„Viața politică a Italiei a suferit mari frământări în ultimii 35 de ani, din cauza partidelor conducătoare, cărora le-a lipsit de multe ori o linie directivă constantă de conduită și chiar prevederea necesară omului politic. Oamenii politici noi nu erau pregătiți pentru menirea lor, iar cei mai vechi erau prea oportuniști și-și schimbau ideile după interesele lor personale. Luptele interne dintre partide erau preocuparea de căpetenie a conducătorilor, încât toată activitatea lor se pierdea în lucruri mărunte și se reducea numai la pândă și încercări de întredistrugere.“
Astfel descrie sociologul Petre Andrei, una dintre cele mai valoroase și totuși insuficient cunoscute figuri ale României interbelice, contextul politic care a dus la erupția puterii fasciste în Italia. Studiul în cauză, intitulat simplu Fascismul, a fost publicat în 1927, la cinci ani după evenimentele descrise și înainte de ascensiunea mișcării legionare în România. Dincolo de vizionarismul lucrării, este izbitoare asemănarea cu circumstanțele politice actuale. La momentul scrierii acestui articol, țara se află la răscruce, forțată să aleagă între a continua pe calea proeuropeană, direcție câștigată cu vărsare de sânge în 1989, și a reveni la un sistem autoritar. O democrație deficitară invită la schimbare, iar figurile mesianice care promit să scape țara peste noapte, deseori violent, de elitele sale corupte și incompetente, se dovedesc mult mai populare decât vocile raționale care propun planuri plicticoase, de 5, 10 sau 15 ani. Mai mult, războiul și instabilitatea economică provoacă electoratul să privească cu ochi buni asemenea pseudorevoluționari, atât de stânga, cât și de dreapta. „Tot așa ocazionat de război a fost și fascismul“, spune Andrei, „care, deși înrudit cu bolșevismul, este totuși o doctrină fundamental opusă lui, căci dacă bolșevismul e comunist și internaționalist, fascismul e reacționar-burghez și naționalist“.
Programul politic al figurilor zgomotoase ivite din senin în atenția țării este o fantasmă pseudonaționalistă, care se bazează mai degrabă pe condamnarea întregului sistem politic decât pe găsirea de soluții practice. La fel se manifestă și Călin Georgescu prin intermediul clipurilor propagandistice. Cele mai concrete „politici“ promovate de el sunt un melanj halucinant de izolaționism economic amintind de ceaușismul târziu, autosuficiență și apropiere politică de Rusia sub pretextul neutralității. În rest, retorica sa se bazează pe tot soiul de teorii ale conspirației și minciuni flagrante, care au rolul de a sublinia că mecanismul politic actual, controlat din umbră de „stăpânii“ de la Bruxelles și Washington, lucrează neîncetat pentru dizolvarea ființei naționale românești. Întorcându-ne la studiul lui Petre Andrei, extragem următoarele: „[…] fasciștii nu au avut o doctrină proprie, ci fascismul a fost mai mult o stare de suflet rezultată din război și altoită adânc pe structura societății italiene. Neliniștea internă, contradicția dintre stările nou create și conștiința valorii persoanei și muncii, deci nevoie de ceva nou, care să înlăture nemulțumirile – aceasta a fost fascismul la început“. Prin urmare, o dinamitare oarbă a tuturor structurilor administrative, a agenților de promovare economică și a culturii, lipsită de orice fundament. „Fascismul în esența sa este, cum l-a caracterizat Prezzolini, sentiment, acțiune, ură și iubire pătimașă în același timp, el nu e o teorie propriu zisă, ci o formulă de acțiune.“
„Un al doilea caracter al doctrinei fasciste“, spune Andrei, „este clericalismul. Mussolini și-a dat seama că în sufletul omenesc sunt coarde, care totdeauna vibrează foarte intens, că sentimentul religios nu poate dispărea și a înțeles să utilizeze acea înclinație mistică, pe care o vedem vie și activă mai ales acum în dezorientarea postbelică1… Cunoscând puterea și autoritatea Bisericii Catolice, fascismul a îmbrăcat chiar un caracter religios-clerical. Mussolini… a proclamat că fascismul este o comunitate de credință înlăuntrul națiunii“. Este de la sine înțeles că astăzi, în România, biserica reprezintă probabil cea mai eficientă unealtă folosită întru manipulare, la care, înainte de extremiștii de-acum, au apelat generații întregi de politicieni populiști. Mișcările „suveraniste“ se poziționează împotriva partidelor populiste tradiționale, în special PSD, însă mizează pe aceeași tactică pe care acesta din urmă a folosit-o vreme de decenii pentru a controla electoratul religios, în special cel din zonele rurale. În cea mai credincioasă țară din Europa, acela care își face reclamă cu învățăturile lui Iisus Hristos și își acordă valențe mistico-spirituale câștigă o încredere oarbă.
„[…] Fascismul este un naționalism etatist integral. Fasciștii, considerându-se ca deținătorii nu numai de fapt, ci și de drept, ai tuturor drepturilor, au monopolizat credința, patriotismul, morala. Pornind de la ideea, dreaptă din punct de vedere teoretic, că națiunea este realitatea socială pe baza căreia se construiește societatea modernă, fascismul nu vrea să recunoască sau să justifice nici o altă concepție și nu îngăduie nici măcar discuția în jurul acestei probleme.“
Falsul naționalism promovat astăzi în România nu se bazează pe un set de principii care să favorizeze siguranța și prosperitatea țării, ci mai degrabă pe identificarea unei mișcări politice cu națiunea însăși. Se vorbește despre „cei aleși“, despre „călăuzitori“, singurii care ar cunoaște destinul just al țării. În realitate, însă, cele câteva principii concrete pe care acești oameni le susțin par să contravină supraviețuirii unei Românii suverane. Altfel spus, termenul de „suveranist“, pe care mai toate posturile de televiziune îl folosesc pentru a descrie partidele extremiste proaspăt intrate în Parlament (Alianța pentru Unirea Românilor, S.O.S. România, Partidul Oamenilor Tineri), nu se potrivește sub nicio formă cu profilul lor ideologic. Acesta este și cazul lui Călin Georgescu. Ce fel de suveranist este acela care dorește ieșirea României din alianța care a reprezentat garantul integrității ei teritoriale vreme de 20 de ani? Ce fel de naționalist este acela care și-ar lăsa țara vulnerabilă în fața ambițiilor unei puteri expansioniste? Naționalismul (în forma lui autentică, de secol XIX, bazată pe principiile inalienabile ale autodeterminării și autoguvernării) nu a însemnat niciodată brutalitate și ignoranță politică și nici n-a stăvilit progresul, având datoria fundamentală de a-l promova: „Ori, după cum vom arăta“, mai spune Andrei, „naționalismul adevărat nu exclude democrația bine înțeleasă și nu implică dictatura“. Așa stând lucrurile, naționalismul nu poate însemna în niciun caz apropierea politică de un mare dușman istoric al țării: Rusia.
Deși nu pot fi trecute cu vederea influențele Kremlinului în procesul electoral, fenomenul radicalizării bruște a clasei politice românești este unul în mare măsură natural, care ține de instabilitatea politică, economică și socială a țării și pe care Rusia o poate folosi în favoarea ei. Cu alte cuvinte, „fascismul, deși nu e marfă de export, cum a spus Mussolini, totuși s-a răspândit cu forme ușor modificate și în alte țări, tocmai pentru că este produsul unei crize generale și al unei anumite mentalități postbelice“.
Democrațiile nu răsar din neant, ci trebuie cultivate, cu atât mai mult în cazul unor țări scăpate acum nici o jumătate de secol de totalitarism. O democrație sănătoasă implică nu numai libertăți nestăvilite, ci și mijloace concrete de a semnala și a combate agenții haosului și ai violenței. Părem să uităm că Adolf Hitler a ajuns la putere în 1933 prin vot popular, nicidecum printr-o lovitură de stat. Trebuie să existe câini de pază ai liberalismului, întrucât acesta pare predispus să-și pună singur bețe în roate. Însă un regim democratic trebuie să presupună obligatoriu existența unui sistem educațional eficient, care să nu bage pe gât „propagandă pro-vest“, ci să convingă prin exemple istorice de ce, așa cum a insistat Winston Churchill, „democrația este cea mai proastă formă de guvernare în afară de toate celelalte pe care le-am încercat“. Istoria este unica și cea mai redutabilă armă împotriva recidivei crimei. În România de astăzi, Corneliu Zelea Codreanu și alți criminali ai secolului XX sunt comemorați sub paza autorităților (cazul Tâncăbești). În Piața Universității se adună uneori adolescenți purtând simboluri ale milițiilor de extremă stângă. În cele din urmă, culmea distopiei, cel mai votat candidat din turul 1 al prezidențialelor din 2024 copiază cuvânt cu cuvânt, în fața unei mulțimi entuziaste, un discurs al mareșalului Antonescu, iar singurele penalizări pe care le primește sunt vorbe grele aruncate la televizor sau pe Internet.
„Din păcate, România nu-și va căpăta echilibrul istoriografic decât atunci când va ajunge într-o situație de echilibru politic și economic“, scria Lucian Boia în Istorie și mit în conștiința românească. „Când nu vor mai acționa toate frustrările care astăzi își caută încă o compensare în istorie. În urma integrării europene va dispărea probabil și rațiunea de a fi a tradiționalei dispute românești între autohtoniști și «europeniști»“. Prăpastia dintre cele două facțiuni s-a adâncit continuu, iar echilibrul despre care se vorbește nici măcar nu poate fi întrezărit la orizont.
Trebuie spus că Georgescu, asemenea partidelor extremiste care ocupă acum o treime din Parlament, nu constituie același rău politic pasiv cu care ne-am obișnuit, ci o înclinație bruscă și previzibilă către o sinucidere națională, ascunsă în spatele paravanului numit „reformism“. Nu ne confruntăm cu aceiași corupți postdecembriști care au înțeles în cele din urmă că drumul României către Occident este unica opțiune, ci cu o specie cu totul nouă de arsonist politic, diferită și mai periculoasă decât „iliberalii“ de felul lui Viktor Orbán ori Robert Fico. Acestea fiind spuse, nu se exclud legăturile cu formațiunile politice dominante după 1989 și chiar cu regimul ceaușist, așa cum este cazul lui Călin Georgescu însuși, protejat al ambasadorului Mircea Malița, însă motivația acestor figuri este diferită, iar contextul geopolitic neîntrecut în gravitate din 1945 încoace revitalizează extremismul. Anxietatea domină o parte însemnată a electoratului românesc, care se teme de război și consideră că „neutralitatea“ politică și militară i-ar asigura iertarea lui Putin.
Amnezia istorică este o foarte gravă afecțiune. De aceeași boală suferă toți adepții soluției diplomatice, care recomandă armistiții și tratate politice cu un tiran care a sfidat toate înțelegerile precedente. Există chiar sentimentul, agravat de propaganda venită dinspre est, că tocmai forțele democratice, care susțin necesitatea continuării fluxului de armament și fonduri către Ucraina, ne pun țara în pericol și se manifestă autoritar. De aici mantra „Lasconi ne trimite fiii la război“ care răsuna pretutindeni în spațiul public înainte de anularea primului tur. Ucrainenii mor zi de zi nu numai pentru libertatea lor, ci și pentru a opri extinderea conflictului. Căci după ce această „pavăză a Europei“ cade, denazificarea se va dovedi probabil necesară și în Moldova. Iar apoi, cine poate ști cât de departe vor merge ambițiile lui Putin? Întrebarea nu este dacă-și dorește Țările Baltice sau Polonia, căci răspunsul este evident, ci dacă are un plan de luptă, pe termen lung, împotriva NATO.
Este regretabil faptul că, în afara sferei academice, Petre Andrei este prea des trecut cu vederea în România de astăzi. Andrei s-a înrolat voluntar în Primul Război Mondial, deși era scutit, fiind orfan de tată. A fost deputat din partea Partidului Național Țărănesc între 1928 și 1933, iar între 1938 și 1940 a ocupat funcția de ministru al Educației Naționale. A condamnat uciderea lui Constantin Manciu de către Corneliu Zelea Codreanu și l-a învinuit pe A.C. Cuza pentru justificarea intelectuală pe care a acordat-o violenței politice: „Mă simt dator a spune: domnul Cuza a țintit și Codreanu a tras. Sunteți adevăratul asasin moral“. S-a opus politizării mediului universitar, fiind întreaga sa viață un oponent al totalitarismului de orice culoare și rămânând o voce a libertății până și după instituirea în 1940 a statului național-legionar. La propunerea lui Radu Gyr și Traian Herseni și la ordinul lui Traian Brăileanu (ministrul educației), și-a pierdut catedra și a fost anchetat și persecutat de noile autorități. Pentru a evita un arest, s-a sinucis cu cianură la doar 49 de ani, hotărât să nu fie umilit. Din mesajul său de adio, adresat soției sale, extrag următoarele rânduri:
„Eu, deși complet nevinovat, din nici un punct de vedere, nu pot trăi umilit și disprețuit. Nu pot suporta nici chiar compătimirea. Am trăit demn o viață întreagă și nici în momente grele nu m-am plecat, necum în aceste momente când mi se face o teribilă nedreptate. De aceea trebuie să termin acum când se deschide o perspectivă neagră.“
1 Interbelică.
Imagine: Hungary, 1944, Lissák Tivadar, Fortepan
