-a vizitat mai de mult cu Nino al ei. Călătoria se dovedește a fi una plină de peripeții și constituie mijlocul prin care spectatorul începe să o cunoască pe scriitoare.
Așa cum îi mărturisește Silviei Dumitrache în interviul acordat pentru Observator cultural (cf. nr. din 28.11.2023), Carla-Maria Teaha a simțit că e nevoie ca lumea să o cunoască mai mult pe Nora Iuga după ce a intervievat-o pentru emisiunea ROZ, de la Radio Guerrilla. Reacțiile pozitive din partea ascultătorilor i-au insuflat ideea de a face un documentar. Nu avea neapărat un subiect în minte. A mers după instinct. Și astfel, deși nu mai făcuse niciodată vreun film din poziția de regizor (n. r.: este absolventă a Facultății de Jurnalism și a UNATC, secția Actorie), a luat camera de filmat în mână și a început să documenteze viața Norei Iuga, surprinzând câteva momente-cheie: lucrul la romanul Hipodrom și călătoria spre Frankfurt.
Ce îmi place cel mai mult la acest documentar este organicitatea. Nimic nu e cosmetizat sau mistificat în vreun fel. Atunci când o vezi pe Nora Iuga făcându-și gimnastica de dimineață în ciorapi, în apartamentul modest, dar plini de cărți, sau atunci când plânge pe peronul gării din Arad fiindcă și-a uitat actele și nu poate trece granița către Austria, simți cum îți pătrunde fragilitatea ei în oase. Devenim și noi, ca spectatori, odată cu ea, femei-copii! Filosofiile împărtășite în timpul călătoriei cu trenul încep să se strecoare în mintea noastră și să facă parte din noi. Frumusețea Norei Iuga constă în naturalețea și în bucuria cu care privește viața, chiar dacă autobiografia ei nu e plină doar de lapte și miere. Din contra, a trecut printr-un viol – pe care îl mărturisește atât în roman, cât și la începutul documentarului –, i-a fost interzisă publicarea în timpul regimului comunist pe motiv că poeziile sale sunt pline de „erotism morbid“ și a trebuit să facă traduceri pentru a supraviețui. Însă la scris n-a renunțat niciodată. Așa cum o spune în fiecare interviu: cuvintele îi ocupă mintea și niciodată nu a avut o zi în care să nu scrie. Acum, spre senectute, inspirația e mai fertilă decât în tinerețe. Dacă în perioada de cenzură s-a preocupat atât de mult de traduceri, încât creația a ocupat un loc secundar în viața sa, în prezent, când trăiește doar pentru ea, Nora Iuga scrie cu o vitalitate plină de inspirație. În film sunt câteva scene când aceasta scrie poezii născute în urma unor aparent banale interacțiuni umane. Un tânăr japonez îi răscolește inima, iar fiorul care o pătrunde e imediat așternut pe un șervețel în timpul mic-dejunului.
Un alt amănunt surprins de filmul Carlei Maria Teaha este puterea de a iubi indiferent de vârstă. Un mare clișeu încapsulat în mintea omenirii presupune că la bătrânețe este indecent să mai ai gânduri de natură erotică. Nora Iuga demonstrează că doar corpul îmbătrânește, dar că dorința e acolo și că arde la fel ca în tinerețe. Nimic nu e vulgar sau dezgustător în ceea ce ne mărturisește scriitoarea. Capacitatea sa de a vorbi deschis despre aceste reacții, care încă mai răscolesc corpul omenesc chiar și la vârsta de 90 de ani, relevă o realitate pe care o acceptăm și nu o condamnăm nicio secundă. Avem în fața noastră o Nora Iuga care iubește din nou și care trimite scrisori unei persoane cu care are o legătură de prietenie strânsă. Aflăm despre iubitul inimii ei din finalul romanului Hipodrom, iar în documentar această poveste se materializează sub ochii noștri. Vedem bucuria femeii care scrie despre tot ce i s-a întâmplat în Frankfurt, trăim cu ea aceleași emoții atunci când primește răspunsul și plângem și noi când inima ei se inundă de atâta fericire și dragoste. Odată cu Nora Iuga ne dăm seama că iubirea are mult mai multe forme decât credem și că marea dragoste poate fi trăită chiar și de la distanță. Marea dragoste nu își are mereu împlinirea în actul erotic, ci poate fi și ceva metafizic, care să cutremure sufletul la fel ca un climax.

Într-o oră și jumătate, Carla-Maria Teaha reușește să ne poarte printr-o varietate de emoții. Plângem, râdem, oftăm și vrem să o îmbrățișăm la un moment dat pe Nora Iuga pentru că e un om fără de care lumea ar fi mai pustie. Nu e un documentar clasic, care să prezinte viața și opera autorului sub forma unei monografii cronologice și anoste. E construit mai degrabă ca un film din arhiva personală a unor prietene care călătoresc împreună și care au vrut să imortalizeze totul cu acribie, ca niciuna dintre ele să nu uite nimic. Și noi, ca public, avem norocul să devenim martorul unei bucăți din viața lor!
Imagine reprezentativă: Radio Guerrilla