Cândva prin facultate, la un curs de Istoria Literaturii Române, Nicolae Manolescu făcea o scurtă observație, pe cât de simplă pe atât de surprinzătoare pe atunci pentru mine: „Literatura bună îți înlesnește accesul la lucruri și experiențe pe care viața de zi cu zi nu ți le îngăduie“. Până atunci, în mintea mea jonglam cu definiții care fie plecau de la persoana scriitorului (convins că toate lucrurile pe care le atinge un scriitor profesionist se preschimbă în literatură, ca-n legenda Regelui Midas), fie de la concepte de teorie literară, în principiu gravitând în jurul ideii de univers ficțional, mimesis, plăsmuire, imitare a realității. Fraza profesorului Manolescu mi-a revenit foarte clar în memorie în vreme ce citeam – cu sufletul la gură – Cartea înălțimilor. Fiindcă despre asta e vorba – de locuri, întâmplări, ascensiuni, pe care viața de zi cu zi nu le îngăduie celor mai mulți dintre noi.
Cartea înălțimilor
de David Neacșu
Humanitas
2023
Faimos alpinist român, David Neacșu este cunoscut pasionaților de munte și pentru că a pus bazele primului magazin de munte dedicat din România – Himalaya. Volumul de față este, după știința mea, primul pe care-l semnează. Combinație de jurnal, memorii, ba chiar bildungsroman, Cartea înălțimilor e în primul rând foarte inteligent construită, minunat ilustrată cu poze din arhiva autorului și extraordinar de bine scrisă. Aici îndrăznesc să cred că un merit important îl are și Ruxandra Hurezean, cea care figurează ca redactor și are o vastă experiență în publicistică, reportaje și proză scurtă. Poveștile ascensiunilor pe cei mai înalți munți de pe fiecare continent alternează cu istorii de călătorie, note biografice și adevărate lecții de viață, de cultură și de educație montană.
Nu doar că volumul începe abrupt cu povestea ascensiunii pe Kilimanjaro, cel mai înalt vârf din Africa, ci și abundă în pasaje cliffhanger. Mai mult, relatările curg alert, cu propoziții scurte, ruperi de ritm, digresiuni foarte subtil plasate. Și locurile sunt alese cu grijă – de la Everest, la Papua Noua Guinee, și de la Peru, la Alaska, Uganda, ori jungla amazoniană. Fiecare munte sau expediție spune o poveste. Cititorii nu doar că iau parte, alături de David Neacșu, la peripeții și expediții, ci și văd munții, desfășurarea acțiunii, simt trăirile protagoniștilor ca într-o sală de cinema 4DX.
„Cum expediția noastră este programată pentru trei luni, avem timp să mergem să vedem și Machu Picchu. Zici Peru, zici Machu Picchu, nu? Dar nu așa, oricum. Suntem hotărâți să facem această călătorie mergând pe traseul clasic, să străbatem drumul inițiatic care pornește din Cuzco, vechea capitală a incașilor, și merge pe Drumul Inca. Plecăm din Cuzco și trebuie să coborâm la Ocho-Ocho. De aici drumul nostru continuă timp de patru zile pe o brână îngustă, ascendentă, pe lângă mici cetăți punctate cu posturi de pază. Drumul are unele porțiuni originale, de pe vremea vechilor incași, păstrate până azi. Sunt poteci înguste, iar peisajul este spectaculos. Total diferit de alți munți din lanțul Anzilor Cordilieri. Aici te uimesc întinderea, adâncimea pădurilor. Te dor ochii de atâta verde.“ (p. 90)
Spuneam că volumul are o construcție inteligentă. Deși în mod evident nu se pot omite pasaje biografice, ele au fost lăsate înadins spre final. Ar fi constituit o expozițiune inutilă, deoarece apropiații știu cine e David Neacșu și mai interesați ar fi să afle prin ce a trecut, pe când cei care nu au auzit de el sunt stârniți să afle mai multe (de unde a plecat, cum a izbândit în viață) abia după ce autorul le câștigă treptat admirația. Mai mult, punctul culminant, cumva e și firesc să fie așa, îl reprezintă povestirea ascensiunii pe Everest – un succes de echipă deoarece toți membri se întorc teferi și câțiva dintre ei reușesc să atingă și vârful, dar și un amar eșec personal. Din pricina unei probleme cardiace, David Neacșu se vede nevoit să renunțe la ascensiune și să-și coordoneze colegii din tabăra de bază. Momentul e unul intens, tulburător chiar, dar paradoxal îl plasează pe David Neacșu într-o lumină extrem de caldă, umană. Alpinistul dedicat, care urcase singur pe Anconcagua (vârf de aproape 7000m, și cel mai înalt din America de Sud) deși cu o noapte în urmă asistase la amputarea pe viu a piciorului unui coleg, cel care se străduise să obțină finanțare pentru expediție, mergând până la președinție, omul care își neglijase chiar și familia și prietenii vreme de aproape doi ani, își vede acum visul de a urca pe Everest spulberat și e conștient că nu va mai avea altă șansă. „Colegii mei pleacă spre tabăra avansată. Țin legătura cu fiecare, comunicăm permanent. Comunicarea cu șerpașii se face numai prin intermediul șefului lor, sirdarul. Orice decizie se ia doar între mine și el, după ce la Kathmandu ne-am pus de acord asupra tuturor problemelor. Așa este regula oricărei expediții aici. Cu sirdarul discut zilnic programul și mi se comunică de ce materiale mai au nevoie în taberele superioare. Le trimit cu porterii și cu iacii. Ca să poți trimite provizii la taberele avansate trebuie să închiriezi iaci. Tot ce se întâmplă în tabără, e bine de știut, e aprobat de ranger, de «polițistul» taberei. Ăsta e un tip înarmat care supraveghează tot și profită de tot ce se întâmplă aici. Cum sunt multe expediții și mulți alpiniști, prea mulți, competiția pentru servicii este criminală. Îmi amintește de comunism – pentru orice am nevoie, nu doar că plătesc ca la licitație, oferind mai mult, dar trebuie să dau și șpagă, să-l mituiesc, ca să mă ia în seamă. Așa au ajuns toate revistele Playboy în cortul poliției chineze. Și ochelarii de soare, tutunul de mestecat sau un briceag profesionist.“ (p. 133)
Cartea înălțimilor nu se adresează însă numai pasionaților de excursii montane, cățărătorilor profesioniști ori exploratorilor pursânge. Dimpotrivă, feluritele istorisiri pun în lumină aspecte antropologice fascinante. E descrisă, de pildă, excursia în mijlocul unui trib amazonian și aflăm că prin hotărârea autorităților guvernamentale sunt excluse culoare de zbor care să intre în raza vizuală a băștinașilor – aceștia putând astfel să-și continue viața fără a se intersecta cu lumea modernă. În Papua, David și tovarășii săi de expediție sunt luați ostatici. Călătoria prin Rusia poate fi citită în cheia unei ironii sociale teribile, comicul de situație e la înălțime, dar nu lipsesc nici momentele înduioșătoare, cum ar fi întâlnirea cu bătrâni de origine română, deportați în Siberia cu mai mult de o jumătate de veac în urmă. Antarctica nu e doar cel mai rece continent ci și extrem de uscată, zăpada seamănă cu firicelele de nisip, nu lasă-n urmă aproape deloc apă când se topește. Cuba, Marele Canion, țări din Asia Centrală precum Uzbekistanul, Corsica, ori Insulele Galapagos sunt tot atâtea destinații prinse într-un carusel geografic fascinant. Încântător e că David Neacșu încearcă pretutindeni să surprindă spiritul locului, acele amănunte care dau unicitate fiecărei destinații și sens călătoriilor, oricât de dificile ar fi.
Deși nu e semnat de un scriitor profesionist, volumul de față este un exemplu de literatură (de călătorie și memorialistică) de cea mai bună calitate, iar David Neacșu, o neobosită călăuză. La înălțime.
