Chipul unei femei tinere, cu părul lung și blond, fruntea înaltă, ochii negri și o expresie meditativă ni se dezvăluie din dosarul ei de urmărire aflat în arhiva CNSAS. Hazel Rosemary Wilson a sosit în România pe data de 31.01.1972, pentru a îndeplini funcția de atașat cultural adjunct în cadrul Ambasadei Marii Britanii la București.
Wilson era un caz rar: în vârstă de numai 25 de ani, aspirând la o carieră diplomatică, aflată la primul ei post în străinătate, vorbea limba română, învățată de la sora ei, care o studiase la Oxford cu un lector pe nume Sever Trifu1. Se făcea ușor remarcată, avea un corp frumos și era logodită cu un ziarist scoțian, ceea ce o făcea și mai periculoasă în ochii Securității. Se îmbrăca extravagant, iar asta o condamna nu numai în ochii urmăritorilor săi români, ci și în ochii șefului ei de la Ambasada britanică2, care este citat într-un raport al Securității ca fiind nemulțumit de acest aspect. Era însă foarte potrivită pentru misiunea ei: se făcea plăcută repede oricui, îi plăceau cultura și sportul deopotrivă: „frecventează spectacole de teatru și concerte, practică tenis și ski“3. Era și misterioasă, greu de „citit“ de către cei însărcinați exact cu asta și care se contrazic în rapoartele lor, unii spunând că „a fost folosită de serviciul de informație britanic“4, alții că „nu se dețin date că a desfășurat activitate potrivnică statului nostru“.5
La 20.09.1973, după nici doi ani de la sosirea ei în România, Hazel Rosemary Wilson este trimisă înapoi la Londra, din motive insuficient explicate de dosarul ei de urmărire. Una dintre explicațiile acestei întreruperi a misiunii ei diplomatice ar putea fi faptul că se apropia prea mult de oamenii de cultură români cu care lucra, mulți dintre aceștia, bărbați. Citit printr-o lentilă feministă, dosarul de urmărire deschis pe numele ei spune povestea unei tinere curajoase, expansive, fără idei preconcepute, care, instrumentalizată sau nu pentru recrutarea de spioni în România, devine fără să-și dea seama victima prejudecăților epocii, intrând în contradicție cu societatea patriarhală în care fusese trimisă.
În scurtul timp petrecut în România, Hazel Rosemary Wilson s-a implicat direct în activități culturale, nedorind să fie doar martoră la ele: a făcut parte din corul Poliphonia care funcționa pe lângă Catedrala „Sf. Iosif“ și a jucat rolul Ninigra într-un spectacol pentru copii de la Teatrul de Păpuși „Țăndărică“. A asistat la repetiții ale unor concerte și spectacole de teatru, a văzut apoi producțiile finalizate, a ajutat la organizarea unor expoziții în București și în țară, a corespondat cu numeroși artiști români cărora le-a furnizat materiale din Marea Britanie utile din punct de vedere profesional, s-a ocupat de librăria cu împrumut din cadrul Ambasadei Marii Britanii din București, a facilitat accesul mai multor profesori și artiști români la vizite de documentare în Anglia. O dorință arzătoare a ei, din păcate neîndeplinită, era să traducă în limba engleză romanul scriitorului Petru Popescu, Sfîrșitul bahic6. Tot ea îi testa pe cei care doreau să plece în Marea Britanie, ca să stabilească nivelul cunoașterii limbii engleze, dar ajuta și la preluarea de la aeroport cu mașina a invitaților britanici sosiți la noi în țară. A mers în vizită la domiciliul unor oameni de cultură români pentru a-i cunoaște la ei acasă, a făcut excursii în stațiunile montane românești, a primit vizite ale membrilor familiei și ale logodnicului. În majoritatea acestui timp era atent urmărită de Securitate, fiind denumită cu numele de obiectiv Wala (scris, uneori, de câte un securist neatent, Vala).
Obiectivul Wala
Despre Hazel Rosemary Wilson au dat declarații foarte multe surse, unele greu de identificat, altele semnând cu numele întreg: Gora, Boby, Dan, Sașa, Hortensia, Johann, Rodica, Dora, Ela, Firoiu, Constantin Pavel, Radu Ionescu ș.a. Din notele multora reiese admirația pentru tânăra femeie, puțini sunt cei care au critici la adresa ei.
Totuși, o notă din aprilie 1973 o declară „flușturatică“ și vorbește despre „aventurile ei“, deși raportul sinteză din 1974, încheiat după plecarea ei din țară, pentru închiderea dosarului de urmărire, concluzionează că, deși la un moment dat a vizitat la domiciliu un actor român, „a refuzat relații intime de teama măsurilor ce s-ar fi luat la ambasadă dacă se află“.7
Mai mult decât atât, o altă notă din dosar, datând din 04.04.1973, îl aduce în prim plan pe actorul Ion Dichiseanu care se duce să o toarne la Securitate, ca răzbunare pentru că i-a refuzat avansurile insistente. Dichiseanu le povestește securiștilor, fără nicio rușine, cum a încercat să o convingă apelând chiar la forță, cum apoi a urmărit-o, să vadă dacă nu cumva se întâlnește cu altcineva și s-a înfuriat descoperind că tânăra fusese la teatru cu un alt tânăr actor de la Teatrul Național. Declară la Securitate că tânăra îl place de fapt (scenariu speculativ), dar îi refuză avansurile de frica șefilor ei, și îi face părtași pe ofițerii de Securitate la dezamăgirea lui de bărbat8. Dezamăgirea unui bully căruia i se opusese rezistență.
Nu este singurul bărbat care o judecă fără rețineri pe tânăra femeie: sursa Dan comentează într-o notă informativă, altfel destul de seacă, faptul că „Hazel Williams este dornică de distracți (sic!), cam romantecă (sic!). Este foarte fină știe să întrețină o conversație și știe să se facă plăcută. Are mare succes la bărbați.“9
Nu era vorba doar despre impresii prea puternice lăsate asupra populației masculine locale. Din păcate, nota care o declara „flușturatică“ îl cita pe ambasadorul Derick Ashe, șeful ei direct, care îi făcuse cu altă ocazie observații pentru cum se îmbrăca, semn că prejudecățile patriarhale nu erau acasă numai la români. Relațiile dintre ambasador și atașata culturală erau tensionate, tânăra considera că șeful este „conservator, auster și cu optică de «securist»“10, remarca trezind zâmbetul celei care o găsește, azi, într-un dosar de urmărire întocmit de securiști adevărați.
Ca orice diplomat venit în România comunistă, Hazel Rosemary Wilson trebuie să fi știut că este supravegheată11, motiv pentru care era precaută în relațiile ei cu românii, desfășurate în afara ambasadei. A existat, totuși, o excepție făcută în cazul unui tânăr actor român, pe numele lui Ion Caramitru.
„Meridionala“
La data de 31.10.1972 are loc la București o încercare de recrutare (nu va fi singura) a numitului Ion Horea Leonida Caramitru, fiul lui Aristide și al Mariei, actor la Teatrul Bulandra. Caramitru era cunoscut ca frecventând mediul diplomatic din București, invitat la petrecerile de la ambasade, apreciat de ambasadori, dar și de soțiile acestora, care îl porecliseră „Romeo“12. La întâlnirea din 1972 securiștii îl contactează în special ca să obțină prin intermediul lui informații despre Hazel Rosemary Wilson (obiectivul Wala), cu care ei suspectează că ar fi avut o legătură intimă. În raportul făcut pe marginea încercării de recrutare se menționează „Caramitru a mai fost folosit de organele noastre (Serv. 4) în rezolvarea unor sarcini și au fost mulțumiți…“13
La data încercării de recrutare din 1972, tatăl lui Ion Caramitru, Aristide, era arestat pentru trafic de valori (vânzări de icoane vechi), ceea ce îl vulnerabiliza pe tânărul actor în fața organelor de Securitate14. Propunerea agentului care semnează raportul (G. Nașca), aprobată de superiorii săi, este „să se aprobe continuarea contactelor cu numitul Caramitru Ion în vederea atragerii sale la colaborare cu organele de Securitate și folosirii sale în urmărirea informativă a lui Wilson Hazel. Cele relatate de susnumitul se verifică și prin alte materiale pe care le deținem. Prin dirijarea lui ne propunem să adîncim studiul efectuat asupra diplomatei și să o atragem în unele activități neoficiale de natură să ne permită să acționăm asupra sa.“15
Povestea celor doi tineri, Hazel și Ion, răsare printre rândurile dosarelor de urmărire ca una romantică, demnă de a fi ecranizată: cei doi se cunosc grație teatrului, la o proiecție a înregistrării spectacolului Trei surori, la clubul Ambasadei britanice16. Se plac, se întâlnesc din nou, el o invită să vadă spectacolul Vicarul17, cea mai nouă și de succes producție în care juca la Teatrul Bulandra, de altfel, unul dintre spectacolele care îi vor marca actorului întreaga carieră, primul lui pas spre notorietate.
Dar, în spatele aparențelor, miza continuării relației pare să fi fost alta când citești amănuntele ei în dosarele Securității: „A cunoscut-o pe Wilson Hazel la 3.10. a.c. când a fost invitat la vizionarea filmului Trei surori, la clubul ambasadei britanice. Discuțiile s-au rezumat la turneul efectuat la Londra de teatrul Bulandra. Ulterior, sus-numitul a invitat-o la un spectacol la teatru. După spectacol s-au plimbat cu mașina prin oraș aproximativ o oră.“18
În dosarul de urmărire al tinerei diplomate există o singură notă privind o întâlnire a lor în fața Teatrului Bulandra, într-una dintre zilele în care traseul ei era punctat de securiști, filajul având loc în cadrul unei așa-numite „acțiuni Zimbrul“. E o simplă întâlnire în fața teatrului, petrecută la ora prânzului, 13:30, în ziua de 28.11.1972, dar agenții adaugă în raport informații despre Ion Caramitru, asupra căruia deschiseseră o investigație în vederea recrutării.19
În schimb, în dosarele actorului prezența tinerei diplomate e mai consistentă și pare a fi cauza primelor lui ciocniri cu Securitatea (nu și ultimele). Ca urmare a relațiilor cu secretara atașatului cultural britanic, Caramitru este contactat de Securitate și i se cere ajutorul, el fiind de acord: „Solicitîndu-i sprijinul în acest sens sus-numitrul s-a declarat de acord. În discuții Caramitru Ion s-a dovedit sincer și deosebit de deschis. Dovedește maturitate în aprecierea problemelor care fac obiectul muncii noastre și dorința de a se face util. A fost secretar al BOB al UTC pînă la expirarea limitei de vîrstă. Nu este membru PCR. Cunoaște bine limba engleză și pretinde a fi bine documentat asupra artei și culturii engleze. O simpatizează pe Wilson Hazel și dorește să dezvolte relațiile sale cu aceasta.“20
Chiar dacă documentele din dosarele aflate azi în grija CNSAS nu pot fi crezute până la capăt, unele întrebări se ridică inevitabil la trecerea în revistă a acestora. În dosarul de rețea pe numele lui Ion Caramitru apare o notă cu privire la Hazel Rosemary Wilson, respectiv o relatare a mărturiei unei anume surse „Costel“, care după conținutul convorbirii relatate ar putea fi chiar Ion Caramitru21. „La 04 noiembrie 1972 am efectuat o întîlnire cu sursa rezultînd următoarele: În seara zilei de 3 nov. sursa s-a întâlnit cu HW și au servit masa la restaurantul București între orele 21.00 și 23.00. Cu această ocazie s-a purtat o discuție explicativă asupra relației dintre ei. Centrul de greutate al discuției l-a constituit viața sentimentală a diplomatei și concepțiile sale în această privință.“22 Conform notei informative, Hazel Wilson îi spune lui „Costel“ că e logodită, că îl iubește pe logodnicul ei și că în conformitate cu principiile morale și religia ei „nu concepe să întrețină relații sentimentale în afara căsătoriei. Cum ea consideră că nu se va putea ajunge la o căsătorie cu sursa, exclude posibilitatea întreținerii unor asemenea relații.“23 Securistul care transcrie discuția cu sursa „Costel“ consemnează și reacția egoului masculin rănit: „Sursei i-a lăsat impresia că este rigidă și lipsită de haz. Nu consumă băuturi în localuri publice. Deși i-a spus sursei că a studiat filologia la Oxford nu a inițiat și nici nu s-a lăsat antrenată în discuții despre literatură, teatru sau muzică. Una din plăcerile sale ar fi jocul de tennis.“24
Din fericire pentru Hazel Rosemary Wilson, ea nu a declarat nimic incriminatoriu în timpul întâlnirilor cu „Costel“, mai exact, în cuvintele securiștilor care relatează ceea ce le-a declarat sursa: „Nu a manifestat interes despre probleme cum ar fi concordanța repertoriului cu linia ideologică a PCR, date despre colegi etc. A elogiat calitățile profesionale ale sursei, a mărturisit că-i face plăcere să se întîlnească în continuare și și-a manifestat dorința de a viziona spectacolul cu piesa Vicarul. A cerut sursei permisiune de a veni împreună cu o colegă de serviciu“25. Menționarea spectacolului în care joacă Ion Caramitru e un argument că sursa este în acest caz chiar cunoscutul actor. E greu de presupus că diplomata i-ar fi vorbit altui actor despre spectacolul Vicarul și i-ar fi cerut și invitație.
În același dosar este inclus un raport de filaj pe numele diplomatei pe parcursul a câteva zile din 1972, printre multele întâlniri consemnate fiind menționată într-un paragraf și o scurtă dar foarte pasională întrevedere cu actorul, din care reiese clar, dată fiind efuziunea îmbrățișărilor și săruturilor în plină stradă, natura sentimentelor dintre cei doi. Cu această ocazie, urmăritorii interceptează și câteva cuvinte: „Din discuțiile lor s-a interceptat că Caramitru (sic) a fost în vacanță în Italia și i-a propus o întîlnire pe data de 23.05.73 în timp ce o îmbrățișa pe Wala îi spunea «Meridionalo».“26 Pe marginea fragmentului de text apare scrisă cu pixul mențiunea „nu se verifică“, fără să fie clar dacă e vorba de vacanța în Italia, îmbrățișare sau apelativ.
Clar este însă, pentru cine parcurge întreg raportul de filaj, că tânăra diplomată engleză își făcea pur și simplu treaba, ducea și aducea invitați de la aeroport, participa la repetiții ale unor spectacole care aveau legătură cu cultura britanică, se întâlnea cu artiști locali în spații publice. Nimic periculos, nimic suspect. De ce au continuat, totuși, securiștii să o aibă în atenție pe HRW?
Dosarul de urmărire pe numele ei include scrisori primite de aceasta, copiate, traduse, apoi reintroduse în circuit, telegrame trimise de ea în interes de serviciu, în limba engleză, cărțile de vizită primite, precum și fotocopiile agendei personale, cu toate contactele incluse în aceasta. Un indiciu important vine dintr-un amplu document listat la încheierea dosarului de urmărire pe numele Wala, și anume „lista de legături“ ale acesteia în România. Această listă include 98 de nume, majoritatea ale unor cunoscuți artiști și scriitori români, care intraseră în contact cu atașata culturală a Marii Britanii la București pe parcursul șederii ei. Departe de a o incrimina cu ceva, această listă demonstrează mai degrabă cât de eficientă era Hazel Rosemary Wilson, care într-un timp relativ scurt petrecut în țară reușise să cunoască o bună parte a oamenilor de cultură importanți ai acesteia.
Cu siguranță „Wala“ era o prezență feminină atipică pentru România anilor ’70, prin atitudinea ei dezinhibată, prin felul în care se îmbrăca, prin practicarea intensă a sporturilor – tenis vara și ski iarna – prin felul în care conducea mașina cu viteză pe străzile Capitalei (fapt menționat de urmăritorii ei în rapoarte), dar și prin faptul că avea obiceiuri de om liber, percepute cu suspiciune în țara în care toată lumea se simțea supravegheată. Raportul celor care au filat-o în perioada 20–23 aprilie 1973 consemnează, cu o uimire ce sare din pagină, în ciuda formulării seci: „Pentru recreere s-a deplasat în Parcul Herăstrău unde s-a odihnit pe iarbă“27.
Tânăra femeie britanică a trecut ca o cometă blondă prin România începutului de deceniu șapte, o epocă în care, deși discursurile oficiale susțineau egalitatea între bărbați și femei, acestea din urmă erau încărcate cu toate muncile casnice, pe lângă serviciul de opt ore zilnic, după ce aflaseră, începând din 1966, că nu mai au dreptul la avort, valoarea lor principală fiind cea reproductivă. Cu siguranță nu le trecea des prin cap să iasă din peisaj ca să se odihnească pe iarbă într-un parc.
Performarea feminității în acea epocă nu avea, pentru femeile din România, strălucirea romantică pe care o emana prezența lui Wala, o strălucire care a transformat-o într-o țintă vie a bărbaților din lumea artistică și, pe cale de consecință, a reprezentanților Securității. Norocul ei a fost că, spre deosebire de localnice, nu a rămas în această societate patriarhală decât o scurtă perioadă de timp.
Fragment din volumul în pregătire Învinși și învingători. Destine în culisele scenei socialiste, bazat pe cercetarea în arhivele CNSAS. De aceeași autoare a apărut Teatrul ca rezistență. Oameni de teatru în arhivele Securității (Polirom, 2022).
[1] A.C.N.S.A.S., fond documentar, Sinteză din 7 februarie 1974, DUI 157060, fila 5.
[2] Ibidem, fila 4.
[3] Ibidem, fila 6.
[4] Ibidem.
[5] A.C.N.S.A.S., fond documentar, DUI 157060, Sinteză din 27 septembrie 1973, fila 7.
[6] A.C.N.S.A.S., fond documentar, DUI 157060, Raport strict secret al sursei Gora, din 13.08.1973, fila 19.
[7] A.C.N.S.A.S., fond documentar, Sinteză din 7 februarie 1974, DUI 157060, fila 5.
[8] A.C.N.S.A.S., fond documentar, DUI 157060, Raport cu unele aspect sesizate de tov. Ion Dichiseanu, privind pe Wala, diplomat englez, 4 aprilie 1973, fila 32.
[9] A.C.N.S.A.S., fond documentar, DUI 157060, Notă strict secretă din 19.09.1972, sursa DAN, fila 58.
[10] A.C.N.S.A.S., fond documentar, Sinteză din 7 februarie 1974, DUI 157060, fila 5.
[11] Mulți diplomați străini erau urmăriți în România socialistă, aveau telefoanele ascultate, rapoartele fiind incluse în dosarele problemă supranumite Scutul. O notă în acest sens apare și în dosarul de urmărire al lui Wala, atunci când aceasta își mută domiciliul.
[12] A.C.N.S.A.S., fond rețea, dosar R208874, Notă-raport, nedatată, fila 6.
[13] A.C.N.S.A.S., fond rețea, dosar R208874, Raport privind contactarea lui Ion Caramitru, 31.10 1972, fila 11.
[14] Tatăl lui, Aristide, a fost condamnat în 1959 la 4 ani închisoare pentru delapidare, iar ulterior arestat pentru afaceri cu icoane vechi.
[15] Ibidem.
[16] A.C.N.S.A.S., fond rețea, dosar R208874, Raport privind contactarea lui Ion Caramitru, 31.10 1972, fila 9.
[17] Vicarul de Rolf Hochhuth, în regia lui Radu Penciulescu, a avut premiera pe 17 februarie 1972, la Teatrul Bulandra.
[18] A.C.N.S.A.S., fond rețea, dosar R208874, Raport privind contactarea lui Ion Caramitru, 31.10 1972, fila 9.
[19] A.C.N.S.A.S., fond documentar, DUI 157060, Notă strict secretă din 09.12.1972, fila 80.
[20] A.C.N.S.A.S., fond rețea, dosar R208874, Raport din 31.10.1972, fila 9–11.
[21] În arhiva CNSAS există dosarul de rețea R208874 deschis la data 30.XII.1975 pe numele Ion Caramitru, cu nume de cod Codrea Horațiu în care nu se află însă un angajament semnat de cunoscutul actor. Sursele ocazionale puteau purta diferite nume de cod.
[22] A.C.N.S.A.S, fond rețea, R208874, Strict secret, Exemplar unic, fila 12.
[23] Ibidem.
[24] Ibidem.
[25] Ibidem.
[26] A.C.N.S.A.S, fond rețea, R208874, raport filaj Walla din 29.05.1973, fila 14–15.
[27] Ibidem.
Imagine reprezentativă: arhiva CNSAS
