Am ales 21 de motive care au legătură cu faptul că provin dintr-o familie mixtă și mă mândresc cu asta, deoarece acesta e numărul veacului în care astfel de lucruri pot fi așternute, cel puțin asta cred, fără să iște patimi ca în alte vremuri.
1.
Gândesc, mă port şi vorbesc româneşte cât pot eu de curat. Par român, dar nu sunt în totalitate. Sunt pe jumătate maghiar. Cum sună o expresie corcită din Ardeal, „fele (jumătate) apă, fele víz (apă)“. Sunt și majoritar, și minoritar în același timp. Practic, sunt o corcitură, crescută exclusiv în mediul urban.
2.
Sunt nepotul de grad doi al a celui care a fost Tibor Oláh, traducător, critic de teatru, publicist, profesor la Institutul Pedagogic din Târgu Mureș, autor de manuale, doctor în limba și literatura italiană, conferențiar universitar la Institutul de Teatru „Szentgyörgyi István“ din Târgu Mureș (1978-1992). A trăit 75 de ani și a rămas în memoria ardelenilor drept primul profesor bilingv, care a predat și în limba maghiară, și-n limba română. Tibor Oláh s-a născut la Năsăud, pe 26 martie 1921, într-o familie cât se poate de maghiaro-română. Interesant, numele său de familie maghiar indică, fără doar și poate, și rădăcini românești ale arborelui genealogic. Aveau să fie șase frați – Ana, Zoltan, Parascheva (Piri), Emilia, Tibor și Viorica (Pici) ‒ care aveau să trăiască la Cluj, Târgu-Mureș, Bistrița și, respectiv, la Budapesta. Toți au fost vorbitori fluenți ai mai multor limbi, dintre aceștia distingându-se Tibor, care știa nu mai puțin de nouă limbi.
3.
Recent, am parcurs din nou volumul volumul trilingv (maghiară/română/engleză) Arta plastică maghiară în Transilvania. Ca descendent al unei familii mixte, un album care să cuprindă un secol de artă maghiară transilvăneană reprezintă o călătorie spre mine însumi. Un drum făcut la maturitate, pe meleagurile în care am deschis ochii spre arta de expresie maghiară din România – mi-am petrecut vacanțele copilăriei și adolescenței în orașul Târgu Mureș. Acolo am descoperit tapiseria, grație harului mătușii mele, Ilona Sajgó, care lucra și lucrează în continuare la minunate teme alegorice subsumate nobilei arte textile. În case vechi, pline de mister, condus de prietene ale mamei, am găsit picturi care m-au urmărit ani în șir, printre care și una a artistului interbelic Imre Nagy – fascinantele nuduri rurale din lucrarea La fântâni se află și în antologia Arta plastică maghiară în Transilvania. Tot în acest volum am dat de Autoportretul realizat de alt artist care m-a influențat, Lívia Rusz. Și de tabloul În redacția revistei Utunk al pictorului și graficianului László Tóth, probabil prima mea incursiune virtuală în viața unei redacții în care lucrase, cam în perioada în care a fost realizată pictura, și unchiul mamei, regretatul Tibor Oláh.
4.
Cu această ocazie, mi-am amintit și de cartea O sută de personalități maghiare reprezentative din România. Așa-i că nu știați că stema României, precum și monedele de 1, 2 și 5 lei, au fost proiectate de un maghiar? Sau că un istoric maghiar a stabilit cu precizie întinderea vechiului teritoriu al Daciei?
5.
Eu m-am născut la Praga, certificatul de naștere consfințind faptul că am cetățenie română, din părinți cetățeni români. Am apărut pe lume în fosta Republică Cehoslovacă doar pentru că părinții mei au lucrat și locuit acolo. Cetățenia cehă nu am solicitat-o, întrucât am considerat că nu mi-ar fi de un folos concret – fostele state comuniste nu acordau automat cetățenia, iar pentru dobândirea ei aș fi fost obligat să dau niște examene pe care nu le-am dat fiindcă nu voiam să-mi bat capul și cu asta. Așadar, am dobândit cetățenia și naționalitatea română prin naștere. Dar în privința naționalității e discutabil: tata era român, mama, maghiară. În acele vremuri, statul român recunoștea „naționalitățile conlocuitoare“, dar nu se străduia foarte tare să sublinieze altminteri decât declarativ diversitatea națională și etnică. Corect este să spun că am naționalitate româno-maghiară. La fel și etnia. De fapt, hipercorect ar fi să spun că sunt etnic român de origine maghiară. Expresia și identitatea maghiară sunt pentru mine fix la fel de importante precum cele românești – vorbesc ambele limbi, simt în ambele și mă îmbogățesc cultural în ambele.
6.
La fel de diversă e și identitatea mea religioasă (nu sunt practicant). Am fost botezat ortodox, tata fiind greco-catolic, mama, protestantă. În Bucureștiul anului 1969 însă, bisericile greco-catolice fuseseră confiscate, iar comunitatea protestantă rămăsese, practic, fără biserică, slujbele se țineau într-o casă de pe Viilor. Așadar, și botezul meu de rit ortodox a fost conjunctural – din cauza regimului politic, mama unguroaică și cumnata ei româncă (ambele au același nume, Ibolya, respectiv Viorica) m-au dus la bisericuța de peste drum, un criteriu de proximitate, nicidecum o opțiune bazată pe alte rațiuni.
7.
În blocul din cartierul bucureștean Baltă Albă în care am crescut, erau persoane de naționalitate maghiară la fiecare etaj. La etajul 1, pe lângă familia noastră mixtă, mai era o familie de naționalitate maghiară (precum și una de naționalitate evreiască, domnul Moreno era sefard, născut la Sofia). Presupun că așa s-a născut legenda potrivit căreia Bucureștiul era al doilea oraș locuit de maghiari după Budapesta.
8.
Fiind cineva pe jumătate român, pe jumătate maghiar firește că am crescut cu o anume sensibilitate – mă răneau acuzele din ambele părți. Detestam să aud și cuvântul „bozgor“, și cuvântul „valah“. Însă bunica din partea mamei (chiar nu contează care dintre ele, căci și bunica din partea tatălui era bună, blândă și mă adora) mi-a spus la un moment dat că ești cu atât mai om cu cât vorbești mai multe limbi. Și am mai învățat ceva de la bunicile mele: să caut mereu partea bună a lucrurilor.
9.
Am avut șansa de a mă apropia la o vârstă fragedă de cultura de expresie maghiară și nu mi-a părut rău deloc.
10.
Mi-am petrecut cele mai frumoase vacanțe din viața mea de bucureștean – cele de elev la gimnaziu și, respectiv, de licean – la Târgu Mureș, un oraș pe care-l ador, unde au locuit toți bunicii mei.
11.
Îmi place tot acolo, cu excepția blocurilor, firește. Ador suișurile de pe străzile ce duc la liceul maghiar, Bolyai, și, respectiv, la cel românesc, Papiu (pe lângă care au crescut ai mei); spre Platoul Cornești, la pădure. Îmi plac și coborâșurile dinspre ștrandul unde am văzut atâtea concerte rock.
12.
Îmi sunt dragi biblioteca Teleki, porțile mari ale caselor de burg transilvan, teatrele, cinematograful Arta și fiecare zi de 1 noiembrie, când cimitirul reformat reunește o lume bună și tăcută, iar lumânările ard feeric, la crepuscul, pentru cei ce au fost.
13.
Pentru că în jurul meu se vorbea preponderent ungurește, m-am străduit să înțeleg nu doar ce se discuta, ci și faptul de a fi maghiar. Ceea ce o poți face în mai multe feluri, cultura, fie ea și populară, fiind o cale sigură. Prima carte scrisă de vreun maghiar de care îmi amintesc e Csipike, a gonosz törpe (în românește, apăruse cu titlul Cipi, acest pitic uriaș – N. red.) de Sándor Fodor, adorabilele peripeții ale piticului care credea că soarta pădurii depindea de el. Mi-amintea cumva de O poveste cu un hobbit, de J.R.R. Tolkien (fabuloasa colecție Biblioteca pentru toți copiii). Îmi pare că cele două personaje se și asemănau un pic la favoriți, doar că piticul avea și o barbă ciudată, fără mustață, cum vedeam că purtau tenorii la televizor.
14.
N-am să mă laud că am putut citi cartea, dar ilustrațiile mă inspirau și mă predispuneau la visare în timp ce o răsfoiam și mâncam musai o prăjitură făcută de bunica: szilvás lepény (pandișpan cu prune), surcele (forme din aluat fripte și pudrate cu zahăr) sau favorita mea, mézes krémes (cremeș cu miere – N. red.). Tot cam pe atunci am descoperit în bibliotecă Voievodul țiganilor, de Mór Jókai: nu m-a dat pe spate, dar pesemne n-am parcurs-o când era potrivit.
15.
Și apoi, adolescența. Cu anturajul de prieteni maghiari, cu fumatul și berile de la Cetate și de la Platoul Cornești, cu concertele rock din complexul „Weekend“ (toată lumea îi spunea „Vikend“!), cu descoperirea unor trupe precum Hobo Blues Band.
16.
Sau a colecției revistei ungare de satiră Lúdas Matyi (Mateiaș gâscarul) la unchiul meu caricaturist, Ștefan Boroș-Tety, și fascinația pe care o exercitau desenele cu personaje feminine voluptuoase!
17.
Târziu, am descoperit scriitori care mi-au schimbat literalmente perspectiva asupra umorului ca formă de supraviețuire. Mai întâi, excepționalul umorist Frigyes Karinthy, cu a sa Cele două suflete ale Oliviei, volum de schițe care mă făcea să râd singur pe stradă și să intru relaxat în Bacalaureat. Între paginile acestei cărți încă se mai găsesc firimituri de nucă din kürtőskalács.
18.
Dar și István Örkény, maestru al grotescului. Dacă nu mă înșel, în volumul Nuvele-minut (Egyperces novellák) aveam să găsesc pasajul de care mi-am amintit când Ioan T. Morar a dezvăluit că expresia „trăim în România și asta ne ocupă tot timpul“, făcută celebră de un personaj de o tristă popularitate, era un pic „împrumutată“ din scrierile lui Örkény: „Prin urmare există oameni pe Lună?“. „Există, şi spre marea mea surpriză chiar unguri, care s-au acomodat bine la marile fluctuaţii de temperatură şi alte caracteristici locale. S-au călit contra frigului şi, bineînţeles, rezistă şi la arşiţă, iar în lipsa aerului – care pe Lună nu există – inspiră din nişte pungi în care-şi ţin aer adus tocmai de aici, de acasă.“ „De-a dreptul emoţionant! Şi, în afară de faptul că sunt unguri, cu ce se ocupă?“ „În afară de faptul că sunt unguri, nu se ocupă cu nimic, pentru că asta le absoarbe tot timpul.“
19.
Tot în cărțile lui Örkény am găsit un pasaj excepțional – cred că se numea Marele Lexicon Maghiar, un vocabular ucigător de ironic, care definea Ungaria astfel: „o manie cu zece milioane de persoane afectate. În prezent, se consideră că această obsesie e vindecabilă, deși acest lucru i-ar răpi mult din farmec.“
20.
Mă pot amuza și pe românește, și pe ungurește de următorul banc: un maghiar din Transilvania e pe moarte, iar ultima sa dorință e să învețe aramaica. „De ce vrei asta?“, îl întreabă preotul. „Ca să pot vorbi cu Iisus când ajung în Rai.“ „Cum de ești așa sigur că vei merge în Rai? Dacă ajungi în iad?“ „Nicio problemă, românește știu.“
21.
Observați că majoritatea acestor gânduri, reprezentând fragmente de viață încredințate portalului Războiul de o sută de ani, elogiază mai cu seamă originea, simțirea și cunoașterea maghiară. Dar sunt scrise în limba română. Cum vă spuneam, ambele rădăcini mă definesc. Și contribuie în egală măsură la mândria de a fi corcit.
Imaginea principală: Imre László Nagy, Sicilian Village