Trăim de ceva vreme conștienți că sfârșitul este iminent. Planează mereu deasupra noastră. Fie că este spectrul războiului atomic, fie că e siguranța dezastrului climatic sau pericolul superbacteriilor rezistente la antibiotic. The Doomsday Clock (creat în 1947 de către The Bulletin of the Atomic Scientists) e făcut să ne arate cât de aproape e rasa umană de distrugerea totală. Atunci când limbile vor ajunge la douăsprezece fix înseamnă că este deja prea târziu. Desigur că totul e o convenție. De-a lungul anilor, minutarul s-a deplasat dinspre și înspre acea oră. E un gest simbolic. Toată ideea acestui ceas ipotetic este să ne facă să conștientizăm pericolul și să încercăm să punem lucrurile pe un făgaș normal. Cu toate astea, în clipa de față, potrivit acestui ceas, suntem la 90 de secunde de miezul nopții.
Însă toate acestea se referă la pericole generate de acțiunea umană. Sfârșitul poate veni neanunțat. El poate veni din ceruri. Anul acesta s-a descoperit un asteroid, 2023 DW, care ar putea lovi Pământul în 2046. Deși măsurătorile inițiale indică această posibilitate, este posibil ca ele să fie eronate. Dar chiar dacă scăpăm de data asta, nimic nu garantează că și următorul ne va ocoli.
În acest climat deja tensionat, regizorul indonezian Riar Rizaldi ține să ne aducă aminte că sfârșitul poate veni și din străfunduri. Filmul său de debut, Monisme (premiat anul acesta în cadrul BIEFF), explorează ideea sfârșitului, și, mai mult decât atât, investighează cum anume se poate trăi cu siguranța venirii sfârșitului.
Gunung Merapi este situat în centrul insulei Java din Indonezia. Este printre cei mai activi, și deci periculoși, vulcani din lume. Rizaldi locuiește de 10 ani în proximitatea lui. Practica sa artistică a fost infuzată de relația specială cu natura, pe care a dezvoltat-o trăind într-un asemenea loc. Atunci când vezi la orizont buza muntelui fumegând sau după ce simți forța unei erupții, brusc ierarhiile sunt date peste cap. Omul nu mai poate înrobi natura, nu o mai poate exploata, ci este forțat să facă pace cu ea, să o respecte și să încerce să intre în comuniune cu ea. Altfel va fi cu siguranță distrus. (La asta se referă și titlul, la trecerea de la acest dualism la monism.)
Filmul în sine este construit din mai multe povești care se întrepătrund. Urmărim cum o echipă de vulcanologi cercetează atent mișcările seismice ale muntelui, în speranța că pot prevedea (până și cu câteva minute) o viitoare erupție. Vedem de asemenea și povestea unor mineri care încearcă să-și ducă traiul la poalele vulcanului, încercările unei jurnaliste de a documenta corupția din acest sector economic, mișcările unei brigade paramilitare care pare a face legea în zonă (terorizând localnicii și pedepsindu-i pe toți aceia care li se împotrivesc), dar și ritualurile sacre ale practicanților unei religii ce are în centrul său însuși vulcanul. Iar pe tot parcursul filmului, apar din loc în loc imagini cu echipa reală de filmare.
Rizaldi mărturisește că nu a fost interesat să spună o poveste cu cap și coadă, ci să redea ideea multiperspectivismului. De aceea, niciunul dintre personajele prezentate nu poate fi numit protagonist. Liantul, elementul comun al tuturor poveștilor din film e chiar vulcanul Merapi. Regizorul nu tratează muntele ca fiind un simplu element de decor, ci ca principala sursă de interes, un actant non-uman în jurul căruia gravitează interesul tuturor celorlalte instanțe (diegetice, dar și extradiegetice – dacă stai să te gândești, ce altceva facem noi, spectatorii, decât să ne lăsăm fascinați de acest munte de foc?).
Din punct de vedere structural, ceea ce face Rizaldi poate fi numit realism tectonic, fiindcă, la fel cum Placa indo-australiană se scufundă sub Placa Sunda, punând presiune imensă pe scoarța terestră și dând naștere unor falii care traversează regiunea, la fel și diversele paliere ale filmului se întrepătrund, născând tensiuni și falduri de tot felul (narative, generice, mediale etc.). Așa s-ar explica și eterogenitatea secvențelor. Monisme pare alcătuit din diverse segmente aparținând unor filme diferite, care se luptă unul cu celălalt pentru atenția noastră. Ritmul lent, aproape geologic, al acestor secvențe dă seama de felul în care diversele elemente ale filmului par a se împinge, a se tasa unele în altele. Și, așa cum crusta planetară reunește diverse tipuri de roci, la fel și Rizaldi pune laolaltă imagini de diferite tipuri. Camera urmărește aproape etnografic diverși membri ai acestei comunități de la baza vulcanului, apoi ne lasă să urmărim materiale de arhivă (de la videouri capturate de vulcanologi în care sunt documentate erupțiile, la înregistrări CCTV care prezintă locuitorii regiunii fugind din calea norilor piroclastici, la secvențe TV cu poliția care agresează protestatari), pentru ca mai apoi să ne ofere imagini atent construite și poetic eclerate (cu trimiteri când la slow cinema, când la horrorurile și thrillerele din anii ’80). Toate aceste elemente disjunctive ajung să creeze o tensiune care mocnește în fața noastră, pe ecran.
Din când în când, membri din echipa reală de filmare apar în cadru. Acest lucru se întâmplă atunci când te aștepți mai puțin, dar nu într-un mod demonstrativ. Semnalarea aceasta a nivelului meta nu vine să șocheze, ci numai să mai adauge un strat sedimentar întregului. Rizaldi nu distruge total convenția ficțională, ci o fisurează numai.
Monisme este un film voit disjunctiv, într-atât încât ajungem să ne întrebăm care este de fapt lucrul care ține laolaltă acest colaj. Rizaldi pare că știe că, întrebându-ne asta, nu facem decât să ne cuplăm și noi la acest asamblaj. Filmul este o meditație la extincția iminentă și neprevăzută (vulcanul Merapi poate erupe indiferent de poziția minutarului de la Doomsday Clock), iar în același timp este și o invitație la comuniune generală (atât cu natura, cât și cu toate acele elemente pe care le percepem ca fiind disjunctive în viețile noastre). În ultima secvență, cea care prezintă ritualul menit să onoreze muntele de foc, vedem foarte clar că nu este despre a depune ofrande zeului muntelui (ca acesta să le cruțe viețile încă o zi), ci despre a sărbători viața așa cum este ea.
Imagine reprezentativă: cadru din Monisme, 2023
