Harold Schweizer, Despre așteptare, traducere din engleză și note de Anca-Maria Pănoiu, Curtea Veche Publishing, București, 2023
Un autor elvețian cu nume german, care scrie în engleză într-un stil franțuzesc (în tradiția unor eseiști ca Blanchot, Genette, Barthes, Sollers), (re)descoperă în această carte elegantă frumusețea unui fenomen pe care azi îl percepem ca pe ceva negativ, dureros, neliniștitor, în cel mai bun caz inconfortabil și inutil. „Contraproductiv“.
Să aștepți (un lucru anume sau ceva nedefinit) fără să faci nimic a ajuns ceva de neconceput: dacă vezi un clip cu un pisic așteptându-și stăpânul, te amuzi și/sau te înduioșezi. Dacă vezi un copil așteptând, te întristezi. În cazul unui adult, deja zici că are o problemă. Dar dacă afli că, de douăzeci de ani încoace, cineva așteaptă să-și întâlnească idolul și inima îi tresare de fiecare dată când vede o siluetă sau o tunsoare care îi amintește de el? Nu-l caută, doar așteaptă să-i iasă în cale. E imposibil de înțeles: viața e (tot mai) scurtă, ar trebui „să și-o refacă“, să înceteze „să mai piardă vremea“. Așteptarea asta (ca oricare alta) e absurdă. De ce așa greu să renunțe?
Schweizer nu încearcă să explice așteptarea din punct de vedere psihologic, în niciun caz pentru a da soluții practice – „acceptă așteptarea în zece pași simpli“, „cinci exerciții de meditație care îți dezvăluie binefacerile așteptării“ etc. Abordarea este una în mare parte fenomenologică. Cu un picior în vechea metafizică și cu altul în psihologie, fenomenologia, un curent de gândire aristocratic, a pierdut teren în fața noilor tendințe, mai „practice“, ancorate în social.
În mod particular, în cazul așteptării – cu sau fără scop –, experiența în sine e mai interesantă decât motivele și finalitatea ei, fiindcă deschide, înăuntrul timpului măsurat (acest tiran căruia ne supunem de bunăvoie, de cele mai multe ori fără să conștientizăm), intervalul unei trăiri pure, descriptibile într-un limbaj familiar doar anumitor artiști inspirați. Ca să dau numai un exemplu din pictură și două din cinematografie, diferite ca perspectivă, dar în esență alimentate de același sentiment: Edward Hopper, pe de o parte, și Tarkovski și Roy Andersson, pe de altă parte. Celebra scenă a drezinei din Călăuza reprezintă un moment de așteptare pură: în sunetul monoton al mașinăriei parcurgând drumul și al ilustrației muzicale minimaliste, prim-planurile personajelor, întoarse cu spatele sau din profil, ne îndeamnă să privim dincolo de ele – la început la ceva care se află în afara imaginii, pentru că nu le vedem decât pe ele, apoi la un peisaj abstract, fără repere. Asta, în contradicție cu orice manual care te învață să scrii scenarii și care, paradoxal, pune „așteptarea“ pe primul loc: cel mai important, fă-i să aștepte. Ține-i în suspans. Suspansul e o așteptare controlată, calculată, cu o finalitate definită – o răsplată, ca atunci când amâni orgasmul pentru a-l face mai puternic.
Azi, recunoaștem așteptarea doar ca suspans, iar când acesta lipsește, încercăm să ne umplem „timpii morți“, să le dăm o valoare, un sens. Banala maximă „trăiește clipa“ ascunde un sofism: trăirea e, de fapt, anulată de acțiuni mai mult sau mai puțin precise și de bucuria programată. Hedonismul generalizat ne impune să alegem distracția, care a devenit opusul distragerii: nu ne mai lăsăm distrași, privirea noastră caută anumite lucruri, pe care le pre-vedem, n-o lăsăm să hoinărească fără țintă, să se agațe de detalii nesemnificative sau derizorii, să zăbovească asupra lor. Așa cum evităm dramele și ne uităm la comedii, la fel rezistăm în fața așteptării: „Ne ridicăm de pe scaun, ne mișcăm încolo și-ncoace, ne uităm la ceas, totul ca să scăpăm de această intimitate a timpului“, scrie Harold Schweizer.
Și totuși, prin crăpăturile timpului eficient(izat), așteptarea se întâmplă: nedorită, accidentală, de o stranietate ireductibilă (și în sensul Unheimlich-ului freudian). Cum o recunoaștem? Mai mult înțelegând ce nu este ea, prin reducție fenomenologică (sau intuind-o într-un poem, într-un tablou). „Așteptarea nu e pur și simplu un segment de timp menit să fie traversat. Deși se presupune că timpul funcționează ca o ușă sau ca un coridor prin care trecem pe nesimțite, în starea de așteptare, ușa e blocată și coridorul nu are capăt. Ora nu trece. Rândul nu avansează. Brusc, timpul trebuie mai degrabă răbdat decât traversat, mai degrabă simțit decât gândit. În așteptare, timpul e dens și se scurge încet. Așteptarea este mai mult decât o simplă întârziere incomodă. Este mai mult decât o chestiune de timp. Vreau să arăt aici că așteptarea vine cu recompensele ei, chiar dacă pot părea de neconceput – cum ar fi, de pildă, să vizitezi o ușă sau o gară.“ Intrăm într-o aventură fără suspans, fără rezultat – poate un moment impregnat de dispoziția sufletească (nostalgie, melancolie), poate de o uimire care, în fața obiectului care a declanșat-o, se întoarce asupra ei înseși, devenind obiect al contemplării.
Schweizer ne deschide ușa spre o astfel de aventură, pregătindu-ne pentru ea în timp ce ne vorbește despre Penelopa lui Odiseu, despre Godot („geniul lui Beckett constă pur și simplu în a face din așteptare nimic mai mult decât timp“), zăbovește asupra teoriei duratei a lui Bergson, asupra teoriilor lui Benjamin sau ale lui Adorno sau Gadamer, analizează distincții (timp social–timp interior, „privire sabatică“ – „privire retorică“ etc.), atinge poezia și pictura, se deplasează cu naturalețe în zone ale erudiției rămase în umbră în ultimele decenii.
Deși nu știm cu certitudine ce e așteptarea în miezul ei, descoperim cu ce e înrudită: printre altele, cu jocul copiilor, cu iubirea și cu timpul experienței estetice în general, indiferent dacă e vorba despre producerea sau despre receptarea operei de artă. Cu timpul lecturii, unul dintre puținele răgazuri în care mai descoperim adevărata așteptare. Ca să citez, la a doua mână, cuvintele lui Jeanette Winterson: „Cărțile, la fel ca pisicile, nu poartă ceas la încheietură.“ Foarte simpatic, de reținut.
Ca să închei pe un ton mai destins. Dacă prin așteptare înțelegi „plictiseală“, nu-ți face griji, cartea asta e oricum, numai nu plictisitoare. Dovadă fiind și desfătarea cu care a tradus-o Anca-Maria Pănoiu, plăcere care transpare și în grija cu care a căutat echivalente celor mai mici nuanțe, apelând la câte un cuvânt cvasinecunoscut și surprinzător: „obiectul materialnic al corpului ei [subl. ns.]“. Frumos!
(Ca sugestie: merge citită cu niște Arvo Pärt în căști.)
Imagine principală: Edward Hopper, Night Hawks, 1942
Despre așteptare
de Harold Schweizer
Curtea Veche Publishing
2023
O puteți găsi pe:
