Andrei Mîndru este unul dintre cel mai bine cotați regizori români de reclame, cunoscut pentru stilul său vizual unic și dinamic, și pentru atmosfera plăcută de pe platourile sale de filmare. Așa ne-am cunoscut și noi, și fără să știu exact cum, am ajuns să vorbim despre filme, despre fotografia analogică și despre felul în care lucrurile se leagă între ele.
În timpul unei după-amiezi petrecute împreună în studio, l-am fotografiat pe Andrei Mîndru pe o cameră de format mare, genul de cameră la care nu te-ai aștepta în 2026. Între expuneri, am vorbit despre creativitate,distopii și utopii, și despre nevoia de a face lucruri tangibile într-o lume din ce în ce mai efemeră.
De ce lucrezi ce lucrezi? De ce te ocupi cu aceste lucruri?
Pentru că „what if“. Din curiozitatea de a vedea dacă pot și eu, dacă pot mai bine, dacă se poate și altfel. N-a fost o revelație mare, ci un șir de decizii mici care m-au dus, pas cu pas, în direcția asta. În satul în care am crescut era un fotograf care mergea la toate evenimentele importante: nunți, botezuri, înmormântări, ziua minerului. Făcea poze oamenilor, le procesa și apoi ți le aducea acasă, contra cost. Mă fascina personajul ăsta. Îl urmăream oriunde îl prindeam. Primele poze pe care le am din copilărie sunt făcute de el.Acolo cred că s-a format prima mea relație cu ideea de imagine controlată, cu faptul că poți să surprinzi un moment, să-l construiești și, la final, cineva să-l plătească.
Cât de relevantă este rezistența față de conducere? Ca să explic la ce mă refer, mie mi se pare că istoric, în mod invariabil, toate societățile și toate conducerile într-un fel sau altul ajung să fie opresive, și că doza de rezistență la guvernământul societății este ceea ce o menține în echilibru cumva. Fără disidență, fără rezistență la asta, fără protest, este foarte greu să existe o societate care este normală.
Lucrez într-o zonă comercială, hipercapitalistă, și mi-e greu să mă poziționez ca o opoziție reală când colaborez cu branduri și corporații care fac parte din sistem. Aleg conștient să fiu acolo.Asta nu înseamnă că valorile mele sunt aceleași cu ale lor. Merg la proteste, sunt vocal în cauzele care mă reprezintă, dar cred că forma mea de rezistență nu e neapărat protestul direct. E mai degrabă felul în care îmi folosesc vocea și munca, influența mică, dar constantă.
Doar pentru că vezi elefantul la circ făcând trucuri nu înseamnă că e în natura lui, e doar pentru ca așa supraviețuiește. Si așa mi se pare că ajungem și noi sau mulți dintre noi să lucrăm pentru niște branduri ale căror valori nu le împărtășim 100%. Acolo sunt banii și sunt singurii care își permit să plătească un proces creativ, oricât de trunchiat ar fi el de constrângerile brandului.
Da, există tot timpul o conexiune cu un brand și n-am încercat niciodată să neg asta. În același timp, ce m-a prins pe mine a fost procesul. Publicitatea mi s-a părut de la început un spațiu extrem de clar și riguros, unde ai resurse, timp limitat, presiune mare și trebuie să iei decizii rapide. Asta m-a atras. Știu foarte bine că multe branduri nu reprezintă 100% valorile mele, dar nici n-am avut iluzia că pot funcționa complet în afara sistemului. Pentru mine, publicitatea a fost un mod de-a face meseria asta la un nivel înalt, cu acces la un proces real de producție, într-o industrie în care nu e deloc ușor de intrat. Dacă ar fi să continui metafora cu elefantul, aș spune că e mai degrabă despre adaptare decât despre resemnare. Lucrezi în interiorul unui sistem ca să poți continua să faci ce știi, să te antrenezi, să crești. Și, din când în când, să mai împingi limitele, chiar dacă spațiul e controlat.
Ți-ai dorit să creezi altfel de povești, în același short form cumva similar cu asta, dar care să nu susțină neapărat branduri? Dacă ai alege să faci altceva, să vorbești despre altceva, despre ce ai alege sa vorbești?
În fiecare zi îmi doresc să fac o mie de alte lucruri. Dar, cum zicea și LeBron James intr-un interviu, keep the main thing the main thing. De-a lungul timpului am făcut și proiecte personale, videoclipuri, scurtmetraje, fashion films, și continui să mă gândesc la long form. Doar că nu-l văd neapărat ca pe un scop final sau ca pe ceva care să mă definească exclusiv ca regizor.Și sunt curios cum vezi tu lucrurile din poziția ta, cum împaci partea comercială cu ce simți tu, personal, că ai de spus? Mai ales că prima dată ne-am întâlnit pe un set de reclamă.
Am ADHD (râd), nu împac nimic. Îmi e greu! Si acum că ai zis de Lebron James și „keep the main thing the main thing“, îmi dau seama că este exact ce îmi lipsește. Ca să fiu sincer, mi-am dorit sărămân în zona iî care fac doar ce am chef și, la fel ca un copil, cam sar de la una la alta. Evident că rămân în zona de artă vizuală, asta ma pasionează, dar îmi place să am o plajă mai mare de mișcare. Încerc să fac în fiecare zi câte ceva pentru fiecare dintre proiectele care mă atrag.
Te-ai gândit vreodată să faci lungmetraj? Ce film ai face? Adică pentru mine, dintotdeauna răspunsul au fost documentarele. Pe mine ideea de lungmetraj mă încântă mai mult la nivelul de lucru cu oamenii și de dezvoltat ideea decât de a-l vedea finalizat.
Nu mă mai gândesc foarte mult, în abstract, la ce film aș face. Simt că, oricum, tot ce mă interesează vine dintr-o zonă accesibilă, de film de gen, orice poate ajunge la un public mai larg. Cred că asta vine mult din antrenamentul din publicitate. Fiecare spot e, de fapt, un exercițiu: o tehnică, un stil, un gen diferit. E un fel de microtraining constant pentru tensiune, comedie, acțiune, sport. De aici și limbajul ăsta mai comercial, care nu e neapărat ceva rău. Pe mine zona asta mă entuziasmează, dar, în același timp, mă și sperie. Lungmetrajul e un pas mare, o schimbare reală de traiectorie. Ca în orice proiect mare, nu știi niciodată sigur dacă o să funcționeze. Și cred că, la un moment dat, soluția e să nu mai teoretizez atât și să fac pasul.
Utopie sau distopie?
Te întreb asta pentru că mi se pare că în ultima vreme multe dintre filme sunt distopii, nu mai sunt utopii. Mi se pare că au început să dispară de pe piață într-o formă sau alta. Nu știu de ce. Parcă e o predilecție din ce în ce mai mare către distopii. Din punct de vedere antropologic, mi se pare interesant, fără să fiu un antropolog și neavând răspunsuri neapărat la asta.
The Boys, de pe Prime – cu supereroi care sunt din ziua de astăzi. Cred că ultima utopie creată a fost, nu știu, Star Trek, în care, da, ei avansaseră și se descurcau și erau în armonie unii cu ceilalți, și renunțaseră la bani sau altele. De acolo mi se pare că filmele s-au dus foarte mult într-o zonă distopică.
Mi se pare că distopia e, de fapt, o extensie a prezentului fiecărui regizor sau scriitor. Proiectăm în viitor anxietățile și frustrările pe care le trăim acum.Și, până la urmă, aproape orice poveste pornește dintr-o mică distopie. Dintr-un sistem care nu funcționează, dintr-un dezechilibru. Altfel n-ai conflict. Personajele sunt acolo ca să repare ceva, să scape, să schimbe regulile jocului.Instinctiv, sunt mai aproape de distopie. Îmi place drumul ăla mai complicat, cu obstacole, cu tensiune, cu fricțiune. Dar nu mă interesează distopia gratuită sau cinică. Dacă e doar „totul e nasol“, devine obositor. Pentru mine trebuie să existe și o posibilitate de ieșire, o formă de reconstrucție.
Se spune că streamingul a devenit noul cinema. Și, într-un fel, e adevărat. Dar asta vine și cu o schimbare de limbaj. Filmele nu mai sunt neapărat forma dominantă prin care oamenii consumă imagini și povești. Atenția se mută în alte locuri, în alte formate, mult mai rapide și mai directe. Harmony Korine spunea la un moment dat că IShowSpeed e noul Tarkovsky. Și, dincolo de provocare, cred că acolo e un adevăr inconfortabil: lumea se uită la alte tipuri de experiențe, la conținut care ia o realitate haotică, săracă sau disfuncțională și o transformă într-un playground. Totul e accelerat, rezolvat pe loc, empowering, aproape ca un speedrun. Îți dă senzația de control. Problema e că realitatea nu funcționează așa. Reconstrucția e lentă, ambiguă, plină de eșecuri. Iar multe dintre distopiile din streaming ajung să fie doar decor pentru consum rapid, nu spațiu real de reflecție. În final, nu doar poveștile devin distopice, ci și felul în care ajungem să le trăim și să le consumăm.
În mintea mea, asta cu distopia se leagă și de o bucată din trecutul meu – și probabil apropiat și de-al tău – în care constanta a fost sa fim cu un ochi peste gard, ce e peste gard sau ce e peste deal? Niciodată orice trecere peste deal nu a fost pozitivă sau plină de speranță. Tot timpul a fost alt deal sau altă culme sau alt gard de sărit. Și cumva e greu să-ți găsești speranța in procesul asta.
E filmul ăla, Living in Oblivion, indie, regizat parcă de un director de imagine al lui Jarmusch, despre un regizor care încearcă să termine un shoot și, practic, totul o ia razna. E genul ăla de set în care dezastrul vine din toate direcțiile. Nu doar de la regizor sau de la actori, ci de peste tot, de la actori, de la sunet, de la props, de la echipă, de la lucruri mici și stupide care se adună. Parcă toată lumea contribuie, fără să vrea, la haosul ăla. La un moment dat, ai senzația că filmarea nu se mai termină niciodată, că ești blocat într-un loop care doar se degradează. Că totul e menit să se ducă în burn. Și, sincer, de multe ori mă simt exact ca în filmul ăla. Parcă ieși dintr-o criză și imediat vine alta, pandemie, război, politică, încă ceva. Ai senzația că nu ajungi niciodată la un „gata, s-a terminat“.
Da, e foarte greu să vezi bucata asta. Și e foarte greu să-ți închipui cum ar putea să urmeze ceva mai bine, într-un fel sau altul.
Pentru tine setul e un loc safe sau tot un mic dezastru controlat?
Pentru mine, setul a rămas un loc magic, nu cred că este vreun moment în care să n-am senzația că sunt ultraprivilegiat fiind acolo. Ce a devenit mai simplu în timp este să lucrez cu oamenii, în echipe, să-i ajut pentru a găsi soluții în așa fel încât proiectul să iasă în cea mai bună variantă a lui. E haotic, dar acolo mă simt în siguranță.
Dacă ar fi să identifici un lucru pe care l-ai schimba în societatea românească pentru a funcționa mai bine care ar fi? Eu, de exemplu, ca să te las să te gândești, mi-aș dori foarte mult ca poliția să aplice legea la dungă, de fiecare dată, indiferent de persoana în cauză. Mi se pare că sunt multe momente, de la parcări ilegale la orice altceva, care sunt trecute cu vederea. Și dacă tot acceptăm la nivel de societate un set de reguli mai mult sau mai puțin arbitrar sau extern nouă, măcar acela ar trebui să se aplice în totalitate.
Mie îmi plac regulile, sunt mult construit așa. Cred în structură și în ideea că lucrurile ar trebui să funcționeze după principii clare. Dacă ar fi un lucru pe care l-aș schimba, ar fi felul în care sunt gândite și asumate regulile.
Din experiență, problema nu este doar aplicarea lor, ci faptul că e foarte greu să găsești reguli care chiar să funcționeze pentru toată lumea și asupra cărora să existe un acord real. Mereu apar interpretări, excepții, zone gri. Și mi se pare periculos să așteptăm mereu un fel de „salvator moral“ care să vină și să le rezolve pe toate. Mai degrabă cred că regulile ar trebui regândite constant și adaptate la realitatea prezentului, nu lăsate încremenite și impuse de sus.
Din păcate, acest superman al politicii cu o moralitate măcar decentă nu pare să existe. Mi se pare că inevitabil avem nevoie de un superman d-ăsta, că noi ne-am format pentru a avea nevoie de un lider, să-i zicem. Și pe de altă parte, mă gândesc că poate ar trebui să fie absolut participativ, și ar trebui să avem obligația de-a ne întâlni o dată pe săptămână cu toții, într-un fel sau altul.
Cred că avem reflexul ăsta de a aștepta mereu un justițiar, un Batman al politicii, care să apară noaptea, să facă ordine și să repare un sistem clar defect. Exact ca în filme. Doar că, în viața reală, lucrurile nu funcționează așa. Nu există un erou solitar care să rezolve tot și niciun antagonist clar de învins. Există reguli și oameni care le respectă… sau nu. Și frustrarea apare fix de aici, nu din existența regulilor, ci din lipsa de consecvență. Sunt reguli care nu ne plac deloc, dar pe care le respectăm oricum. Iar când vezi că alții joacă după alt scenariu și nu pățesc nimic, parcă tot filmul devine prost scris. Universul nu mai are logică.
În calitate de curator de expoziții și artist care lucrează cu imagini documentare, simți că fotografia mai poate schimba ceva real în societate sau e mai mult memorie?
Fără o bază culturală educată, fotografia începe să-și piardă din importanță. Funcția de memorie va rămâne mereu una a fotografiei. Pare să fie un moment potrivit în care fotografia se poate concentra pe o exprimare mult mai conceptuală, care să se ocupe de subiecte mai puțin „imediate“. În Romania, în mod special, nu am crescut cu o cultură vizuală și fotografică. Se pare că o dezvoltăm acum, când nevoia de ilustrație se lipsește de fotografie și suntem nevoiți să acceptăm noi forme de expresie, mai intelectuale.
Tu cum simți asta din poziția ta? Ca DOP (n. red.: Director of Photography) și fotograf, ai avut momente în care ai simțit că ești „în sistem“, dar în același timp vrei să spui altceva?
Când sunt în poziția asta, mă concentrez pe ceea ce am de făcut, este un fel de pasare a responsabilității. Și din orice poziție aș fi, asta este partea care mă bucură cel mai mult – cum spui povestea, de unde este cadrul, de ce este așa, de ce are sens în forma aia, și nu în alta?
Ce ar trebui să facă cineva care ar vrea să lucreze cu tine pe set?
Să-mi scrie pe Instagram.
„Bună, băiatul meu…“, așa? Să presupunem că sunt, DIT (n.red: Digital Imaging Technician), DOP sau un proaspăt absolvent de facultate care și-ar dori să lucreze cu tine. Ar trebui sa îți trimită un mesaj?
Da, e foarte simplu. Să-mi scrie direct. Și ăsta mi se pare un subiect interesant pentru că, istoric vorbind, noi nu suntem foarte go-getters. Suntem crescuți să stăm în banca noastră, să nu riscăm, să „ne găsim o muncă la patron“, cum zicea bunica. După ce am terminat masterul în Los Angeles, am lucrat o perioadă cu un consilier al școlii care se ocupa de industry outreach. O dată pe săptămână stătea cu mine o oră și mă învăța, foarte concret, cum să aplic pentru joburi. Unul dintre exerciții era să aleg o casă de producție, să o „desfac“ pe LinkedIn până aflam cine e în poziție de angajare, line producer sau unit production manager, și să sun direct. Testul adevărat era să treci de secretară, să suni sigur pe tine și să ceri exact persoana respectivă, fără explicații. Iar dacă ajungeai să vorbești cu omul potrivit, îi spuneai simplu că ești în zonă și-l întrebai dacă poți trece să lași un CV. Contactul față în față avea șanse incomparabil mai mari decât orice mail. Am repetat exercițiul ăsta de nenumărate ori. Stăteam zilnic într-o cafenea câte două ore și sunam. Așa am ajuns să lucrez la filme, videoclipuri, reclame, și orice prindeam. Acum se începe cu un mesaj pe Instagram, mai simplu chiar, and sky is the limit.
Ai și reputația asta, că la tine pe set e chill.
Da, e chill. Dar, sincer, mă și sperie puțin reputația asta. Cred că vine și din faptul că, pentru mine, setul e un spațiu destul de stresant și anxios. Și atunci încerc să limitez orice ar putea pune paie pe foc. Muzică, oameni nice, o glumă din când în când – chestiile astea chiar fac diferența.
Ce mă fascinează la tine, din toate conversațiile noastre, e combinația asta între partea foarte manuală și partea mai abstractă, conceptuală. Îmi place că nu te oprești doar la a crea imaginile, ci le și developezi, le printezi, intri în darkroom, stai cu tot procesul cap-coadă. Și, în același timp, filmezi, gândești proiecte, concepte. De unde vine nevoia asta să le faci pe toate, nu doar o bucată din proces?
Nu știu, cred că de la ADHD. Am avut o perioadă în viață în care am fost un pic supărat, ca să nu zic deprimat, cu toate că așa eram, și m-am gândit în treacăt dacă s-ar termina totul ce aș face, sau dacă ar arăta lucrurile altfel ce aș face? Și apropo de utopie vs. distopie, într-o utopie în care nimic n-ar fi o problemă, nici resursele, nici mediul, nici situația politică, nimic, aș face exact același lucru, mi-ar veni în minte să fac 300 de milioane de povestioare, să fac poze, să le developez, să le filmez. Aș face exact același lucru. N-aș schimba de fapt mai nimic. Ar fi probabil procesul un pic mai simplu, ar exista print ș.a. Am fi acum 40 de ani în America când încă aveam fantezia că America este ceva foarte mișto. Iar pentru mine, momentul ăsta în care filmăm, vorbim, developăm și petrecem niște ore împreună echivalează o gazdă bună de dineu artistic.
Da, cred că și la mine e aceeași nevoie de lucruri fizice, concrete, aceeași nevoie de a pune mâna pe ceva, nu doar ca acel ceva să existe pe ecran. În ultima perioadă, mi-am redescoperit pasiunea pentru fotografie. O cam pierdusem câțiva ani, pentru că totul devenise foarte mult video și digital. Și m-am întors la ea mai serios, cu proiecte gândite cap-coadă, cu o finalitate. Am început să fac cărți foto, unele one of one, cusute de mână, printate, făcute de mine – obiecte reale, pe care le ții în mână. Și nu vreau să pierd asta. Pentru că, în rest, tot ce fac, reclame, video, stau pe un hard. E totul foarte intangibil. Procesul ăsta manual mă ține ancorat în ceva mai real. Daca dispare internetul nu am ce să-ți arăt.
Da, e o colecție de zero și unu și atât, din păcate…
Nu știu dacă e „din păcate“. Doar că mediul digital pare un mediu mult mai fragil decât ăsta fizic. Tu de ce te-ai întors atât de mult la film și la darkroom? E nostalgie sau e ceva ce digitalul nu-ți oferă?
Am tot căutat o formă de exprimare artistică și mereu am fost atras de fotografie de portret. Nu cred că m-a satisfăcut niciuna dintre formele tehnice de până acum. Nu atât din punct de vedere chimic, cât precum proces, simt că varianta asta de fotografie pe 8X10 – este prima variantă pe care o simt a mea – ne obligă, și pe mine și pe cel care stă în fața camerei, să fim sinceri cu noi înșine. Mi se pare un proces greu de păcălit. Sunt sigur că se poate, dar în 99% din situații am senzația că cel din fața mea este același cu cel din poze. Este o descoperire permanentă și mult mai intimă, mai umană, a subiectului fotografiat.
Ai o senzație de apartenență față de un grup, față de o pătură socială, față de ceva de genul ăsta?
Întrebarea atinge un punct sensibil, sincer. Nu prea am simțit niciodată că aparțin clar unui grup. Am fost mereu în mișcare, am plecat, am ajuns în locuri unde grupurile erau deja formate, apoi am plecat din nou. Și cumva m-am simțit mereu puțin pe dinafară. Dar, paradoxal, tocmai frica asta de a nu aparține m-a făcut mai deschis. M-a forțat să vorbesc cu oameni diferiți, să mă adaptez, să intru în tot felul de cercuri. Și, fără să-mi dau seama, asta m-a băgat, de fapt, în mai multe grupuri decât dacă aș fi stat într-unul singur.
Tu ai simțit vreodată că aparții clar unei „găști“ creative sau și tu ești mai mult între lumi?
Niciodată pană la capăt. Parțial este la fel cu interesele si demersurile mele artistice, îmi lipsește acel „keep the main thing the main thing“ care să-mi vină natural. Sunt parte din mai multe grupuri, dar niciodată doar din unul singur.
Fotografie Andrei Mîndru: Imagine pe hârtie alb-negru, 8×10, făcută în timpul interviului.
Cu mulțumiri speciale lui Andrei pentru răbdarea de a sta nemișcat în timpul expunerilor lungi.
Mulțumiri speciale pentru Matei Dumitru si ISO filmlab pentru toată atenția si ajutorul acordate.
