O plângere

Start

– Spuneți-i că ăsta e caz civil, nu penal, noi ce să facem? Nu s-a săvârșit nicio infracțiune, a zis comisarul și a luat sticla de dezinfectant cu pulverizator, să-și șteargă biroul.
A luat rucsacul cu un deget de toartă și l-a ridicat în aer.
– Ăsta al cui e?
Era pandemie, toată lumea era infectă și scârbea pe toată lumea.
– Al meu, a zis Ioana și s-a repezit să și-l ia.
Hakim stătuse așezat acolo la birou cu câteva minute mai devreme, ca să scrie o plângere, iar ea în picioare, lângă el, ca o profesoară gata să-i sufle la lucrare.
Ar fi vrut să facă ceva, cumva să se scoată de pe lista de interpreți autorizați de la poliția municipală, unde a fost înregistrată automat atunci când i s-a emis atestatul de la Ministerul Justiției, prin tribunalul local. Nu putea să emită factură pentru că nu era organizată juridic astfel încât să facă asta, așa că sfârșea de fiecare dată prin a lucra voluntar. Polițiștii se rugau cu cerul și pământul de ea să vină, fiindcă n-aveau traducători. Odată nu era în oraș când au sunat și s-a simțit vinovată că-i lasă în pom, apoi a apucat-o furia pe ea însăși că s-a simțit vinovată și apoi încă o dată furia, pe ei, fără să știe exact de ce.
La început s-a simțit bine că face ceva pentru comunitate. Oricum, de cele mai multe ori, polițiștii se înțelegeau în engleză cu reclamanții și o chemau doar pentru că aveau nevoie de ștampila de traducător autorizat. Erau cazuri ușoare, cetățeni străini rătăciți care aveau nevoie să-și contacteze consulatele sau migranți care locuiau în oraș și care de cele mai multe ori veneau să reclame un furt.
Uneori treceau cei de la patrulă s-o ia de acasă cu mașina și s-o ducă la sediu, dar acum polițistul care a sunat-o n-a mai propus nimic și ei i-a fost jenă să ceară, așa c-a luat taxiul până acolo ca să n-o aștepte prea mult și a dat 25 de lei.
Neapărat să întrebe cum să facă să se scoată de pe listă.
Își pierduse răbdarea.
La poartă au întâmpinat-o doi agenți foarte, foarte tineri, probabil că doar ce absolviseră. Nu s-a putut abține să se gândească ce pile ori fi avut de-au luat repartiție așa bine. Apoi a râs în sinea ei. „Bine, da.
Puștii păreau prieteni, genul care au copilărit împreună în același bloc, își completau frazele și-și înțelegeau umorul.
În timp ce urcau cele două etaje, i-au prezentat cazul: Hakim își luase bilet de avion să meargă acasă, în Etiopia, în concediu, zborul fusese reprogramat, apoi anulat, iar el voia banii înapoi acum și venise să reclame agenția de turism unde-și făcuse rezervarea.
Îi aștepta în picioare, în birou, cu un dosar cu acte în mână.
Părea deja epuizat de disperare.
– Ați mai făcut asta? a întrebat-o Puștiul 1. Scrie el în engleză, nu? Sau cum?
– Aveți dumneavoastră un formular tip în calculator…, a început traducătoarea, care avea mai multă experiență decât ei.
– Da, scrie el de mână, a zis Puștiul 2.
Parcă nici n-o auzise. În lumea lui exista doar Puștiul 1.
A scos o coală albă și un pix.
Ioana încerca să-și aducă aminte dacă s-a scris vreodată în engleză, dar nu, numai în română mereu, la calculator. O singură dată a scris ea de mână, fiindcă era o zi de duminică și birourile erau închise. A stat pe holul de la parter într-o zonă de așteptare, cu un alt comisar lângă ea, care-i urmărea pixul pe hârtie îndeaproape și care a atenționat-o să scrie mai citeț.
Atunci o femeie din Germania, care călătorea cu rucsacul în spate dintr-o țară în alta și dormea sub cerul liber, își pierduse actele.
Ioana încă nu eliminase pietrele de la rinichi. Ce ciudat că din acea descindere la poliție își aducea aminte în primul rând groaza cu care a plecat de acasă, convinsă fiind că va dura mult și va fi nevoită să ceară voie la baie.
Descoperise pietrele întâmplător la o ecografie abdominală pe care o făcuse din alte motive. Crize nu avusese încă. „De ce le-oi fi făcut?“ a întrebat-o pe doctoriță încă întinsă pe masă, cu burta acoperită de gel, ținându-și bluza sus, sub bărbie, cu ambele mâini. „N-ați eliminat toxinele“, i-a răspuns ea.
Ce toxine? s-a gândit Ioana. Atunci, pe moment, i s-a părut o noțiune mistică.
Uite cum se depun toate pe toate organele. În abdomen, în piept sau pe dunga de la elasticul chilotului, chisturi, pietricele, lipoame, formațiuni de tot felul, grămăjoare de necazuri adunate în burtă sau în cap, și dezamăgirea ei că se îmbolnăvește de la probleme mici.
Nu pățise nimic tragic care s-o doboare în mod justificat. S-o ajute cu o explicație să-și ducă mai ușor sănătatea veșnic deteriorată.
Și mai ales oboseala.
În perioada aceea bea multe ceaiuri și foarte multă apă și începuse să caute și suc de mere, fiindcă Marius, fostul prieten, îi făcuse această recomandare.
– Acidul malic dizolvă piatra, a zis el. Eu am eliminat-o în două săptămâni.
– Ce piatră ai avut tu?
Mai vorbeau din când în când la telefon. Tipul avea o grămadă de ponturi de sănătate. Știa de la fratele lui veterinar.
– Înainte să ne cunoaștem, a zis el.
Îi animau mai ales discuțiile despre boli, deși nu erau încă la vârsta aia.


Ioana cunoștea sediul poliției municipale, unde o aduseseră atunci unii de la patrulă, dar în acea dimineață de duminică, în dimineața cu nemțoaica, pe care o chema Julia sau ceva asemănător, clădirea pustie, rece și întunecată, cu mozaic pe jos și ușile birourilor protejate de gratii, i s-a părut nici mai mult nici mai puțin decât o închisoare.
De ce și-ar dori cineva să vină aici zilnic? s-a întrebat și tot ea și-a răspuns imediat: pentru stabilitate, probabil.
Ea avea o meserie care-i făcea viața extrem de instabilă, în toate aspectele.
Lucra pe cont propriu și traducea mai ales literatură.
Julia îi aștepta pe un taburet pe hol, o siluetă solitară și misterioasă în lumina palidă și în frigul ăla de piatră. Avea părul încâlcit, era îmbrăcată cu o geacă groasă și era desculță, cizmele de cauciuc murdare erau lângă scaun, iar ea se sprijinea cu tălpile goale de podeaua rece.
Când Ioana s-a apropiat împreună cu comisarul, Julia i-a cerut acestuia un pahar cu apă. Avea un pahar de plastic în mână, plin ochi, dar a zis că apa se încălzise și voia apă rece.
Până s-a dus comisarul într-unul din birourile cu gratii, ele au rămas singure pe hol. Ioana i-a zis că a fost pusă în temă cu problema.
– I majored in Latin, i-a zis Julia din senin. Studiase latina la universitate.
Din nou un cuvânt mistic: latină.
Și sentimentul Ioanei că cei care au studiat latină, care au aprofundat în studii superioare această disciplină, au dobândit cumva o mai bună înțelegere a vieții, o înțelepciune antică, valoroasă, și au ceva în plus față de toți ceilalți. Deși adevărul era că la propria ei universitate, acolo unde ea studiase limbi străine, pe la secția de latină ajunseseră destui candidați cu note insuficient de mari pentru alte limbi.
Dar latina impunea respect. Un respect mai mare decât cetățenia germană și care putea transcende imaginea Juliei în geaca ei absurd de groasă, desculță pe holul cavernos al secției.
Fusese luată de o mașină de poliție de pe drumul județean, de la cinci kilometri de municipiu. Era în România de o lună, fără bani la ea, călătorise cu trenul și pe jos, și-și pierduse actele de identitate.
Comisarul le-a condus pe amândouă la capătul holului, unde sub scară era o masă instabilă, cu două bănci de lemn, iar acolo Ioana a scris declarația după dictare și apoi i-a tradus-o Juliei, deși era convinsă că ea înțelesese tot, fiindcă făcuse latină.
Polițistul avea deja datele documentelor pierdute, actul național de identitate și pașaportul, eliberate ambele la aceeași dată, foarte recent, ceea ce Ioanei i s-a părut suspect. Părea că Juliei i se emit documente foarte des.
Ascultând declarația tradusă liber în engleză, Julia a oprit-o pe Ioana când aceasta a zis despre documente că au dispărut în împrejurări necunoscute.
– Au fost furate, a zis ea. De ce nu scriem că au fost furate?
Comisarul și-a dat ochii peste cap.
– Pentru că trebuie investigat și trebuie să fiți prezentă, o să dureze mult, nu vreți asta, a zis el.
Ioana a tradus.
Julia s-a uitat fix la ea cu privirea ei de cristal care zicea: nu te cred.
Știa mai mult decât comisarul și mai mult decât Ioana, iar aceasta s-a simțit dintr-odată vinovată, de parcă recunoașterea faptului că ți s-a furat ceva (și nu ai pierdut tu din neglijență) era un drept fundamental pe care ea personal i-l refuza femeii.
S-a uitat la polițist dându-i de înțeles că nu e corect cum procedează.
Adică așa i se părea ei, așa interpreta ea realitatea, adică legea, pentru că acolo mai mult decât oriunde legea era realitatea, iar Ioanei i se părea că legea e în permanență adusă din condei.
– Vă mai lipsesc și alte obiecte? a zis comisarul către Ioana, de parcă ea ar fi fost reclamanta, iar ea a avut nevoie de câteva secunde să-și dea seama că trebuia să traducă.
Julia n-a răspuns nimic.
Iar comisarul, din nou către Ioana, a zis ca o concluzie:
– Ei, vedeți?
În cele din urmă, Julia a semnat declarația, iar Ioana a parafat-o cu ștampila ei de traducător autorizat în mijlocul căreia trona numărul autorizației. A suflat un pic peste ștampilă, din reflex. Părea că suflă pentru noroc.
Pentru soluționare.
Julia a fost condusă din nou pe taburetul solitar.
– I hope you get home safely, i-a zis Ioana la despărțire, sperând ca urarea asta, de a ajunge acasă cu bine, să nu cumva să-i pice Juliei ca un blestem.
Cine știe cum și unde era casa ei și dacă era spre binele ei să se întoarcă acolo. Dar urările astea erau aproape reflexe, spuse cumva cu ochii închiși, ca la mulți ani sau să fii iubit – viață lungă, iubire, casă, cine nu și le dorește și cine nu suferă neavându-le?
La capătul celălalt al holului, la ieșire, Ioana l-a așteptat pe colegul de la poartă să-și recupereze buletinul, după care acesta a sunat patrula să vină s-o ia.
A ieșit din ghereta lui, ridicând-și discret pantalonii la spate.
– Cum e, doamnă, miroase frumos?
Vocea lui s-a auzit cu ecou în lungul holului de piatră, Ioanei i s-a strâns inima.
– Cine suntem noi să judecăm? a zis ea.
– Cine judecă, nu judecă nimeni! Dar așa miroase o femeie?
– Cred că vă aude, a zis Ioana.
– Și ce dacă?
– Înțelege românește, a studiat latină.
– Mi-e silă de ea, a zis polițistul, dar sila a receptat-o Ioana, pentru că și de ideile ei părea acum că-i este silă. Așa miroase o femeie? Spuneți dumneavoastră, ca femeie.
– Dar ce legătură are că sunt femeie?
– Ăsta nu e miros de om sănătos, a spus bărbatul.
– Eu ies afară să aștept mașina, a zis ea.
– Așa, ieșiți la aer.
Patrula întârzia foarte mult. De câte ori venea aici pentru amărâta ei de ștampilă pierdea foarte mult timp.
Polițistul de la poartă a ieșit după ea, în ușa secției, lângă balustradă.
– Abia aștept să scap de aici, a zis el, peste o lună ies la pensie.
Avea sigur sub cincizeci de ani, iar Ioana, pe care confesiunea lui a luat-o prin surprindere, a simțit cum încolțește în ea o ură mică față de acest bărbat care avea să-și încheie în curând socotelile cu munca.
Părea și el precar, toată lumea era precară în orașul ăsta, dar nu precaritatea în sine era problema, nu faptul că nu aveau bani să genereze munți de gunoaie, să cumpere și să arunce și iar să cumpere, ci faptul că bogăția altora, de la televizor sau de pe internet, făcea ca precaritatea lor să vină la pachet cu această ură, a tuturor față de toți, alimentată printre altele și de instanțele care decideau, undeva departe, cine risca mai mult trăind în felul în care alesese să trăiască.
Și pe ea o urau că stă acasă, fiindcă munca nu părea compatibilă cu statul acasă, atâta vreme cât munceai singur și nu te observa nimeni muncind. Cine stătea acasă era o putoare și n-avea niciun drept să se plângă și nici la sărbători legale, șomaj sau medical n-avea drept.
– Ai noștri și-au luat-o iar azi-noapte, a zis polițistul.
Nevorbit în duminica aceea pustie în care-i venise rândul să facă de serviciu la poartă. Sau surescitat de întâmplările recente.
– Era muzica dată tare undeva în Grivița, vecinii au făcut reclamație, colegii s-au dus și au ieșit ăia cu dracii pe ei, s-au luat la bătaie, un coleg are coastele fisurate și maxilarul deplasat. Neamurile lui Gianni cu pizzeria, îl știți?
– Nu-l știu, a zis ea.
– Cum să nu-l știți, doamnă? Proxenetul ăla?
– Credeți-mă că nu-l știu.
– I-au dus acum la amprentat, urmează să-i bage la arest.
Și atunci Ioanei i s-a făcut frică. De el și pentru el. De Julia și pentru Julia.
– Acum o lună l-au urmărit pe un alt coleg la baltă la Bogdana, era la pescuit în timpul liber, l-au bătut acolo. A stat cinci ore la UPU, nici nu s-au uitat la el. Și s-a dus întâi pe acasă să se îmbrace în uniformă și tot nu dădea nimeni doi bani.
Doamne, fă-l să se oprească, s-a gândit Ioana. Cum de-a rămas ea singura fraieră cu ștampilă de traducător autorizat de pe listele lor?
Mai demult, o prietenă doctoriță, după ce și-a dat demisia de la o clinică privată, i-a zis că fiecare om e un mister și-ți trebuie mai mult de douăzeci de minute să-l descifrezi. Dacă te grăbești poți să faci o greșeală foarte, foarte mare.
O luase ca pe un îndemn de a le acorda oamenilor tot timpul necesar să se dezvăluie. Să le permită să fie mistere în desfășurare.
Dar acum? Acum voia să schimbe canalul.
În cele din urmă, a apărut și mașina de la patrulă, iar cei doi, șoferul și colega lui, mult mai tăcuți și protocolari la dus, vorbeau acum însuflețiți de același caz cu neamurile lui Gianni. Indignați mai mult de tratamentul de la UPU decât de bătaia în sine.
O pățise și tipa o dată. A stat pe hol și a așteptat cu orele, se făcuse zece seara, ea ieșise din tură la opt, avea pistolul la ea și trebuia să-l predea și asistenta i-a zis: dar nu e problema mea că aveți pistolul la dumneavoastră.
Ioanei începuse să-i fie rău de la mașină sau de la tot ce absorbise în ziua aia, dar când a auzit-o pe polițistă, în sufletul ei buruienos și în mintea ei îndrăcită a râs gândindu-se că spitalul e aceeași gaură neagră pentru toată lumea. Că uniforma nu le dă puterea pe care par ei atât de siguri.
A coborât din mașină contaminată, abia a reușit să descuie poarta casei și s-a dus țintă la baie, unde a vomitat foarte mult.
Înainte, când era cu Marius, fostul cumnat sau aproape cumnat, veterinarul, îi explica ce mecanism fantastic e corpul când vomită, cum se coordonează nervii și mușchii ca să scoată ce e rău din tine și cum unele animale, de exemplu caii, nu pot vomita pentru că au esofagul prea lung și prea îngust, deci se pot otrăvi cu mâncare foarte ușor. Așa spera c-o liniștește.
A mai zăcut câteva ore palidă, slăbită, simțind gustul acidului coroziv din stomac.
S-a gândit la caii care nu pot vomita.
Încă o zi dusă pe apa Sâmbetei. Care adăuga încă cincisprezece pagini la întârzierea deja acumulată cu traducerea ei.


Hakim lucra la un abator aviar din județ și stătea în oraș la un prieten din Somalia. Puștii știau clădirea, un fost cămin de bătrâni de lângă Pompieri, unde acum locuiau înghesuiți vreo cincizeci de migranți. Poliția făcuse recent o incursiune să-i legitimeze pe toți când unul dintre ei murise de stop cardiorespirator.
Hakim stătea acum cu coala albă de hârtie în mână, așteptând ca polițiștii să se decidă dacă scrie el ceva de mână sau nu.
I se adresau toți cu my friend. Era ca în spital, când unii erau luați la pertu de la ușă, li se refuza din start politețea. Ioanei îi venea să le spună puștilor vă rog din suflet să nu-l mai numiți my friend, nu vă mai bateți joc, dar era o atmosferă extrem de fragilă, iar ea trebuia să fie neutră.
– Cât trebuie să mai stau aici? a întrebat-o el. În oraș.
Își făcuse testul Covid ca să poată călători, dăduse 400 de lei pe el și acum testul stătea să expire. Pe bilet dăduse 600 de euro doar dus, era un zbor lung, cu escală în Doha.
Hakim voia o garanție în scris că-și va recupera banii.
– Dar asta nu vă poate da poliția, i-a zis Ioana.
– Spuneți-i, doamnă, că nu e speță penală, e civilă, s-a răstit comisarul la Ioana. Dacă nu-și primește banii, să dea în judecată compania, să-și ia un avocat.
– De unde să aibă bani de avocat? Cum să dea el în judecată pe Qatar?
Apoi s-a întors către el:
– Cât aveți concediu? l-a întrebat.
– Nu am concediu, a zis Hakim.
– Cum adică? N-aveți concediu în contract?
Hakim avea contractul rulat strâns într-o folie de plastic, i l-a întins Ioanei, care l-a survolat cu o senzație vinovată de intruziune. Contractul lui de muncă era ceva foarte personal și intim și el le arăta tot, era dornic să le arate tot ce le putea arăta sperând ca asta să fie cumva în folosul lui.
Într-adevăr, nu avea concediu, i se desfăcuse contractul de muncă, urmând a fi reangajat după o lună, numai ca să nu aibă acest beneficiu.
– Dar e legal așa? a zis Ioana către polițiști, însă puștii erau ocupați să caute prin folderele din calculator, iar șeful n-a auzit-o. Vă mai întoarceți în România? a zis ea apoi către Hakim, jenată de umilința acestui contract.
El s-a grăbit să răspundă că da, a luat-o ca pe o acuzație, de parcă Ioana urma să judece atașamentul lui față de România și de situația lui degradantă de aici și în funcție de asta să decidă ea personal dacă țara-l mai primește înapoi.
– Nu mai am bani să mai stau în oraș, a zis el încet către Ioana și a apucat-o de braț. Ce e de făcut?
Ea și-a amintit de o altă situație, cu un alt migrant și alt comisar. Era un bărbat srilankez care lucra ca operator de utilaje la o uzină de echipamente pentru industria metalurgică, în ce mai rămăsese din complexul în care bunicul ei muncise toată viața lui. I se furase telefonul și venise la poliție să-l reclame pe hoț, polițistul știa cine e adolescentul, era de la casa de copii, i-a spus Ioanei din start că n-avea nicio șansă să dovedească furtul sau să recupereze prejudiciul, dar să nu-i spună lui, lui să-i spună că fac tot posibilul. Muncitorul, pe nume Kamal sau așa ceva, era născut în același an și aceeași lună cu Ioana și avea o familie de întreținut acasă. În husa telefonului avea și cardul de salariu, polițistul l-a întrebat, pentru declarație, câți bani mai avea pe card, iar el a zis un leu.
Ioana a repetat, uimită:
– One leu?
A arătat cu un deget în aer.
El a încuviințat din cap.
Iar ea, care nu trebuia să se amestece absolut deloc, dar nu avea cum să nu absoarbă toate poveștile astea, i-a zis:
– Dar ce-ați făcut cu banii?
El, la fel de disponibil să spună adevărul la poliție ca și Hakim, a zis:
– I-am trimis familiei.
Și a făcut un semn cu mâna peste umăr, a și întors un pic capul, ca și când familia era undeva în urmă, în spatele lui.
De câte ori venea aici totul era zadarnic, punea ștampila pe declarații și pleca frustrată și nici nu putea emite factură către Judecătorie ca să fie plătită pentru timpul ei.
După discuția cu Kamal, comisarul i-a dat numărul lui de telefon și i-a zis să-l sune dacă nu rezolvă cu factura, ea n-a emis nicio factură și nici nu l-a sunat, deși a sperat să se mai intersecteze cu el, dar nici asta nu s-a mai întâmplat.


Hakim i-a arătat Ioanei fotografia de fundal din telefon, era o fată, să fi avut vreo 10-12 ani.
– Fiica mea, a zis el.
– N-avem ce declarație să-i luăm, s-a auzit vocea comisarului.
Dar totuși a pus mâna pe telefon să sune la agenția de turism și să întrebe care e treaba cu biletele. După care i-a delegat pe puști să facă un drum până acolo, împreună cu Hakim și cu Ioana.
Trecuseră deja niște ore bune, Ioana simțea masca plină de picături de la propria respirație, plină de scame, o mânca nasul de la ceva și nu-și dădea seama de la ce. Voia să se ducă acasă.
Agenția de turism avea mai multe birouri în apartamente de la parterul aceluiași bloc, dar acestea nu comunicau între ele: într-un loc se făceau rezervări la microbuze pe rute regionale, într-un loc la autocare internaționale, într-un loc rezervări la avion. Când au ajuns cu alai, patroana era în ușă la rute regionale, cu telefonul în mână, privind enervată către ecran. O sunase pe fata de la bilete de avion, care tocmai ieșise să-și ia covrigi.
S-au dus împreună către intrarea respectivă, iar fata a venit alergând pe trotuar, cu o hârtie în mână.
– Unde sunt covrigii? a întrebat-o patroana. Ai zis că te duci la covrigi.
– Am fost până la Digi să plătesc factura, a zis ea și s-a grăbit să descuie.
Odată intrați înăuntru, într-un spațiu în care abia încăpeau – sau pe care în orice caz Ioana îl percepea astfel, date fiind normele de distanțare –, odată închisă ușa, femeile au început să ridice vocea, să le explice puștilor și Ioanei că ele n-au ce să facă, nu e vina lor, au solicitat recuperarea banilor pentru toți clienții.
– Vă arăt schimbul de emailuri cu cei de la platforma de rezervări, a zis tânăra, și a întors monitorul.
– Păi nu sunteți dumneavoastră platforma de rezervări? a spus Ioana.
– Nu, noi suntem agenția de turism.
– Deci n-ați luat de la Quatar?
– Nu, cum să luăm de la Qatar, am luat de la o platformă de rezervări. Uitați, zborul a fost amânat inițial cu o lună, apoi anulat. Am solicitat rambursarea sumei și… uitați… au zis că în cinci săptămâni.
– Avem client care așteaptă din martie de la Austrian și n-a primit banii nici acum, a zis patroana, sigur n-o să-i recupereze el în cinci săptămâni.
– Dar lui i-au desfăcut contractul de muncă, vrea să știe cât mai are de așteptat.
Hakim plătise cash la agenție. Tânăra zicea că l-a sunat să-l anunțe de amânarea zborului, dar numărul era nealocat. Între timp, el își schimbase cartela.
– Doamnă, spuneți-i că e important să aibă același număr de telefon, să nu mai schimbe cartelele, a zis șefa către Ioana, ridicând tot mai mult tonul.
Aerul devenea tensionat, se vorbea tare, se făceau eforturi să se rezolve situația. Fiindcă atunci când se vorbea calm nu se vedeau eforturile.
– Altfel cum să-l contactăm, doamnă? a strigat femeia.
– Iertați-mă un pic, i-a zis Ioana. Vă rog să nu-mi mai spuneți „doamnă“. Și să nu mai țipați la el.
Deși țipa la Ioana.
– Te-ai găsit tu deșteaptă să-l ajuți, a zis șefa către tânăra așezată la computer. Și apoi a continuat și mai tare, s-o audă toată lumea: Nu l-a vrut nicio agenție și te-ai găsit tu. Poftim! Că ți-a adus poliția pe cap.
– Dar nu l-ați ajutat, i-ați vândut un bilet. Ați vândut un bilet unui client, a zis Ioana.
O irita cuvântul, i să părea superior, deși la o adică tot asta își spunea și ea că face – ajuta oameni atunci când se ducea la poliție să traducă.
Cum să facă să fugă de toți, să întoarcă spatele lumii, dar în același timp să rămână un om bun?
Asta dacă fusese vreodată așa ceva.
Hakim avea ochii împăienjeniți, prin mască se vedea cum i se umflă nările încercând să-și stăpânească emoțiile.
– Ce e de făcut? a întrebat-o pe Ioana.
– Data viitoare să-și ia direct de la Qatar! a zis șefa.
– Toată lumea trece prin aceeași problemă, i-a spus Ioana lui Hakim. Ne trebuie răbdare.
Toți erau cu ochii pe știri să vadă ce se întâmplă cu subvențiile pentru companiile aeriene. Părea că toată omenirea așteaptă să recupereze bani de pe biletele de avion.
O pățiseră mulți. Și aproape-cumnatul o pățise, care era veterinar pe un mare aeroport internațional, unde verifica animalele de companie care intrau în țară pe cale aeriană. Își luase și el bilete pentru concediul anual petrecut în România, făcându-și datoria de fiu și frate, iar acum aștepta banii, urmând, peste multe luni, să primească în schimb vouchere imposibil de folosit din cauza termenilor și condițiilor.
– Dacă nu s-a luat declarația mai poate doamna să facă factură? a zis Puștiul 1 către Puștiul 2 când au ieșit cu toții pe trotuar.
Înainte de a închide ușa, fata de la computer a strigat către Hakim, în engleza ei stâlcită:
– Îmi pare rău că te-am ajutat!
Apoi s-a uitat zâmbind mulțumită către șefă.
– Oricum nu pot să fac factură, le-a spus Ioana polițiștilor. Vin voluntar.
– De ce nu puteți?
– Pentru că nu am PFA.
– Păi de ce nu vă faceți?
– Fiindcă nu rentează să-mi fac numai pentru asta. Dacă mă chemați la 3-4 luni, nu rentează. Trebuie să mă chemați mai des.
– Dar dumneavoastră nu sunteți traducătoare? a întrebat unul dintre ei.
– Ba da, am ștampila la mine.
– Păi și cum dați factură?
– Nu dau, asta vă spun. Eu traduc cărți. Lucrez pe drepturi de autor. Știți ce sunt alea drepturi de autor?
Începea și ea să ridice tonul. Să facă eforturi să explice.
Hakim voia să plece.
– Stai așa, my friend, a zis unul dintre polițiști. Și apoi către Ioana: Întrebați-l dacă e mulțumit de ce s-a întâmplat aici.
– Cum adică? a zis ea.
– De cum am acționat noi. Că am vrut să-l ajutăm.
– Da, ați fost foarte amabili, a răspuns ea direct, fără să mai treacă întrebarea pe la Hakim, iar pentru ei asta a fost de ajuns.
– Te ducem noi cu mașina, i-a zis Puștiul 1 lui Hakim.
Dar celălalt i-a zis încet:
– Dar nu trebuie să vadă unde stă doamna.
Așa cerea protocolul, să nu se dezvăluie domiciliul nimănui.
– Pe mine puteți să mă lăsați la pod la Metoc, a spus ea, mă duc pe jos de acolo.
– Bine, haideți, a spus cel care avea să se urce la volan, i-a făcut semn și lui Hakim cu mâna, dar el nu mai avea chef să se urce în mașină cu ei. A zis că se duce pe jos.
L-au întrebat dacă se descurcă să ajungă acasă și el a făcut un semn plictisit că da.
Se făcuse deja după-amiază.
La semafor au stat câteva minute în dreptul lui. El aștepta pe trotuar să se facă verde, ei în mașină.
– Pe unul din ăsta ți-e și frică să nu-l ajuți, a zis Puștiul 2. Vine și-ți pune o bombă.
– Nu, ăsta e din ăla care te mănâncă, a hohotit Puștiul 1. Apoi s-a întors către Ioana: deci vă lăsăm la pod sau cum?
– Auziți, a zis ea epuizată. Cum să fac să mă scot de pe lista dumneavoastră, vă rog frumos. Nu mai pot să mai vin.
– Nu la noi, trebuie să mergeți la Județ, a spus Puștiul 1, foarte sigur pe el, de unde dimineață bâjbâia în calculator după o declarație tip.
– Ce Județ? a zis Ioana.
– La Inspectoratul Județean de Poliție. E în spate la secția noastră, o luați pe străduța din stânga teatrului și la statuie faceți iar stânga.
În stânga teatrului erau numai ruine, Ioana nu mai trecuse prin zonă de foarte mult timp. Nu-și amintea să fi văzut vreodată vreo statuie pe acolo.
– Și acolo unde să mă duc, la ce birou?
– Lăsați-mă să mă interesez, a zis el.
La pod, au lăsat-o în dreptul pieței de legume, dinspre care vântul aducea mereu fum de mici. Câțiva câini stăteau tolăniți pe marginea străzii, pe asfalt, nu se dădeau la o parte din calea niciunei mașini. Ioana a trebuit să coboare printre ei.
Îi era frică și știa că trebuie să pretindă că nu-i este.
– Nu mă uitați cu treaba asta cu Județul, i-a zis ea Puștiului 1, care avea geamul lăsat.
– Nu-nu, a zis el vesel. Sunați-mă mâine să-mi aduceți aminte. Chiar vreau să v-ajut.

Imagine reprezentativă: Drawings, Franz Kafka

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×