Prezență destul de discretă în viața culturală românească, Ana Maria Micu (n. 1979) a avut importante expoziții (personale sau de grup) în China, Taiwan, Marea Britanie, Rusia etc., numărându-se printre cei mai importanți artiști români de azi. Recenta ei expoziție de la Muzeul Național de Artă Contemporană, „Mână stângă spre priveliște depărtată“ (8 decembrie 2022 ‒ 14 aprilie 2023), a cuprins instalații compuse din picturi aflate în relație cu intervenții murale realizate in situ, dar și o proiecție video, un amestec foarte personal de fragilitate emoțională și robustețe a concretului, o hipersensibilitate branșată la realități dintre cele mai brute, o conștiință care funcționează exclusiv în scopul recunoașterii frumuseții unei realități atât de violent imediate, încât un ochi obișnuit nu ar putea-o percepe și-n care vegetalul apare ca mijloc de transpunere a emoției umane într-un fel de viziune panteistă încapsulată în spațiile meschine ale unui apartament.
Ana Maria Micu propune dezechilibre vizuale, decupaje neortodoxe, spații care cartografiază intimitatea artistică, o poezie a – iertată să-mi fie terminologia forțată – microtonalului, a unor sonorități ale căror particule construiesc bizare și foarte intense imagini.
Despre procesul de lucru al artistei, curatorul expoziției, Simona Vilău, spune că „are în subsidiar introspecția și analiza și vizează creația unui habitat aparent impenetrabil, ca un pântec protector, rotunjit în succesiuni de straturi de memorie și imagini translucide, din care cresc rădăcinile unei lumi noi și a unei opere-organism, aflată în plină expansiune“.
Pântecul protector nu este altceva decât reflexia unei solitudini care absoarbe din exterior acele elemente complementare tăcerii impuse de emoție, căci emoția nu se poate auzi. Strigătul lui Munch are atâta forță și pentru că rămâne mut, fiind o eliberare nu de sunet, ci de emoție. Dar Micu e departe de viziunea frustă a expresionismului, la ea întâlnim mai degrabă o reverență pentru desenul vechilor maeștri și pentru pictura chineză, însă maniera este aderentă sensibilității contemporane.
O stranie comunicare se naște între autoare, plante, obiecte, totul mediat, de cele mai multe ori, prin lumină, umbrele nefăcând altceva decât să confirme, o dată în plus, poezia acestui limbaj necunoscut, dar pe care îl presimțim aproape de fiecare dată. Solitudinea apare decupată din realitate, având de obicei la bază o fotografie „instigatoare“, solitudine suprapusă adesea peste o alta, de unde lucrările în care avem imagini în imagini, ca într-o perspectivă secvențială asupra timpului, cu cadre asemănătoare unor diapozitive.
Fiind atât de intimă (însă nu ca explorare a corpului, a sexualității directe), arta Anei Maria Micu nu o poate avea ca personaj principal (ca unic personaj, mai bine spus) decât pe Ana Maria Micu. Autoportretele pline de virtuozitate au ceva din instabilitatea unor spectre, par holograme gata să se evapore în orice clipă, de unde senzația de atemporalitate, senzație accentuată de motivul dublului, când Ana Maria Micu se întâlnește cu ea însăși, așa cum Goethe, în Poezie și adevăr, scrie că el și dublura sa au trecut călare unul pe lângă celălalt. „Scopul nostru ultim – spune Ana Maria Micu în interviul acordat Mariei Munteanu în decembrie 2022 pentru Propagarta – nu poate fi altul decât relaționarea armonioasă cu alți oameni, și nu avem cum întreprinde asta dacă nu ne cunoaștem pe noi înșine.“ Aici e, de fapt, cheia întregii arte realizate de Ana Maria Micu, în această închidere care deschide, în acest dialog cu sine întru revelarea către ceilalți. Ana Maria Micu e un artist care face din ideea de bine nu o ghioagă ideologică, ci o formă personală, individuală, deci autentică, de îmbrățișare a lumii.
Imaginea principală: Self-Portrait with Indoor Plant, Ana Maria Micu, 2015.
Credit foto celelalte poze: Ciprian Măceșaru.
