Mai întâi a fost lumina orbitoare, ca un fulger care a umplut tot cerul, de parcă soarele s-ar fi mutat chiar acolo, în oraș. Yoshito Matsushige tocmai își termina micul dejun. Sunetul, printre cele mai puternice pe care un om le putea auzi, a sosit după câteva clipe. La fel, și unda de șoc. Pereții casei s-au crăpat, iar Matsushige descria mai târziu senzația: „sute de ace mi-au străpuns corpul în același timp“[1]. A reușit totuși să scape relativ nevătămat, ceea ce poate fi considerat un miracol în sine. Casa în care locuia se afla cu puțin în afara zonei de distrugere totală a exploziei. S-a îmbrăcat în grabă, și-a luat camera foto, o Mamiya 6, pe format mediu și două clișee a câte 24 de expuneri fiecare, și a ieșit din clădire într-o confuzie totală[2].
Lucra ca fotograf pentru ziarul local Chugoku Shimbun[3] și era ofițer de presă la biroul regional al armatei. A încercat să meargă la birourile ziarului, lucru imposibil din cauza incendiilor. Ajunge, în schimb, la podul Miyuki, unde este martorul tragediei care tocmai ce cuprinsese orașul. Supraviețuitori în agonie, corpuri arse, oameni dezorientați, mergând la întâmplare prin praf si fum. Lângă pod, un grup de eleve de la o școală de fete din apropiere fuseseră prinse de suflul exploziei în curtea școlii. Devastat de ce vedea, a încercat să facă fotografii, însă i-a fost imposibil. „Chiar dacă eram victima aceleiași bombe, aveam doar răni minore, de la cioburi de sticlă, pe când ei erau pe moarte. Era o priveliște atât de crudă, încât nu am putut să apăs pe declanșator. Am ezitat probabil vreo douăzeci de minute până când am căpătat curajul de a face o fotografie“.
Multe relatări despre acea zi încep cu „era o dimineață liniștită de august“, o expresie folosită cel mai probabil pentru a spori contrastul față de ce urma să se întâmple. Nu știu cât de liniștită ar fi putut fi în contextul războiului. Anul 1945 a văzut cel mai mare număr de bombardamente convenționale asupra Japoniei. Mai toate orașele importante fuseseră atinse de bombe incendiare. Numai în urma bombardamentului asupra capitalei Tokyo din martie au murit peste o sută de mii de oameni. Hiroshima scăpase. Nu din întâmplare, însă. Câteva orașe fuseseră scutite pentru ca în eventualitatea unui bombardament nuclear, efectele să poată fi observate în întregime, fără vreo afectare anterioară. Situația se înrăutățea pentru toată lumea. Școlile se închiseseră, iar elevii mai mari ajutau efortul de război.
Yoshito Matsushige a reușit să facă prima fotografie la trei ore după explozie[4]. A surprins în ea ofițeri de poliție care încercau să îngrijească elevele de liceu. Foloseau ulei de gătit pe post de alifie. Matsushige, copleșit de ce vedea, a pus totuși înaintea datoriei profesionale, sentimentele față de victime. Este jenat de situația în care se află. În plus, legea interzicea publicarea de fotografii de cadavre în ziare. Își punea problema moralității actului de a fotografia niște oameni grav răniți, deformați de efectele bombei. Era cuprins și de atitudinea dubitativă a rolului său din acele momente. Ce să facă mai întâi? Să documenteze prin imagini primul atac nuclear sau să încerce să ajute ceea ce părea oricum fără scăpare? A reușit să mai facă o fotografie – practic, un cadru apropiat a ceea ce fotografiase mai devreme. A pornit pe străzile orașului, dar nu a putut sub nicio formă să se apropie de centru, acolo unde efectele exploziei erau cele mai devastatoare. Timp de trei ore a rătăcit pe unde a putut, și a întâlnit și alți fotografi ai armatei. Nu reușiseră nici ei să facă fotografii, ceea ce i-a întărit impresia că se simt la fel de doborâți în fața tragediei.
A reușit să facă șapte fotografii în acea zi. Doar cinci dintre ele au putut fi developate. Sunt, practic, singurele mărturii în imagini ale primelor ore de după bombardamentul nuclear. A putut să le developeze abia după douăzeci de zile. În lipsa unei camere obscure, a prelucrat filmele noaptea, în întuneric deplin, și a spălat clișeele cu apă, cel mai probabil contaminată radioactiv. Fotografiile au fost publicate abia după ce ocupația americană a luat sfârșit, în 1952. În prealabil, toate materialele despre bombardamentele nucleare fuseseră confiscate de armata americană. La scurt timp, fotografiile au fost preluate de revista Life și au devenit cunoscute în toată lumea.
Desigur, Matsushige, la fel ca orice locuitor al Hiroshimei, nu era conștient de efectele post-explozie și de expunerea la radiații. Informațiile cu privire la efectele radiațiilor asupra corpului uman aveau să vină mai târziu. Prea târziu pentru mulți dintre supraviețuitorii exploziei. Matsushige a fost printre supraviețuitorii pe termen lung. După război a fost activist pentru pace și a militat pentru interzicerea armelor nucleare. A trăit 92 de ani, până în 2005.
La trei zile după explozie, bombardierul Bockscar, un B-29, similar celui folosit la Hiroshima, era în drum spre Kokura (în prezent, Kitakyushu), un centru important de producție de armament. Echipajul avea ordin să arunce bomba numai cu confirmarea vizuală a țintei, imposibilă în condițiile unui plafon gros de nori. După încercări repetate, echipajul a renunțat și s-a îndreptat spre ținta alternativă, Nagasaki, un port militar. Bomba a picat la trei kilometri de locul unde se intenționase și, chiar dacă avea o putere mai mare decât cea de la Hiroshima, a lăsat în urmă mai puține victime. Dealurile din jur au contribuit decisiv la limitarea dezastrului. Cumva ironic, a explodat aproape deasupra fabricii în care s-au făcut torpilele cu care japonezii atacaseră navele din Pearl Harbour. Atacul nu a făcut multe victime în rândul militarilor japonezi. Mai mult, printre victime s-au numărat și prizonieri de război.
Prima fotografie care a înfățișat explozia a fost făcută din aer, de la bordul avionului de observație, care însoțea bombardierul Bockstar. Avionul cu camerele foto, camera plane, s-a pierdut pe drum și nu s-a mai întâlnit cu celelalte două avioane. La precedentul bombardament, nici una dintre camere nu a funcționat. Locotenentul Charles Levy a fotografiat ciuperca nucleară cu propria cameră foto, cel mai probabil, Graflex, format 4×5. O imagine fără precedent avea să aducă la cunoștință lumii forța uriașă de distrugere a noilor arme[5]. Levy declara pentru Free Lance-Star: „Am văzut acest nor uriaș ridicându-se în cer. Era mov, roșu, alb, toate culorile. Părea viu… și noi eram morți de frică“. În ciuda cenzurii impuse de americani, fotografia a circulat în scurt timp în toată lumea. O fotografie alb-negru, un simbol al începutului noii Ere atomice.
Armata japoneză l-a trimis la Nagasaki pe Yosuke Yamahata, fotograf în cadrul Biroului de Informații și Știri al armatei[6]. Scopul inițial era ca fotografiile să fie folosite în scop propagandistic, ceea ce nu s-a mai întâmplat întrucât capitularea avea să fie anunțată pe 15 august. Timp de douăsprezece ore în acea zi, Yamahata a tras 119 cadre, folosind cel puțin două camere, printre care și o Leica 35 mm, pe care tatăl lui i-o făcuse cadou la majorat.
Probabil cea mai cunoscută fotografie a lui Yamahata e cea în care apar o femeie rănită, cu bandaje masive, alături de fiul ei, ambii stând în picioare, ambii cu cicatrice, fiecare ținând în mână o gălușcă de orez[7]. Fotografia apare în diverse formate. Versiunea din Life a apărut în decupaj, cu prim plan pe figura băiatului. La fel ca în cazul fotografiilor lui Matsushige, și cele făcute de Yamahata apar târziu, în august 1952, în Mainichi Shinbun, și, o lună mai târziu, în Life.
Yosuke Yamahata și-a continuat munca în presă până în 1965, când moare în urma unui cancer galopant, la vârsta de 48 de ani.
În lunile care au urmat, mai mulți fotografi au documentat efectele exploziilor, precum și eforturile de readucere la viață ale orașelor afectate. Ar putea fi menționați aici Gonichi Kimura, Shigeo Hayashi, Yotsugi Kawahara, Akira Mimura și Dan McGovern. Acesta din urmă a făcut copii după filme de teama cenzurii. Le-a dezvăluit mai târziu și a șocat publicul cu imaginile înregistrate[8].
Înaintea tuturor, însă, primii care au documentat o explozie nucleară au fost membrii echipei proiectului Manhattan. Nu erau toți fotografi de profesie și nici nu aveau vreo legătură cu presa. Fotografiile erau strict pentru documentare și observare a exploziei și rămâneau disponibile doar celor implicați în proiect. Urmăreau mecanica detonării și deplasarea undei de șoc.
Berilyn Brixner era șeful echipei de fotografi pentru testul Trinity, prima explozie nucleară. Era staționat în buncărul de la 9,4 km de locul exploziei și a avut la dispoziție 50 de camere pentru a surprinde evenimentul din toate unghiurile și de la toate distanțele[9]. Fizicienii îi spuseseră că intensitatea luminoasă urma să fie cam de zece ori cea a soarelui, iar Brixner își pregătise aparatele în consecință. Cu toate acestea, a fost șocat de ce a văzut. „Nu era niciun sunet! Totul se desfășura în liniște totală“. Sunetul ajunge la el după 30 de secunde. Isidor Rabi, fizician în cadrul proiectului, nota: „Era o minge enormă de foc, care creștea și se rostogolea pe măsură ce creștea.“
Din echipa lui mai făceau parte Jack Aeby și Julian Mack. Primul, la acea dată tehnician, om bun la toate în cadrul departamentului, reușea să facă prima expunere corectă a unui film color a exploziei. Ulterior Aeby a obținut o diplomă în fizica mediului și a asistat la peste 100 de detonări nucleare. Mack, profesor la University of Wisconsin și specialist recunoscut în spectroscopie atomică și optică aplicată, a fost responsabil de dezvoltarea unor camere cu timp foarte scurt de expunere, necesare înregistrării imaginilor.
Fotografiile făcute de ei, la fel ca imaginile din Japonia, au apărut public târziu, însă din motive diferite. Erau obiect de studiu, practic, măsurători în cadrul unor experimente. Fotografiile care ajungeau în presă aveau scop propagandistic, pentru a întări ideea invincibilității puterii militare americane. La scurt timp după război au fost produse bombele bazate pe fuziune, mai complexe și cu o degajare de energie considerabil mai mare decât cele cu fisiune, folosite la Hiroshima și Nagasaki. Testele militare au sporit în frecvență, dar și în putere. Exploziile, fie că erau atmosferice, subterane sau subacvatice, au devenit din ce în ce mai cunoscute vizual publicului larg. Forma de ciupercă a norului rezultat în urma detonării a ajuns în pop culture de-a lungul deceniilor până aproape la trivializarea fenomenului, culminând poate cu așa numitul „turism atomic“ în anii ’50 și ’60.
Unul dintre poligoanele de testare, Nevada Test Site, se afla la 100 Km nord-vest de Las Vegas, iar din 1951, turiștii aveau pe lângă cazinouri și posibilitatea de a vedea live ciupercile nucleare ale exploziilor din apropiere. Firește, atât rezidenții cât și turiștii erau expuși căderilor de praf radioactiv, mai mult primii, din moment ce au fost acolo la toate cele 100 de teste nucleare atmosferice din acest poligon. Seria avea să se termine in 1963, când a fost adoptat Tratatul de Interzicere Parțială a Testelor Nucleare și toate exploziile au fost mutate în subteran (o serie de țări, printre care Franța și China, nu au aderat atunci la tratat și au continuat testele în atmosferă). Până atunci, însă, Las Vegas a căpătat porecla de Atomic City. Hotelurile organizau petreceri, Dawn Bomb Parties, – multe explozii aveau loc dimineața devreme – cu mici tribune pe acoperișuri, iar Camera de Comerț din Las Vegas publica în avans calendarul testelor pentru ca doritorii să-și poată planifica excursia[10].
Ciuperca atomică se regăsea pe vederi, timbre, bijuterii și, în general, pe orice fel de suveniruri. Miss Atomic Bomb, o anume Anna Lee Mahoney, cum avea să fie descoperit mai târziu, poza având în fundal un nor al unei explozii. Își folosise un alt nume, atunci când Don English a fotografiat-o ca parte a programului promoțional de turism atomic. Contemporana ei, Candyce King, apărea în mai multe ziare drept Miss Atomic Blast[11].
Fenomenul de trivializare avea să dispară odată cu conștientizarea amenințării nucleare. Faptul că inamicul ideologic avea aceeași armă făcea ca perspectiva unui atac nuclear să nu mai fie o abstracțiune. Ororile de la Hiroshima și Nagasaki deveneau cunoscute în toată lumea fără restricție. Mii de fotografii și filme documentare ofereau o imagine a ceea ce se întâmplă cu adevărat sub acel nor spectaculos văzut de la distanță. Și poate nimic nu a trezit conștiința publică mai mult decât accidentele nucleare. Cercetarea nucleară postbelică fusese ramura cu cea mai mare dezvoltare, ceea ce a rezultat în construirea a peste 400 de reactoare nucleare. Principiul de funcționare diferă de la un producător la altul și de la o țară la alta, în funcție de politica energetică a fiecăreia, însă un lucru este comun: toate funcționează prin controlul unei reacții nucleare de fisiune.
Pe 26 aprilie 1986, reactorul numărul 4 al centralei nucleare de la Cernobîl explodează. Nu este o explozie nucleară. Nimic în genul celor de la Hiroshima și Nagasaki. A fost o explozie inițială generată de presiunea prea mare acumulată în circuitele de răcire care a distrus clădirea reactorului. O a doua explozie, mai puternică decât prima, are cauzele neelucidate deplin. Combustibilul nuclear a fost răspândit în atmosferă, iar în următoarele zile, norul radioactiv a cuprins o bună parte din Europa.
Igor Kostin era unul dintre fotografii trimiși la fața locului[12]. Născut în Republica Moldova, Kostin era fotograf al agenției de știri Novosti, la filiala din Kiev. În trecut, acoperise războiul din Vietnam și intervenția sovietică din Afganistan. A ajuns la centrală chiar în 26 aprilie și a făcut primele fotografii și filme la aproximativ 14 ore de la producerea accidentului. Puterea sovietică nu anunțase însă nimic la știri și nici nu avea s-o facă până pe 28 aprilie, când suedezii au detectat izotopi radioactivi în atmosferă, care nu puteau proveni decât de la un reactor nuclear. A făcut prima fotografie prin fereastra elicopterului în care zbura deasupra reactorului distrus. Nu se putea apropia prea mult de geam, din cauza radiațiilor prea puternice, așa că în fotografie apare cadrul rotund al ferestrei prin care se vede clădirea distrusă. Fotografia este difuză din cauza radiațiilor. Cele mai multe clișee pe care le-a folosit au ieșit negre la developare.
Practic, deplasarea lui la Cernobîl a fost ilegală, fără însă a fi sancționat. Pravda a publicat știrea dezastrului pe 29 aprilie, iar prima lui fotografie a apărut abia pe 5 mai 1986. A primit în cele din urmă permisiunea oficială de a fotografia la Cernobîl. A documentat evacuarea orașului Pripiat, nelocuibil pentru măcar 24 de mii de ani de acum înainte. A făcut numeroase incursiuni la locul dezastrului precum și în zona de excludere pentru a înregistra urmările accidentului. Și-a pus viața în pericol atunci când a mers împreună cu lichidatorii, cei care curățau locul de materialele radioactive. Recunoștea mai târziu că munca de documentare la Cernobîl devenise deja o obsesie[13]. Are un stil de a fotografia fără ambiguități, în care claritatea predomină. Pe lângă fotografiile făcute la locul dezastrului, atrag atenția și cele din spitale, cu pacienții, unii muribunzi, din primele zile post-eveniment[14].
Alexandr Kupnîi era operator chiar la reactorul 4, iar fotografia era mai mult un hobby până în acea zi. A fost implicat în documentarea pagubelor și, în acest sens, a făcut multe incursiuni în interiorul zonei afectate. A devenit cunoscut pentru claritatea vizuală a fotografiilor și pentru curajul lui. Era uimitor pentru mulți cum a reușit să supraviețuiască. Atunci când intra, stătea puțin timp și purta echipament de protecție. Există martori care declarau că nu foloseau măști chiar întotdeauna. Fotografiile cu interiorul reactorului și, mai ales, cea cu faimosul „picior de elefant“, material combustibil amestecat cu metal topit, au rămas în memoria colectivă[15].
Nakasugi Jun a vizitat și a fotografiat prima oară la Cernobîl în 2007, în mod special orașul-fantomă Pripiat, fascinat de rămășițele regimului sovietic regăsit în ruinele orașului. De atunci, a revenit în fiecare an. Până în 2011, când un alt accident nuclear a ținut prima pagină a ziarelor. Accidentul de la Fukushima Daiichi, la fel ca la Cernobîl, a fost unul de nivel 7, accident major (nivelurile 1–3 sunt incidente, 4–7 sunt accidente). Scurgerile radioactive au fost în Oceanul Pacific, și mult mai puțin în atmosferă, așa cum a fost cazul la Cernobîl. De aici, poate și consecințele mai reduse ca gravitate. Totuși, au fost evacuați peste 160 de mii de oameni, și în timp ce din cauza radiațiilor nu a murit nimeni direct, stresul mutării forțate a făcut victime în rândul bătrânilor. Nakasuji a fotografiat în detaliu zona de excludere, tot ce a fost abandonat în ea. „Atît la Cernobîl, cât și la Fukushima, fotografii de știri au tendința de a crea o atmosferă stranie prin supraexpunerea cerului. M-aș concentra mai degrabă pe frumusețea care rezidă în locurile abandonate.“[16]
În parte, fotografii despre care am vorbit au fost eroi fără voie. S-au nimerit la fața locului și au trecut peste orice instinct de conservare pentru a lăsa în urmă imagini a ceea ce nimeni nu văzuse înainte. Matsushige nu avea nicio idee despre efectele radiației, însă cel mai probabil ar fi făcut același lucru și dacă știa. Kostin și Kupnîi, la fel ca fotografii japonezi care au intrat în Hiroshima și Nagasaki în zilele de după explozii și care aflaseră deja că fusese un alt fel de bombă, erau conștienți de pericol și aproape că-l sfidau. Curajul lor era ieșit din comun.
Astăzi ar fi diferit. Fiecare are în buzunar o cameră foto decentă și poate fi un fotojurnalist de ocazie, iar istoria recentă demonstrează că orice eveniment este captat și redat prompt. Și sfidarea pericolului e departe de a fi dispărut. Digitalul a ajuns târziu. Era nucleară a debutat în timp ce fotografia se făcea exclusiv pe film, iar efortul fotografilor a fost cu atât mai de apreciat.
[1] https://thebulletin.org/2025/08/atomic-testament-yoshito-matsushige-and-the-first-photos-of-hiroshimas-nuclear-toll/
[2] https://www.hiroshimapeacemedia.jp/?p=118937
[3] https://atomicphotographers.com/photographers/yoshito-matsushige/
[4] https://www.cambridge.org/core/journals/asia-pacific-journal/article/inscribing-hiroshima-the-photography-of-matsushige-yoshito/8811E9D238FF78EF9AC5640C9FA12B17
[5] https://www.artsy.net/article/artsy-editorial-photograph-nuclear-destruction
[6] https://atomicphotographers.com/photographers/yosuke-yamahata/
[7] https://www.icp.org/browse/archive/constituents/yosuke-yamahata
[8] https://atomicphotographers.com/photographers/dan-mcgovern/
[9] https://atomicphotographers.com/photographers/berlyn-brixner/
[10] https://www.pbs.org/wgbh/americanexperience/features/atomic-tourism-nevada/
[11] https://www.bloomberg.com/news/articles/2014-08-08/atomic-tests-were-a-tourist-draw-in-1950s-las-vegas
[12] https://atomicphotographers.com/photographers/igor-kostin/
[13] https://www.washingtonpost.com/archive/lifestyle/1996/04/26/nuclear-reaction/2efee6b2-b24e-454f-b9cc-7ddfcbdb9bc3/
[14] https://www.theguardian.com/environment/gallery/2011/apr/26/chernobyl-nuclear-disaster-in-pictures
[15] https://www.chernobylgallery.com/
[16] https://www.nippon.com/en/guide-to-japan/gu900260/
Imagine: William Henry Myers, Harry S. Truman Library
