Când auzi vorbindu-se despre Castelul de la Săvârșin, te gândești instant la familia regală și, poate, la colecția de automobile a Regelui Mihai (vezi Mașinile regelui, A.S.R. Principele Radu). Povestea locului este însă cu mult mai veche – așezarea e atestată documentar încă din 1479, când apare sub numele de Zawasim – și cu mult mai tumultoasă. În istoria aceasta întinsă pe cinci secole, regăsim războinici tătari, coloniști austriaci, iobagi răsculați, răpiri, incendieri, omoruri. Donată de Împărăteasa Maria Tereza familiei Edelschpacher, proprietatea ajunge, în urma unor alianțe matrimoniale, în posesiunea familiei Forray, care construiește castelul ce mai târziu, în timpul Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan, avea să fie ars până la temelie – forma actuală, neoclasică, a edificiului datează din 1870. În 1943, domeniul este achiziționat de Regele Mihai, doar pentru a fi confiscat de comuniști cinci ani mai târziu și parțial distrus. Abia în 2001, acesta revine familiei regale și e refăcut pe baza fotografiilor din epocă.
În acest cadru, la poalele Munților Metaliferi, pe Culoarul Mureșului, la Casa Ceaiului, lângă parcul dendrologic cu specii rare al Domeniului Regal, unde monarhia își petrecea sărbătorile de iarnă (vezi Crăciunul Regal, Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei, A.S.R. Principele Radu și Patru castele în patru anotimpuri, Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei), s-a desfășurat ediția a VIII-a a Colocviului Național al Revistelor de Cultură, unul dintre douăzeci și șapte de proiecte propuse anul acesta de Uniunea Scriitorilor din România. Pornind de la aparenta dihotomie reviste literare de direcție – reviste magazin literar, reprezentanții publicațiilor Apostrof, Arca, Caiete Silvane, Dilema, Euphorion, Libris, Luceafărul de dimineață, Matca literară, Mișcarea literară, Nord literar, Orizont, România literară, Viața Românească și Steaua au adus în discuție starea de fapt a revistelor culturale și a criticii literare, misiuni ambițioase și proiecte ample pe fondul eternelor provocări ale subfinanțării, amenințările aduse de era digitalului și a inteligenței artificiale, estetica hulită în unele cercuri, conflictele interne ale lumii literare oglindind rupturile din societatea românească.
Poate voi fi iertat că am crezut că, printre revistele culturale cu o tradiție de peste un secol, Matca – de departe cea mai tânără publicație prezentă la această masă rotundă – prin susținerea dreptului la opinie și la replică, a culturii „cool“, a unui ecosistem în care coexistă, alături de literatură, toate formele de artă (cinematografie, teatru, muzică, arte vizuale), precum și prin dorința de a încadra literatura română în literatura universală (vezi interviurile și podcasturile cu autori precum Abdulrazak Gurnah, Jonathan Franzen, Clara Usón, Andrei Kurkov, Colm Tóibín, Kapka Kassabova, Defne Suman), exprimă un optimism puternic, à contre-courant.
Acest optimism, în ciuda situației dramatice în care se află nu doar cultura română – mereu pe ultimul loc, marea uitată, prima sacrificată, orfana succesiunii de guvernări, Cenușăreasa bugetelor într-un basm în care puțini mai cred – ci chiar România însăși, ajunsă în stadiul în care un candidat extremist, între acultural și anticultural, a ajuns în turul al doilea al alegerilor prezidențiale, răzbate din toate direcțiile, imposibil de înăbușit.
Am întâlnit aici oameni care, după decenii de zbateri, încă nu și-au pierdut speranța.
Înainte de un prânz cu adevărat regal (vezi Cartea regală de bucate, Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei), un recital de poezie în grai bănățean, cu regionalisme, africate și consoane palatizate, livrat cu umor și vervă de poetul – și totodată primarul Săvârșinului – Ioan Vodicean. De la lingvistul și stilisticianul I. Funeriu am aflat că înainte vreme exista în zonă un aerodrom (vezi Avioanele regelui), că șoseaua construită de Mihai I după modelul german avea un strat de bază din beton atât de gros încât a constituit, chiar și decenii mai târziu, o mare provocare pentru inginerii de execuție rețele edilitare în momentul în care s-a realizat proiectul de aprovizionare cu apă prin conducte îngropate, precum și povestea unei preafrumoase doamne a Săvârșinului de odinioară care încă păstrează conservat un trandafir dăruit de rege, înainte de exil, în timpul uneia dintre plimbările sale prin sat.
În continuarea ideii de mai sus, dacă acceptăm existența unui ecosistem cultural, atunci literatura e o biocenoză, iar revistele culturale, organisme care, urmându-și condiția, sunt nevoite să se adapteze, prin urmare sunt obligate să se schimbe, asta în condițiile în care acestea trebuie, în esență, să rămână neschimbate. Pe linia aceasta mergem, ceea ce n-ar trebui să mire pe nimeni, căci oamenii de cultură, cei care o creează și cei care o fac cunoscută și astfel îi împiedică dispariția, sunt ceea ce, poate, au fost mereu, un grup de funambule și funambuli care, neavând luxul unei plase de siguranță, își păstrează curajul doar privind înainte.
Imagine: Castelul Regal Săvârșin, 1945 © Familia Regală a României
