La început a fost reproșul și reproșul era pretutindeni și toți știau cu ce tacâmuri se mănâncă la acest ospăț. Când se adună oboseala și vine astenia de primăvară, încep să se arunce cu tot felul de resturi. De obicei sunt oase și cotoare de măr, ce a mai rămas după ce ne-am ostenit cu tot felul de sporturi naționale, de la bârna din ochi până la 100 metri garduri călare pe capra vecinului.
La această masă există mereu o mătușă nemulțumită de modul în care ai crescut, o femeie cu taior, acră și fără șanse de revenire, dar și un verișor mucalit care postează pe Facebook citate despre prostia nemuritoare, einstein_2023. Hăhăie puțin, le pune pe insta și titktok. Cât timp se ceartă adulții, un copil înfulecă dulciurile și se tolănește pe fotoliu. Mama dă vina pe ospăț pentru diabetul copilului în formare (și copilul în formare, și diabetul în formare), tata reproșează lipsa unui televizor pentru meciul care începe în fix 12 minute. Sora cea mică e în videocall cu verișoara din Norvegia. „N-ai ce face, fată, toți îs niște idioți, aștept să termin liceul și să mă car.”
Salutare, salutare! Bine ați venit pe canalul meu, vlogul de azi e despre învățământul românesc, vai de steluța lui norocoasă. Pliz, like, subscribe & share!
Fiecare an a venit cu niște înțepături în coastă: ba o pandemie, ba o școală online, niște teste PISA, niște perle de la bac. Apoi niște știri cu promovabilități șocante și niște interviuri cu profesori buni din licee bune care au metode inovative și sunt un exemplu de urmat dacă ei pot sigur puteți și voi și dacă nu puteți e pentru că nu vreți unde e vocația unde e pregătirea profesorului care e faza cu abandonul de 1 decembrie să renovăm o școală ura ura uraaa am salvat comunitatea și niște copii și niște familii cine e de vină statul părintele plecat în străinătate primarul care nu a desființat toaleta din curte profesorul care predă engleză dar nu știe engleză meditații scrie pe noi statul la stat statul la stat statul la stat.
Hold on. Hai să disecăm cu ce mai avem rămas prin laboratorul de biologie. Dacă e moartă broasca, merge și un bisturiu ruginit.
Examenul nostru cel de toate zilele
Am intrat în învățământ în septembrie 2018 și am crezut că fluturașul de salariu pe care scria card: 1970 ron va fi un simplu impediment, mi se părea că am învățat niște lucruri și că e timpul să le dau mai departe. Nu m-a pregătit nimeni pentru cea mai importantă întrebare din viața unei profe de română: La ce îmi folosește asta?
În primul an o încerci pe aia cu nevoia de a comunica eficient, de a scrie corect, trebuie să știi să scrii o cerere, o declarație, să îți susții punctul de vedere, ce te faci tu în viață fără scris și citit? Funcționează, dar vin acele zile în care ai de predat niște opere literare, acolo să te ții bine, acolo să vezi răspunsuri și ochi dați peste cap.
Televiziunile au exploatat foarte bine perla elevului din clasa a XII-a, cine nu a râs de diversele combinații de personaje, titluri sau interpretări ale mesajului poetic? După ce ne-am dat mari și deștepți, a venit vremea bilanțului: generațiile actuale nu mai citesc, nu mai iubesc școala (să ridice mâna generația care a iubit școala!), nu mai au capacitatea de a rezista la un ritm alert de muncă, teme, responsabilități, țara asta se duce de râpă cu așa tineri. Preferata mea e cea cu valorile. Tinerii nu mai au valori. Care valori? Ale cui valori? Le-au avut și le-au pierdut la păcănele? Nu le-au avut? Le-au avut părinții și nu a mers bluetooth-ul? Definește! Ah, nu poți? De ce ar putea elevul tău?
Când vine vremea Bacalaureatului, elevul este deja un viitor al țării, deși ieri era doar un tânăr licean. Nici nu a ieșit bine din sala de examen, eșecul lui e eșecul societății românești. Am auzit diverse variante de culpabilizare, dar cea mai interesantă este cea legată de programă.
Clasa a XII-a este teritoriul încercărilor disperate de a salva corabia. Părintele plătește meditații pentru că elevului nu i se predă cum trebuie. Elevul cere meditații din stres sau pentru că pare o cale sigură sau poate că vrea ca cineva să facă efectiv un transfer de informații simplificate, fix 400 de cuvinte despre Luceafărul, un eseu de punctaj maxim, doamne ajută. Profesorul de la clasă e resemnat cu ideea că munca lui este de foarte multe ori o completare a profului de la meditație, ăla știe mai bine, o face pe bani, tariful acela de 100 de lei înseamnă că e foarte tare, sigur are el ceva materiale speciale pentru bac, mergem la sigur, știi cum zic?
În fiecare an am predat în altă școală și am avut marea șansă de a lucra cu tot felul de elevi, de la cei cu viziune, lecturi, imaginație până la cei care îți spun în față că li se rupe de româna ta. Toate căile s-au blocat în același punct: statutul moral al personajului.
Da, chiar acolo, o banalitate de reper în eseul de la subiectul al III-lea. Eseul ăla pe care îl luăm de-a gata de la profesori și îl mestecăm cu o scârbă colosală. În preajma bacului îi apucă disperarea și încep să se sune, să își povestească subiectul operelor și să concluzioneze: cine naiba o să ne întrebe pe noi despre chestiile astea după ce terminăm liceul?
Nimeni. Aveți dreptate să fiți nervoși. Nimeni.
Statutul moral și gura lumii slobodă
După ce ai reușit cumva să predai un curent, niște trăsături, să explici ideea de tendință, mergi la text și te aștepți ca lucrurile să meargă bine, doar vom discuta despre ce fac personajele în contextul x, y, z. Dacă au citit, ai posibilitatea dialogului, acolo simți ruptura, în conversația despre ce se întâmplă în opera studiată. La un moment dat va trebui să îi înveți să redacteze un eseu despre particularitățile de construcție ale unui personaj. Adică o caracterizare, cum spun ei, hai să o scurtăm.
Prezintă statutul social, psihologic și moral al personajului. Simți că îți iese ceva, hai că merge, știm cum îl cheamă, cu ce se ocupă, înaintăm. Când ajungi la statutul moral simți cum se rupe stâncă sub tine și nu ai nicio frânghie. Ce e statutul moral? Ce e moral? Ce e moralitatea?
Ei, știți ce avem de făcut aici? Să îi lăsăm să învețe pe de rost sau să le explicăm ce e moralitatea analizând niște exemple de secol XVIII, XIX, XX! Nimic suspect? Apucă-te și explică-i elevului că moralitatea e un fel de lege, un fel de regulă generală a vremii respective, un fel de gură a lumii care îți spune cum să acționezi. Da, gura lumii, fix aia pe care elevul de secol XXI e învățat să o respingă. Întreabă un elev născut în 2000 ce e moral. Te provoc. Revino la rândurile de mai sus, despre ale cui valori povestim aici? Nu am înțeles, știu doar că le cer elevilor un filtru pe care nu îl au, nici nu mă miră că strâmbă din nas.
50 de minute se duc lejer pe încercarea de a apropia elevul de o lume total străină și demodată, hai, te rog, înțelege, asta e viziunea despre lume a autorului, chiar dacă noi gândim și acționăm diferit. Atunci lucrurile funcționau așa. Atunci familiile funcționau așa. Atunci locul femeii era acesta.
Din toate încercările de a le demonstra elevilor că literatura e despre o realitate care nu le aparține, dar care le poate fi de folos, o realitate în care se pot proiecta comparații, o lume din care să extragem resurse pentru a înainta au rămas orele grozave în care m-au contrazis și mi-au spus că e ciudat, aiurea, nepotrivit, ceva ce nu ar putea tolera. La capătul fiecărui an am învățat o grămadă de lucruri despre niște copii care știu foarte bine să identifice lumile astea demodate, depășite, inutile. Și am înțeles și de ce li se pare inutilă literatura din programa examenului de Bacalaureat. Pot să schimb ceva? Nu. Pot să le impun o formă de falsă acceptare. N-aș vrea. Mie mi-au plăcut textele, dar e între noi un gap și s-a umplu cu diverse, nu mai e loc de argumente despre ce poți învăța din mișcarea personajelor pe scena operei. Câteodată nu vrem să învățăm nimic de la ele, se poate? Mă scuzați!
Ghiță și Lică, papagalii și șmecherii
Am văzut zilele trecute un film românesc, producție 2023, disponibil pe Netflix. Ca o păgână ce sunt, am reținut că în lumea asta există două categorii de oameni: șmecherii și papagalii. Nu am reținut mai mult, dar era vorba despre modul în care se fac banii. Banii sunt mereu murdari, indiferent cum îi faci, papagalii fac exact cât merită, iar șmecherii… habar nu am cum era. Dar undeva la polul opus.
Mi-am adus aminte de perioadele în care predam Moara cu noroc. Oricât de mult aș încerca să le explic elevilor câte ceva despre bine și rău, ambele cu o răsplată clară, undeva ne blocăm în valorile morale. Așadar: Ghiță vrea să iasă din sărăcie, dar nu e șmecher ca Lică. Ana moare degeaba, normal că și-a înșelat bărbatul, nu era fericită. Ghiță o omoară pe Ana de prost ce e. Îi poți contrazice? Da, dar cum să anulezi viziunea lor despre lume? Și… la ce le folosește povestea asta?
La capătul capitolului cineva trimite o fotografie în grupul de whatsapp: o memă. O fotografie cu un grup de interlopi și maneliști, un text despre puterea lui Lică. Lică cel tare, hotărât, bazat, șef.
Nu avem resursele necesare să predăm conceptul de păcat. Și dacă o facem, mă tem că luăm pâinea profesorului de religie și tot degeaba. Totul e relativ, mi se spune des în clasă. Păcatul nu există. La Slavici există, uite cum se duc toți. Așa, și? Vremurile s-au schimbat.
Deficitul de tren
Baltagul continuă să fie o operă despre o femeie care își caută bărbatul. Pe jos. Fără transport. Putea să accepte moartea lui. Putea să aprindă o lumânare și gata. Putea să îl trimită pe Gheorghiță singur, să se descurce.
De ce o trimite pe Minodora la mănăstire? I-ne-ga-li-ta-te.
Gheorghiță folosește baltagul la finalul operei. Asta îl face criminal. Sau nu? De ce lui i se permite crima și celorlalți nu?
Simți că au dreptate, te duci frumos cu discuția înspre o lume la care nu au acces. Și jonglezi, că doar ești profesor, trebuie să te descurci cu orice întrebare. Și devin tot mai dificile.
Nunta, de la centru spre demodat
Și dacă ajungi să predai Ion să te păzească dumnezeul hermeneuticii și să găsești puterea să te debarasezi de pudoare, să le explici niște lucruri, amin!
Care e faza cu moralitatea? Până să ajungi acolo, ai de lămurit niște lucruri: de ce trebuie Ion să o lase gravidă pe Ana? Cum poate asta să oblige la căsătorie? Demodat! Cine mai face asta în secolul XXI? (well…)
De ce nu o alege pe Florica, nu era mai bine sărac și cu femeia iubită? Aici ar fi de folos o schemă de tipul sărac+sărac=?/ sărac+bogat=?
De ce se sinucide Ana? E egoistă, are un copil și alege calea ușoară. Sau, pur și simplu, nu mai poate. Dar să te sinucizi e un gest oarecare (de curaj sau lașitate). Ion are două cărți, răbdare, răbdare, răbdare. Nu uitați, secolul XX, sat, secolul XX, sat…filtru de secol XX, rural. Again.
Decizii, decizii înțelepte.
Ajungem la Enigma Otiliei (care nu e deloc o enigmă). Lucrurile sunt destul de clare aici: un moș are bani și nu vrea să împartă, Otilia e o fată deșteaptă și alege bărbatul cu bani. Ca să citez o minte briliantă: Otilia e prima gold digger din literatura română. Joac-o pe asta! Dacă îți mai rămâne capacitatea de reacție.
Decizia Otiliei e simplă, alege viața bună, apoi se plictisește. Are o logică oarecare: vreau viață bună, caut viață bună, aleg viață bună. End of story. Pentru alte detalii îți trebuie un pahar cu apă și multă răbdare. Mai ales când trebuie să explici balzacianismul fără Balzac. Sau personajul reflector.
La ce-mi folosește mie asta?
Toate acestea pot fi evitate, nu trebuie să vă complicați viața. Le puteți oferi eseul și ei vor toca mărunt câte 400 de cuvinte/ eseu. Ne vom preface că am insuflat copiilor pasiunea pentru literatură, că am încercat, dar nu a fost materialul bun, atât s-a putut. Sau putem dedica minute în șir pentru a ne asigura de faptul că elevii chiar pricep ceva din lumile astea demodate.
În timp ce comentăm și așteptăm să se schimbe programa, elevii trec prin bac și prin diverse stadii ale revoltei.
Au dreptate să fie nemulțumiți. Chiar cred asta și îmi asum. Diferența o mai poate face doar un profesor care deschide urechea bine și îi lasă să fie. Un profesor care mai luptă puțin cu ei și le acceptă nepăsarea și căutarea asta a utilului în viitor.
Diferența o mai poate face pregătirea profesorului și… pam pam paaaaaam! Moralitatea acestuia.
Dar asta, dragii moșului, asta e altă poveste.
Imaginea principală: Constantin Brancusi Endless Column, Richard Pettibone, 1992
