Morfologia (ne)vinovăției. Alfabetul detenției feminine în comunism a apărut după trei ani de așteptare. Am pus punctul final în august 2020. Cărțile au destinul lor, asemenea oamenilor. Dar, la fel ca oamenii, și cărțile au nevoie de ajutor. De aceea mulțumesc redacției Matca pentru atenția acordată. Noi, autorii, știm că aceasta este o carte grea, neagră, dureroasă. Dar mai credem că este și teribil de necesară. Comunismul ni s-a întâmplat tuturor. Oare n-am vrea să știm cu adevărat despre ce a fost vorba?! Noi am încercat să descoperim: faptele petrecute, consecințele lor imediate, dar și efectele pe termen lung.
După ani întregi de investigații complexe, după sute de dosare consultate, după zeci de cărți de memorii citite, am ajuns la acest manual al suferinței feminine din timpul regimului comunist. Ordonate alfabetic, avem înregistrate 3 573 de nume ale femeilor care au îndurat represiunea comunistă într-o formă sau alta. Dintre acestea, 1 479 au fost mame. Multe dintre ele sunt deci bunicile cititorilor noștri de azi. Dar cartea conține și date complexe legate de educație, avere, ocupații, convingeri politice, „infracțiunile“ și pedepsele îndurate, destine post-detenție, adică statistici, tabele, cifre care probează, fără rest, criminalitatea unui regim care și-a decimat fizic și moral cetățenii doar pentru a se menține la putere.
Formele de represiune, de la brutalitatea cea mai cruntă până la compromiterea cea mai insidioasă sunt detaliate, exemplificate în cele nouă studii de caz care constituie prima jumătate a lucrării. Ne-am gândit că o viziune unitară asupra anumitor probleme de la locurile și condițiile de detenție până la problematici precum crimele de război, femeile legionare, țărăncile colectiviste, frontieristele, detenția psihiatrică sau memorialistele închisorilor oferă o imagine nuanțată și cât mai apropiată de realitatea traversată de personajele lucrării noastre.
Mai jos reiau textul dedicat în carte Ioanei Maria Cantacuzino, devenită scriitoare sub pseudonimul Oana Orlea, unul dintre cazurile care ilustrează poziția a mii de români niciodată acuzați penal de vreo infracțiune, internații administrativ. Însă cazul ei, în mod special, conține și o mare doză de toxicitate iradiantă la care merită să medităm: problema recrutării/ colaborării/ nemărturisirii. La finele acestei cercetări am avut senzația că sunt încă multe întrebări care n-au fost puse și mai avem încă multe răspunsuri de aflat. Inclusiv de la noi înșine!
Maria Ioana Cantacuzino „Prințesa dolarilor“
Cea mai mare pedeapsă administrativă din fișele consultate de noi a fost aplicată unui copil care nici măcar nu apucase să termine liceul, dar care avea un nume mult prea ilustru pentru a rămâne în libertate. Maria Ioana Cantacuzino s-a născut la 21 aprilie 1936, la Fălticeni, și era fiica lui Bâzu Cantacuzino, pilot militar de elită în cel de-al Doilea Război Mondial, și a Ancăi Diamandi, o ființă delicată și curajoasă care lucrase ca voluntar al Crucii Roșii pe frontul de Est. Provenind dintr-o veche familie boierească[1], Maria Ioana Cantacuzino reprezenta tot ceea ce regimul comunist voia să demanteleze: tradiție, bogăție, autoritate, excelență, chiar și după ce familia ei fusese deja marginalizată și expropriată.
Arestată la 16 ani, pe 11 iunie 1952, ca „șefă a organizației de rezistență «Pătratul Roșu»[2], după cum reiese din dosarul de anchetă, Maria Ioana Cantacuzino relatează că numele organizației îi venise în timp ce-și făcea tema la geometrie, iar membrii lotului erau colegi de clasă, vecini de cartier, foști colegi de grădiniță. Tabelul celor din organizație conține în total 14 nume, printre care Mihai Sturdza, Grigore Ghica, Radu Miclescu[3]. Fără echivoc, în acest caz s-a încercat pedepsirea istoriei vii a României ante și interbelice, adică a unui grup de „fii de prinți și mari moșieri, exploatatori de veacuri ai poporului nostru, toate elemente descompuse crescute în putreda concepție burgheză [care] au creat o organizație contrarevoluționară prin care au încercat, prin redactare și difuzare de manifeste să micșoreze prestigiul guvernului nostru în rândul populației, abătând-o în felul acesta de la lupta și munca pentru construirea socialismului“[4], după cum notează procurorul.
Norii negri pluteau chiar anterior arestării, când mai multe colege ale viitoarei Oana Orlea compuseseră un articol pe care l-au publicat în „Scânteia tineretului“ sub titlul „Prințesa dolarilor“. Relativ recent, articolul a fost pus pe seama lui Radu Cosașu stârnind, în 2006, o aprigă polemică în Uniunea Scriitorilor între Cosașu și Mircea Mihăieș[5]. În România literară Mihăieș afirma că articolul din ziar pavase drumul către pușcărie pentru Maria Ioana Cantacuzino, considerată o „mătrăgună ce trebuie smulsă“[6]. Deși Oana Orlea l-a dezvinovățit oficial pe Cosașu, impactul scandalului nu a mai putut fi controlat.
În timpul interogatoriilor din 1952, Maria Ioana Cantacuzino recunoaște că a creat organizația „Pătratul Roșu“ cu scopul de a îndemna oamenii să lupte împotriva comuniștilor până la venirea americanilor. Acesta era și mesajul de pe manifestele redactate de ea în timpul lecțiilor, pe maculatoare, și pe care le aruncase în diverse curți[7] încă din 1950 și pentru care fusese anchetată, fără urmări, de UTM. Își mai dorea, de asemenea, să ajute diverși cunoscuți care fuseseră marginalizați de noul regim, prin donarea banilor rezultați din vânzarea obiectelor personale la talcioc. Scopul ei final era fuga în munți și lupta fățișă cu comunismul. Atitudinea sfidătoare, „obraznică“ pe limba ofițerilor, curajoasă pentru cititorul recent, va fi menținută de-a lungul întregii detenții.
În analizele ei, Securitatea o caracteriza pe tânăra deținută: „inteligență normală, fire ascunsă, mincinoasă, dușmănoasă, din punct de vedere al sănătății este normală, capabilă de acțiune împotriva regimului actual.“[8] Această caracterizare conține, de fapt, prima pagină a lungului dosar al cetățeanului suspect care va fi Maria Ioana Cantacuzino până în anii ’80, la plecarea în Franța.
Viziunea eroic-romantică a adolescentei, dar și atitudinea ei războinică au fost aspru taxate oficial. În optica Securității, discuțiile din curtea școlii aveau „caracter dușmănos“[9], iar tinerii arestați au fost presați să le recunoască ca atare. Totuși, în lipsa unor dovezi covârșitoare, autoritățile nu au putut demara un proces penal, de aceea Cantacuzino nu va fi judecată, ci doar internată administrativ. Nici în cazul celorlalți membri ai organizației nu au fost găsite probe esențiale, dovadă în plus că erau condamnați pentru cine erau, iar nu pentru ceea ce făcuseră. Dintre cei 14 copii (cu vârste între 14 și 18 ani), şase vor fi eliberați, iar opt vor fi internați administrativ între 24 și 36 de luni. Ioana Cantacuzino va primi 48 de luni internare administrativă în colonie de muncă, însă abia în noiembrie 1952, deși fusese arestată din iunie.
În iulie 1952, la 50 de zile de la arestare, condițiile de viață din penitenciar îi pricinuiseră deținutei o „stomatită generalizată“, „pete urticariene, intoxicație“, plus o „carie dentară infectată“[10]. Chiar și 37 de ani mai târziu, când își povestește amintirile în volumul „Cantacuzino, ia-ți boarfele și mișcă!“, autoarea retrăiește suferința cumplită cu care a debutat detenția sa. Conform fișei matricole penale, este trimisă la Văcărești pentru tratament, iar în august 1952 ajunge la Jilava.
După propriile amintiri, cât și după documentele oficiale, Maria Ioana Cantacuzino muncește forțat la ferma Pipera, la cules de mazăre, ceapă şi cireșe, în vara lui 1953. Aici are primul „vorbitor“ cu mama ei, momentul fiind sensibil sublimat în volumul de amintiri[11]. Ajunsă apoi la Târgșor, muncește la cusut corturi, pufoaice, saltele și halate medicale. La 18 noiembrie 1953, este transferată la Mislea, unde refuză munca forțată din atelierele de confecții, autodenunțându-se ca „periculoasă“. Ajunsă la „Secretul Mic“, cum se numeau celulele în care erau închise femeile cu pedepse grele, Oana Orlea are revelația unui spațiu privilegiat, în care răul era conturnat[12], iar educația interioară se putea realiza în acord cu o bună educație fizică și intelectuală. În acest spațiu, cu ocazia unei inspecții în celulă, locotenentul Georgescu o jignește pe doamna Antonescu pentru că nu era deja în picioare la intrarea lui. Ioana Cantacuzino protestează la lipsa de politețe a ofițerului, fiind pedepsită cu două luni de izolare[13].
Izolată la „neagra“, fără mâncare, cu apă doar seara și saltea doar noaptea, Ioana Maria Cantacuzino este surprinsă moțăind pe tinetă. Torționarul Georgescu dispune scoaterea tinetei din celulă, iar apoi, cu un maxim de cinism, vine la gratiile celulei de pedeapsă pentru a-i povesti despre pături, ceaiuri și fripturi. La maturitate, memorialista păstrează sadismul personajului pentru literatură, înțelegând că unora chiar le place și savurează puterea de a chinui alți oameni.
Dincolo de gratiile temniței, se fac presiuni din partea primului ministru Petru Groza către Alexandru Drăghici pentru eliberare. Miza era vizita lui George Enescu în țară, pe care Groza și-o dorea, însă Enescu refuza să vină câtă vreme nepoata lui prin alianță era deținută politic. În ciuda tentativei, Ioana Cantacuzino rămâne închisă după ce are o întrevedere cu comisia venită să o testeze. Întrebată dacă își va repeta faptele după eliberare, Ioana răspunde franc: „sper să nu mai fie cazul!“ Ministrul Afacerilor Interne, Drăghici însuși, redactează o adresă către Petru Groza în care face rezumatul tuturor „păcatelor“ Ioanei Cantacuzino, demonstrând că este un deținut recalcitrant, înveterat, nereeducat, deci imposibil de eliberat.
Pentru Ioana Cantacuzino, deși i se aplică mai departe perioada de izolare, umbra protectoare a lui Enescu face ca salteaua să revină și ziua, iar porțiile de hrană să crească. O dată revenită în celulă, Ioana primește lecția pe care deținutele cu sentințe grele o predau tinerei ucenice: omul viu care pleacă de la Mislea e mult mai prețios decât eroul mort la Mislea, iar conduita în închisoare necesită o balanță echilibrată cu tact, între supunere (sau mimarea ei) și rezistență (mai ales interioară).
Dar plictiseala este un dușman feroce și atotcuprinzător în pușcărie, așa încât, în iunie 1954, administrația închisorii Mislea constată că elanul protestatar al Ioanei Cantacuzino crescuse din nou. Parafrazând poezia patriotică, tânăra deținută compusese poezii pe care le cususe pe propriile pijamale. Dosarul păstrează pozele versurilor: „Noaptea în vise plină de sânge / Văd moartea trădătorilor.“[14] Frica autorităților de creativitatea artistică contagioasă impune transferul ei imediat într-un loc unde putea fi izolată. Despre fondul problemei, conducerea de la Mislea nu face niciun comentariu.
Cu ocazia anchetei de la Ploiești, Maria Ioana Cantacuzino recunoaște paternitatea creațiilor, dar, mai ales, își reiterează poziția: nu voia nimic de la comuniști, nici măcar eliberarea, pe ea o vor elibera americanii înșiși după ce îi vor aresta pe gardienii ei[15].
Aproape imediat după sosirea la Ploiești, recurge la greva foamei. Dosarul precizează că a făcut grevă între 2 și 4 august 1954[16], fără a spune și motivul. În cartea ei, Oana Orlea își amintește că suprimarea porției de țigări o făcuse să nu mai mănânce, iar replica ironic-tandră a ofițerului de anchetă „ce să-ți fac, Țumpi, ca să mănânci?“[17] îi smulge hohote de râs, cerând ea însăși hrana. Umorul ridicol al situației, în care un adult atotputernic roagă un copil să mănânce, cât și bunăvoința minimală a ofițerului care îi transferă ei un dram de putere o făcuseră probabil să se răzgândească. Poate atunci Maria Ioana Cantacuzino înțelesese că unii, chiar și ofițeri de anchetă, sunt mai puțin încrâncenați în a servi regimul decât sadicul Georgescu, dar și că ea era un deținut prețios pentru regim, unul pe care nu dorea să-l extermine, iar încăpățânarea nu ar fi dus-o nicăieri.
În noiembrie 1954, la Jilava de astă dată, revine la protestul prin greva foamei cu un motiv clar: nu avea știri despre mama ei de un an și două luni, nu știa care era statutul ei, pentru ce era închisă, de ce nu era judecată[18].
De la Jilava este mutată la Malmaison, unde este avertizată „să fie cuminte că e de rău!“[19], însă sfatul nu face decât să o radicalizeze. Era închisă de doi ani și cinci luni și ea nu știa pentru ce fapte fusese arestată, dacă fusese condamnată și la cât. Pentru a obține răspuns la întrebările ei, Maria Ioana Cantacuzino concepe planul unei sinucideri. Cu ajutorul unor fâșii din prosop se strangulează gradat, însă gardianul observă cum deținuta devine tot mai vânătă și dă alarma. Viața Ioanei este salvată, iar vigilența tovarășului gardian răsplătită cu trei zile de permisie[20]. În volumul de memorii mărturisește că nu dorea să se sinucidă, voia doar să-și forțeze temnicerii să îi răspundă la întrebări.
Independent de aceste tentative, Tribunalul Regiunii Militare București hotărăște, în ianuarie 1955, eliberarea ei și eventuala judecare în libertate[21]. Ministerul de Interne dă curs cererii aproape imediat, eliberând-o într-un mod romanesc. Cu ochelari de tablă, împleticindu-se la fiecare pas, Maria Ioana Cantacuzino urcă din subsolul anchetei până în birourile cu covoare persane și draperii de catifea, ținând în mână 100 de lei „pentru taxi“ și având ca valet un ofițer care-i căra valiza mucegăită. Ajunsă acasă, zgomotul sec al bocancilor fără șireturi lovind cimentul holului rămâne în amintire, iar la ușă bunica o întreabă „pe cine căutați?“[22]. Cei trei ani de detenție o făcuseră de nerecunoscut femeii care o crescuse.
Viața n-a fost ușoară nici după eliberare. Fără studii, fără o meserie, dar cu un dosar politic greu la nici 20 de ani, Maria Ioana Cantacuzino a schimbat diverse locuri de muncă. De la ajutor de sudor pe șantier (1955-1956), la figurantă la Studioul de Cinema București (iulie 1957), la taxatoare pe autobuz (1959-1960, concediată pentru că nu avea voie să gestioneze bani ca „dușman al poporului“), sau șamponeză la Hygiena (1963-1965)[23], a muncit orice putea. Nici educația nu și-a putut-o completa. A reușit, cu mari insistențe, să termine liceul „I.L. Caragiale“ în 1965, dar numai la fără frecvență, locurile la zi fiind rezervate fiilor de țărani și de muncitori.
Niciun moment Securitatea n-a pierdut-o din ochi, ba chiar, în 1960, a arestat-o din nou pentru două luni, implicând-o în furtul bani de la BNR[24], deși, la acel moment, lucrurile fuseseră deja tranșate, iar sentința pronunțată încă din noiembrie 1959.
Dosarul de urmărire păstrează date despre traseul post-detenție al Mariei Ioana Cantacuzino, meseriile pe care le-a încercat, dar și despre publicarea volumului de schițe Calul de duminică, în 1968, sau despre apartenența la Uniunea Scriitorilor din România. Până în 1972 publicase alte două volume, Țestoasa portocalie(1969), Numele cu care strigi (1970), având-o pe cea de-a patra sub tipar, Pietre la țărm. Alte trei cărți, Competiţia, Cerc de dragoste şi Un bărbat în rândul lumii, vor apărea înainte de momentul exilului, 1980. Fiecare titlu apare sub numele de Oana Orlea, pseudonimul literar ales cu gândul la mănăstirea Sântămăria Orlea, dar și pornind de la combinația dintre prenumele ei Ioana/Oana și Jeanne d’Arc din Orleans.
În analizele Securității, Oana Orlea era „vinovată“ pentru mătușa sa, Alice Lupoaie Sturdza, care se pensionase în 1971 de la Comitetul Refugiaților Români din Franța, dar și pentru cei doi foști soți ai ei care aleseră exilul, cât și pentru bunica sa, Maruca Enescu Cantacuzino, care decedase în 1968, lăsând-i moștenire, pentru 30 de ani, drepturi intelectuale asupra muzicii enesciene. Cu minuție, ofițerul notează că nepoata primea 3 600 lei trimestrial, prin Banca RSR. În cartea ei de memorii, Oana Orlea neagă această informație.
Explicit, Securitatea își dorea recrutarea Ioanei Cantacuzino încă din 1961. Cu răbdarea unui păianjen care își țese plasa, maiorul Berindeanu o caută după fiecare revenire din străinătate, o interoghează amabil, încercând să-i câștige încrederea. Procedura de recrutare ca informator este declarată încheiată abia în septembrie 1972[25], după ce Securitatea îi scanase anturajul și îi interceptase convorbirile din casă sau de la telefon. Nici filatul sau fotografiatul clandestin nu lipsiseră din arsenalul folosit.
Scopul oficial al recrutării sale era necesitatea unui informator care să divulge cine erau artiștii, scriitorii sau muzicienii care plecau în străinătate și luau legătura cu românii fugiți în Occident și care militau anticomunist[26].
Maiorul Berindeanu L. considera recrutarea Ioanei Cantacuzino drept reușita lui personală, obținută după un efort considerabil cauzat de „prejudecățile pe care le avea privind organele de securitate“, cât și de firea „foarte independentă și mândră“[27]. Cu toate acestea, în opinia ofițerului recrutor, Ioana Cantacuzino era „deschisă în relatări“, instruită și „foarte legată de țară“. Însă probele concrete ale acestei recrutări lipsesc, de vreme ce ofițerul propune „să nu i se ia angajament scris, să nu se mai facă o discuție pe această problemă cu ea“[28], pentru că, în iulie 1972, „fusese de acord să colaboreze cu noi“[29]. Pe 2 octombrie 1972 superiorul lui era de acord cu această procedură. Nu există deci niciun angajament scris, după cum nu există nici note semnate cu numele conspirativ „Georgescu“, cel de pe coperta dosarului. Deși ofițerul amintește „informații referitoare la scriitorii Paul Goma și legăturile lui din străinătate, Nicolae Breban și poeta Florența Albu“, totuși, ele lipsesc. Amplificând paradoxul, Berindeanu precizează că „în ultimul timp a dat chiar material scris“; însă lipsesc și aceste note. Avem deci un dosar înregistrat la fondul Rețea, cu numele conspirativ „Georgescu“ pe copertă, dar fără un angajament sau note informative. Avem, de asemenea, cuvintele unui maior direct interesat să defileze cu un informator celebru.
La capitolul recompense, Berindeanu înșiră sume de 100 și 150 dei (decembrie 1972), sau 300 lei (aprilie 1973) plătite agentului „Georgescu E.“ pentru „furnizare de informații utile pe profilul misiunii noastre“[30]. Nicăieri nu există semnătura Ioanei Cantacuzino, nici măcar ca „Georgescu E.“, chiar dacă ofițerul notează că banii au fost cheltuiți de față cu el, pe whiskey și țigări pentru care „tov. Rebegilă nu a dat bon“[31]. Constatăm deci o răsunătoare absență a probelor concrete și lipsa oricărei implicări directe a agentului.
Deși Ioana Cantacuzino era „sinceră“ și „deschisă“ în relatări, „chiar și când nu-i erau favorabile“[32], pe 31 iulie 1974 se propune refuzarea vizei pentru pașaport, cât și scoaterea ei din rețea pe motiv de nesinceritate și clasarea dosarului[33]. Nu sunt aduse probe nici în susținerea acestei afirmații.
Colaborarea Mariei Ioana Cantacuzino cu Securitatea, în forma ei birocratică, este înconjurată de mister, stârnind multe nedumeriri. Lipsa angajamentului, lipsa notelor informative concrete, lipsa acordului de primire a sumelor de bani ridică semne de întrebare pentru oricine care cunoaște procedura de lucru a Securității în aceste situații. Având o lungă experiență cu dosarele, în nenumărate cazuri depistând minciunile ofițerilor, nu e firesc să ne întrebăm dacă nu cumva Berindeanu minte că Oana Orlea a fost de acord cu recrutarea?!
Chiar dacă o cercetare aprofundată ar scoate la iveală notele informative scrise ale lui „Georgescu“ din dosarele lui Goma sau Breban, având în vedere banalitatea numelui conspirativ, cât de siguri putem fi că ele chiar aparțin Mariei Ioana Cantacuzino?! Oare nu e firesc să ne întrebăm de ce s-a procedat atât de fluid cu un personaj în certă ascensiune și cu un evident alt tip de discurs la o schimbare de paradigmă politică?!
De cealaltă parte, avem un excurs deosebit de virulent din partea scriitoarei Oana Orlea la adresa turnătorilor:
„s-a spus că toți deținuții au fost contactați la eliberare. Este, probabil, adevărat pentru majoritatea deținuților, dar asta nu înseamnă că toți ar fi acceptat și nici că aceia care au acceptat de formă au și făcut-o apoi. «Oferta» se putea refuza, ‒ bineînțeles, cu un anume risc, acela de a fi curând arestat din nou sub un pretext oarecare, căci se putea inventa pentru a înfunda pe oricine. Oricum după cinci, zece sau cincisprezece ani de pușcărie, îi trebuia cuiva o deosebită tărie de caracter pentru a putea spune răspicat NU. Câte asemenea stânci ar fi putut exista?!“[34]
Judecând lucrurile nuanțat, Oana Orlea face o analiză pertinentă situației:
„De ce toarnă turnătorii liberi de pe vremea lui Ceaușescu? Cum întreaga țară devenise o vastă pușcărie, ei toarnă din motive similare celor dinăuntru, numai că, fiind liberi, nu se simt păgubiți. Sufletul și-l vând, dar li se pare că apropierea de putere merită târgul. Și prețul delațiunii e mai ridicat: el poate merge de la obținerea unui apartament la o plecare în străinătate, la avansarea în post, la glorie, la bani, la locuri în casele de odihnă, la căpătatul unui buletin de București pentru provinciali, la nenumărate privilegii mai mici sau mai mari, dar niciodată neglijabile.“[35]
Cu toate acestea, nu spune dacă ea a fost căutată, dacă ei i s-au făcut „oferte“ și cum a procedat ea personal.
Luciditatea cu care privește situația particulară a informatorilor anilor ’70‒’80 derutează cercetătorul. A fost Maria Ioana Cantacuzino o mare nedreptățită căreia i s-a înscenat o colaborare menită, iată, să-i maculeze imaginea post-mortem?! Sau trebuie oare să citim printre rândurile ei un apel la empatie, la toleranță pentru propria cedare în fața „ofertei“? Sau oare rândurile sale sunt doar o meditație intelectuală despre un abuz întâmplat altora?! Nu vom ști niciodată adevărul, pentru că dispariția actorului principal, dar și accesul limitat sau direcționat la informație, dosarele incomplete ne lipsesc de răspunsuri clare, însă cazul acesta este o dovadă în plus pentru grija extremă pe care judecarea faptelor din arhivele fostei securități o impune.
Probabil tracasările, supravegherea, cenzura tot mai accentuată au determinat-o să plece în exil, în 1980. În Franța se dedică scrisului, publicând volumul Un Sosie en cavale, la editura Seuil (1986), tradusă sub titlul de Perimetrul zero (1991, Cartea Românească), Les année volées. Dans le goulag roumain a seize ans (Seuil, 1992) și volumul de proze scurte Rencontres sur le fil du rasoir (Gallimard, 2007).
Volumul său de memorii a cunoscut două ediții sub titlul românesc Cantacuzino, ia-ți boarfele și mișcă! (Compania, 1991, 2008), iar cel de proză scurtă a fost tradus sub titlul Întâlniri pe muchie de cuțit (Leda, 2011). În limba română a mai publicat și romanul Alexandra iubirilor (Compania, 2005). Oana Orlea a decedat pe 23 iulie 2014, în Franța, la Maignelay-Montigny.
[1]. Bunicul său patern fusese ministru al justiției și primar al Capitalei între 1906 şi1907, iar bunica paternă era Maria Rosetti, devenită soție a lui George Enescu.
[2]. ACNSAS, fond Penal, dosar 426, vol. 2, f. 14.
[3]. Ibidem, f 14.
[4]. Idem, vol. 3, f. 270.
[5]. Mihăieş cere excluderea lui Cosaşu din USR, https://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2006-12-05/mihaies-cere-excluderea-lui-cosasu-din-usr.html, (accesat la 5.06.2019).
[6]. Scriitoare Oana Orlea, o Cantacuzino în Picardia, (accesat la 5.06.2019).
[7]. ACNSAS, Fond Penal, Dosar nr. 426, vol. 2, f. 18.
[8]. Ibidem, f. 80v.
[9]. Idem, vol. 3, f. 99. Raportul lui Alexandru Drăghici către Petru Groza din 16.12.1953.
[10]. ACNSAS, fond Penal, dosar 426, vol. 3, ff. 72-75.
[11]. Oana Orlea, Cantacuzino, ia-ți boarfele și mișcă!, Editura Compania, București, 2008, p. 54.
[12]. Ibidem, p. 74.
[13]. Cele două luni de izolare sunt menționate în volumul său de amintiri, deși ni se pare o pedeapsă exagerată, nu am putut găsi, în dosarul penal, date care să o confirme sau infirme. Ibidem, p. 76.
[14]. ACNSAS, fond Penal, dosar 426, vol. 3, f. 67.
[15]. Oana Orlea, op. cit., p. 66.
[16]. ACNSAS, fond Penal, dosar 426, vol. 1, f. 239.
[17]. Oana Orlea, op. cit., p. 92.
[18]. ACNSAS, fond Penal, dosar 426, vol. 3, f. 127.
[19]. Oana Orlea, op. cit., p. 114.
[20]. ACNSAS, fond Penal, dosar 426, vol. 3, f. 111.
[21]. Ibidem, f. 104.
[22]. Oana Orlea, op. cit., p. 118.
[23]. ACNSAS, fond Informativ, dosar 235227, f. 14.
[24]. „S-a stins o mare scriitoare: Oana Orlea“, în Observator Cultural, nr. 732 din 24 aprilie 2014, (https://www.observatorcultural.ro/articol/s-a-stins-o-mare-scriitoare-oana-orlea/, accesat la 3.06.2019).
[25]. ACNSAS, fond Rețea, dosar 2498, vol. 1, f. 55.
[26]. Ibidem, f. 53.
[27]. Ibidem, f. 55.
[28]. ACNSAS, fond Rețea, dosar 2498, vol. 1, f. 56.
[29]. Ibidem.
[30]. Ibidem, f. 79.
[31]. Ibidem.
[32]. Ibidem, f. 5 v.
[33]. Ibidem.
[34]. Oana Orlea, op. cit., p. 122.
[35]. Ibidem, p. 48.
Imagine reprezentativă: arhiva Litera
