Expoziția „Jozsef Klein și Școala de la Baia Mare“[1], găzduită de Muzeul Național de Artă al României, mi-a produs o mare bucurie, pentru că, neizbutind să ajung la Muzeul Județean de Artă „Centrul Artistic Baia Mare“, am putut astfel vedea unele dintre tablourile de acolo, alături de care au fost expuse și lucrări aparținând MNAR, Muzeului Județean Satu Mare, Muzeului de Artă Cluj-Napoca, Centrului de Cultură, Artă și Agrement din Târgu-Mureș, precum și unor colecții private din Budapesta și din Baia Mare.
Am devenit interesat de renumita colonie de pictură de la Baia Mare după ce, în studenție, am citit O viață de artist între München și Maramureș, cartea lui Raoul Șorban[2]. Nu știam nimic despre Simon Hollósy (1857–1918) și am fost uimit să descopăr un mare pictor, un creator de școală, mai întâi la München (1886), apoi, alături de István Réti, János Thorma și Károly Ferenczy, la Baia Mare (1896), unde, într-o impresionantă diversitate etnică, au ajuns artiști din Germania, Austria, Franța, Polonia, Rusia, SUA, Ucraina, Cehia, Danemarca, Australia, Spania, Slovacia, Elveția…
Entuziast susținător al plein air-ului, Hollósy era de părere că „afară, sub cerul liber, în peisaj, tinerii elevi-artiști vor ajunge la înțelegerea deplină a liniei ca element constructiv, a culorii și a perspectivei“[3].
Deși e disputat de unguri, armeni și români, trebuie spus că părinții lui Simon Hollósy au fost armeni, tatăl fiind din Moldova, iar mama din Transilvania. Numele armenesc al ramurii moldovene fiind, probabil, Ardzruni, ulterior romanizat în Corbul, pentru ca, maghiarizat, să devină Hollósy.
Către finele secolului al XIX-lea, Hollósy a depășit rigiditatea academismului și și-a însușit unele dintre cuceririle impresionismului, fără a renunța însă la cele ale artei de dinainte, realizând lucrări excepționale, precum Fata care râde (1883), Fetiță cu pălărie verde (cca 1890), Portretul lui Gyula Kann (ante 1896) sau Autoportret (1916).
De-a lungul timpului, am văzut în diverse expoziții lucrări ale reprezentanților Școlii de la Baia Mare (asta fără a mai vorbi despre satisfacția de a descoperi într-o debara, uitat printre tablouri fără nicio valoare, un peisaj de Ferenc Ács), dar niciodată până la expoziția care face obiectul acestui text nu mai văzusem o lucrare de Hollósy.
Pe lângă Hollósy, în expoziția de la MNAR mai sunt expuși János Thorma, Tasso Marchini (1907-1936), Dimitrie N. Cabadaief (1877-1934), Aurel Popp (1879-1960), Béla Iványi-Grünwald (1867-1940), Sándor Ziffer (1880-1962) și alții. Dar cel pe care curatorii Alina Petrescu (șeful Secției de Artă Românească Modernă, MNAR) și Robert Strebeli (directorul Muzeul Județean Baia Mare „Centrul Artistic Baia Mare“) au decis să-l scoată în evidență este Jozsef Klein (1896-1945), un artist cu o operă foarte interesantă, dar atât de puțin cunoscută la București. Evreu maghiar, Klein a avut un destin tragic. În 1944, a fost deportat împreună cu soția sa, Piroska Kohn, în lagărul de la Auschwitz, unde au fost uciși.
Având o tematică socială puternică, Klein este un modernist cu accente avangardiste și cu o direcție evidentă către realismul socialist, pictura sa făcând în expoziție un soi de contrapunct la pictura clasică a Școlii de la Baia Mare, alcătuită în general din peisaje.
După decenii în care Școala de pictură de la Baia Mare nu a mai avut parte de o prezentare la București, expoziția (amplă și foarte variată) de acum reprezintă un eveniment de neratat.
[1] Vernisată în data de 18 septembrie, expoziția va putea fi vizitată până pe 28 februarie 2026.
[2] Raoul Șorban, O viață de artist între München și Maramureș, ediția a doua, Editura Meridiane, 1996.
[3] Otto Mezei, Nagybanya, Budapesta, 1983, apud Negoiță Lăptoiu, „Statutul european al centrului artistic Baia Mare“, Bihareea, 1995-1996.
Imagine reprezentativă: József Klein, Femei pe câmp
