În ce măsură oamenii nu se supun decât acelor „decizii impuse“ ce vin în continuarea dorințelor ce zac ferecate în adâncul sufletelor fiecăruia, așteptând acolo clipa cea prielnică pentru a ieși la iveală și a se împlini? Cel mai recent spectacol al lui Silviu Purcărete a fost prezentat în avanpremieră pe scena naționalului bucureștean pe data de 28 octombrie 2023, cu ocazia celei de-a XXXIII-a ediții a FNT-ului.
Această alegere surprinde, având în vedere că în foarte multe interviuri Purcărete spune că preferă să monteze mai degrabă în provincie decât în Capitală. Acum 11 ani, acesta a montat ultima oară la București. Tot scena Teatrului Național a fost cea care i-a găzduit spectacolul Conul Leonida față cu reacțiunea. Coincidență (sau nu), tot acum 11 ani a fost publicat la Editura Cartea Românească volumul dramaturgului Radu F. Alexandru, Teatru 7, volum ce are în componența sa și piesa Gertrude. În postfața volumului, Purcărete aprecia această piesă ca fiind „o interpretare extrem de cinică a mitului“, „o scriere impresionantă și emoționantă“ în care personajele sale „sunt locuitori ai unui infern derizoriu“. Ele „înoată prin mâlul cu parfum dantesc către un deznodământ sordid“. Într-un interviu purtat cu Horia Ghibuțiu pentru Rock FM, Purcărete mărturisește că Hamlet-ul shakespearian este un text pe care nu s-a încumetat niciodată să îl monteze. „Hamlet e o enigmă pe care nu că nu știu cum s-o rezolv, nu știu cum s-o pătrund, pe care ușiță ar trebui intrat ca să cercetez ce e acolo.“ Deși refuză să monteze Hamlet, acceptă să monteze Gertrude. Putem spune că el se apropie de Hamlet doar prin intermediul acestei versiuni.
Subiectul spectacolului
Această rescriere a mitului ni-l prezintă pe Hamlet drept prințul care refuză să-i urmeze tatălui său, fostul rege, la tron. „Nimeni și niciodată nu va putea fi asemenea lui“ este motivul pe care îl invocă Hamlet pentru a susține decizia sa de a nu prelua coroana și de a pleca înapoi la Wittenberg. Totuși, odată regele băgat în pământ, tronul va rămâne vacant dacă nu va fi preluat de un moștenitor de drept. Salvarea pare să vină la propunerea lui Hamlet. O singură cale mai rămâne de urmat: nu există altă variantă decât ca țara să fie condusă de unchiul și mama sa. (Gertrude: Dar, în faţa lui Dumnezeu, vă cer să împărţiţi cu mine acest păcat de neiertat şi urmaşii urmaşilor voştri să spună lumii că Gertrude nu a preacurvit, ci doar şi-a făcut datoria de mamă şi de Regină… Juraţi!) Inițial, cei doi dau impresia că sunt forțați să se căsătorească și să preia tronul. Dar ce ascund ei de fapt? Hamlet dibuie că asistă la o simplă reprezentație teatrală. Încearcă să-i explice asta bunului său prieten Horațio, dar nu este înțeles (Hamlet: Tu chiar crezi că eu am făcut ceea ce tu crezi că am făcut? Că poate cineva schimba cu de-a sila viaţa unui om, dacă… dacă omul acela nu-şi doreşte ca viaţa lui să fie schimbată?) Apariția duhului fostului rege învăluie și mai mult în ceață enigmaticul răspuns la întrebarea pe care Hamlet caută să o dezlege încă de la început: Cum a murit fostul rege? Calea către răspuns naște mai multe întrebări care necesită a fi soluționate: Cine l-a ucis pe tatăl său? A fost ucis sau s-a sinucis? Pe măsură ce înaintăm în acțiunea fabulei, vedem cum drumul parcurs de Hamlet în rezolvarea acestui caz devine unul labirintic.
Dispozitiv scenic
Acest sentiment de permanent mister degajat de text este, mai mult decât păstrat, amplificat în spectacolul lui Purcărete. Atunci când vorbim despre teatrul lui Silviu Purcărete, trebuie specificat că decorul este un partener aflat în dialog cu tot ceea ce se întâmplă pe scenă. De fapt, toate elementele (text, muzică și efectele sonore, lumina și mișcările coregrafice ale actorilor) se află într-o armonie deplină. Scenografia ce poartă amprenta lui Dragoș Buhagiar este dezvăluită foarte rar în întregime publicului. Asta pentru că povestea ni se prezintă sub forma unor succesiuni de cadre (ce duc cu gândul la cadrele lui Robert Wilson) care decupează o parte din întregul dispozitiv scenic. Aceste cadre ce încadrează exclusiv personajele aflate în dialog apar și dispar înapoi în întuneric din locuri în care te poți aștepta cel mai puțin. Hamlet și părinții săi, Polonius și fiica sa sau Horațio și Hamlet ne sunt înrămați și prezentați în timp ce conversează pe fotolii, la masă sau ghemuite în întuneric pe buza scenei. Excepție de la această regulă fac scenele în care fantoma tatălui lui Hamlet își face intrarea în peisaj. În momentele în care acesta apare, scena se dezvăluie spectatorului în integralitatea sa. Ritmul lent în care se succed toate aceste secvențe este accentuat de universul sonor al spectacolului (semnat de Vasile Șirli). Toate aceste elemente (text, muzică și scenografie) ajung să creeze o tensiune care, în final, să inunde întregul spațiu teatral. Instalate într-un cadru intim, personajele poartă conversații pline de paradoxuri și ambiguități. Chiar dacă acestea par a fi singure, ele știu că sunt privite. Știu că adevărul a ajuns să fie cunoscut de toată lumea, dar nu este spus cu voce tare. El nu se arată pe buzele personajelor decât în scena finală, în momentul în care întreaga poveste pare că este în căutarea unui deznodământ.
În ceea ce privește distribuția, motivul pentru care Purcărete alege ca întregul spectacol să fie jucat doar de bărbați este dezvăluit tot în cadrul aceluiași interviu luat de Horia Ghibuțiu: „Am simțit nevoia ca pentru textul acesta să fac o astfel de distribuție tocmai pentru a ieși cumva din riscul unei psihologizări excesive, de afirmație teatrală a unei propoziții dramatice. Și atunci, făcând o astfel de convențională distribuire, poți să muți atenția publicului într-o altă parte…“
Gertrude de Radu F. Alexandru
Regie: Silviu Purcărete
Scenografie: Dragoş Buhagiar
Muzica originală: Vasile Șirli
Coregrafie: Florin Fieroiu
Regia tehnică: Viorel Florea
Distribuție: Gertrude: Claudiu Bleonţ; Claudius: Mircea Rusu; Hamlet: Marius Manole; Horațio: Alexandru Potocean; Duhul: Marius Bodochi; Polonius: Paul Chiribuță; Ofelia: Lari Giorgescu
Imagine reprezentativă: Gertrude, Foto: Dragoș Ivan
