Cristina Țane (născută în 1989) a absolvit Colegiul Național „Sfântul Sava“ din București, SNSPA – Comunicare și Relații Publice și UNATC – Actorie păpuși-marionete, unde are și un master în Teatrul de Animație. A urmat Cursul de scris al Akademiei Zugzwang, susținut de Andrei Crăciun. A publicat poeme și proză scurtă în revistele Matca și Tribuna, pe platformele online Nesemnate, Cod de poveste și Planeta Babel, precum și în antologiile Nes(u)puse (Editura pentru Artă și Literatură, 2025) și Antologia Revistei Zugzwang 2024-2025 (Editura Zugzwang, 2025). A fost textier pentru canalul de YouTube Clopoțelul Magic – cântece și desene pentru copii. În prezent e păpușar la Teatrul de Animație „Țăndărică“ din București. În anul 2026 debutează editorial cu volumul de proză scurtă iar sub stratul de zăpadă, furia, apărut la editura Matca. Asupra acestui volum mă voi apleca în cele ce urmează.
Am citit cartea de debut a Cristinei Țane în decursul unei săptămâni și o zi, deși în principiu aș fi putut-o termina în două-trei zile. Dar intenționat nu am vrut să o termin foarte repede pentru că mi-am dorit să mă bucur de ea cât mai mult timp. Atât este de frumoasă. Deși, la drept vorbind, pentru cei cu stomacul literar mai sensibil, ar putea să fie genul de carte care să te scoată din minți, să-ți repugne, să îți vină să o arunci fie într-un raft de bibliotecă, de unde să nu o mai reiei niciodată, fie de-a dreptul la coșul de gunoi. Și aceasta pentru că toate povestirile din cuprins vorbesc despre traume de toate felurile, despre greșeli impardonabile, despre vieți trăite haotic, despre laxism moral, despre destine frânte, uneori mult prea devreme, despre copilării furate și tinereți ratate, despre frustrări de toată mâna și despre furii care ard mocnit până la implozie, despre relații și familii toxice și găunoase până în măduva oaselor, altfel spus, despre vieți trăite în spectrul crepuscular, la limita dintre viață și moarte, fie că vorbim de moartea fizică, trupească, fie că ne referim la cea sufletească, prin sucombarea forului interior în meandrele imoralității sau chiar a amoralității.
De remarcat faptul că în majoritatea prozelor Cristinei Țane, accentul cade pe femei, fie că vorbim despre copile, adolescente, tinere sau vârstnice. De ce așa? Pentru că, din păcate, în societatea românească încă se perpetuează ideea că femeia trebuie să fie ori gingașă, ori puternică. Femeii nu i se acceptă nici vulnerabilitatea, nici slăbiciunile, cu atât mai puțin păcatele sau patimile. Imediat ce este suspectată de activități, fapte sau atitudini ce ies din sfera gingășiei, femeia este pusă la stâlpul infamiei și judecată teribil, fără a i se permite să se apere, fără ca cineva să se intereseze ce mecanisme au condus-o înspre respectivele (așa-zise) derapaje. Iar Cristina Țane tocmai asta face în prozele sale: pune pe tapet și aduce în discuție tocmai situațiile vitrege de viață care pot aduce o femeie, și nu numai, pe buza prăpastiei din punct de vedere emoțional, psihologic sau etic. Fără a se erija în vreun fel în instanță morală.
Dacă ar fi să expun aici, în parte, doar câteva exemple de situații de viață trăită în mrejele clarobscurului spiritual, cuantificate de Cristina Țane în cartea ei, m-aș referi în primul rând la proza cea mai lungă și poate și cea mai complexă din volum, „O lume întreagă în formă de mamă“, în care autoarea ilustrează o relație mamă-fiică în care sentimente precum grija, nepăsarea, absența, ura sau iubirea se succed într-o manieră uluitoare, lăsând urme adânci în viețile amândurora, scrisă într-o manieră care mi-a amintit de romanul Tatianei Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi; ar mai fi, desigur, de menționat, „O fetiță mare într-o bucătărie mică“ și „Călăuze oarbe“, unde avem de-a face cu forme diferite, dar la fel de periculoase, de cupluri toxice și, bineînțeles, povestirile, „Sonia scrie“și„Numele meu este Zoyenka“,ambele inspirate din universul teatrului de păpuși și marionete, ambele scrise într-un registru inocento-dramatic, ambele vorbind despre două destine frânte, unul al fetiței Sonia, care trăiește singură cu o bunică bătrână, bolnavă și uneori abuzivă, și unul al păpușii de lemn Zoyenka, un fel de Pinocchio modern, al cărei nume înseamnă totuși „viață“, ceea ce îi conferă un statut de aproape-om.
De altfel, întregul volum este scris cumva la confluența dintre inocență și promiscuitate, între gingășie și duritate, între puritate și decădere morală. Ceea ce dă însă o și mai mare plusvaloare prozelor Cristinei Țane este maniera în care aceasta alege să își prezinte atât personajele, cât și întâmplările, și anume cu un firesc debordant și dezarmant, care te duce cu gândul la romanele naturaliste ale lui William Somerset Maugham și totodată te face să conștientizezi că, în fond, aceasta este viața reală, viața de lângă noi, dacă nu cumva inclusiv viața fiecăruia dintre noi, fie că ne place, fie că nu ne place. Și este foarte firesc să fie așa.
Totodată, trebuie să semnalăm aici și infuzia de poezie pe care prozatoarea cu sânge de poetă o imprimă textelor sale în proză, un lirism la rândul său firesc, aparent involuntar, care contribuie din plin la construirea atmosferei candide care inundă întregul volum: „Noaptea, lumina se pitește undeva în mintea Soniei, între urechile de cangur pitic și codițele de iederă, și așteaptă cuminte ivirea zorilor. Azi mai mult ca niciodată. Până atunci, fetiță, ia și înfulecă mazărea, singura masă din zi. Bunica și Albuș nu mănâncă deși au gură. Sunt luni de zile de când bunica nu mai mănâncă, nu mai bea apă, nu mai vorbește, doar stă în pat și amintirile ei străine se plimbă printre organe, hrănindu-le cu putregai. Bunica cere doar să fie spălată și rujată, pentru ca moartea s-o găsească frumoasă. Înainte, bunica spunea că dacă viața n-a fost mai blândă cu cei frumoși, moartea sigur va fi. Dar Sonia n-avea de gând s-o aștepte. Totuși, intră în camera bunicii. Aduce un lighean cu apă și un burete galben. Depărtează cele patru cearșafuri și capul mic al bunicii schingiuiește un oftat. Rămăsese goală. Sonia înmoaie buretele în apă și-apoi îl plimbă ca pe o macara pe trupul umflat și bășicos. De la unghiile crescute înapoi spre călcâie și până la miezul viu al leșului, unde Sonia strânsese tot părul căzut din pletele bunicii, s-o ferească de rușine, buretele urcă plângând. Numai sus începea să râdă, când trecea de sâni și ajungea la subsuorile chelite. Atunci bunica ridica brațele și o prinde pe Sonia de cozi, și Sonia șoptea înger, îngerașul meu, pentru că niciodată nu știa pe unde se învârteau amintirile bunicii, dacă se îndulceau și bunica îi mângâia mai degrabă cozile sau dacă se amărau în bila descompusă și o trăgea de cozi, de parcă ele ar fi fost frânghiile scăpării din iad“.
Așa se vede urâțenia lumii prin ochii puri ai unei actrițe la teatrul de păpuși, cu suflet de copil și minte de adult, care mai și scrie poezie pe deasupra.
Așadar, volumul de debut al Cristinei Țane, iar sub stratul de zăpadă, furia, ne prezintă o prozatoare de mare forță narativă, cu un stil deja foarte bine creionat, cu o voce unică, recognoscibilă, pentru care confirmarea talentului literar nu mai este decât o chestiune de timp, nicidecum una de șlefuire. Diamantul deja strălucește!
