Oamenii din spatele cărților ne fac poftă de citit

Start

Cărțile preferate ale verii 2023 la Curtea Veche Publishing


1. Codul fotografiei, Vlad Eftenie

carte recenzată de Silvia Năstasie, corector

Codul fotografiei este, mai presus de orice, o superbă lecție de privire în profunzime și de claritate, o explorare fascinantă a percepțiilor noastre, a modului în care interpretăm ce vedem, ocălătorie în universul imaginilor „care folosesc înțelept timpul“. Este, totodată, o întâlnire cu un profesionist remarcabil și un artist talentat, arhitectul Vlad Eftenie fiindu-ne ghid inspirat în înțelegerea lumii, în toate felurile, texturile și cadrele ei. Totul la lumina blândă a sfaturilor, a explicațiilor, a poveștilor și a descoperirilor declanșate prin apăsarea butonului magic care oprește timpul în loc.

În această carte, deopotrivă poetică a artei fotografice, gramatică vizuală și masterclass la purtător, Eftenie redescoperă aparatul de fotografiat ca pe o prelungire a privirii, care poate să „expună“, la lumina potrivită, noi înțelesuri ale lumii și, mai ales, ale sinelui. Explicând limpede toate aspectele practice și teoretice ale fotografierii, de la reguli de compoziție, cromatică sau sincronicitate până la atenție, decupaj, încadrare, claritate, armonie și echilibru, Vlad Eftenie ne poartă de fapt prin secvențe spațiu–timp–lumină–emoție, care ne compun viața de zi cu zi. Cu generozitate, căldură și un simț ascuțit al plasticii urbane, Codul fotografiei developează clișee de emoții și trasează geometria spațiului pe care îl locuim, dar mai ales ne dezvăluie moduri, unghiuri și perspective noi din care ni se arată lumea. Și din care o/ne putem transforma.

***

Silvia Năstasie a absolvit Teatrologia la UNATC și a lucrat ca secretar literar la Teatrul „Ion Creangă“, Teatrul Nottara și Teatrul Național „I.L. Caragiale“ din București. Pasiunea ei pentru traducerea literară a început cu P.G. Wodehouse, iar până în prezent a tradus cărți scrise de Stacey Halls, C Pam Zhang și Trevor Noah, precum și piesa Radio de Eric Bogosian, montată de Bobi Pricop la Teatrul Național „Marin Sorescu“ din Craiova.


2. Frumoasă era Sena pe sub florile mele, Adrian Cioroianu

carte recenzată de Anca-Maria Pănoiu, redactor-șef

Ce legătură ar putea exista între o cină frugală cu nuci, fructe tăiate bucăți și ceai de plante și unul dintre cele mai atroce atacuri teroriste din trecutul recent al Franței? Ambele au încăput în întinderea acelorași câteva ore fatidice din seara de 13 noiembrie 2015, așa cum îndeobște evenimentele cele mai crunte irump din balastul rutinei și se confundă cinic cu el, până când analiza post-factum le conferă amploarea cuvenită.

Aceeași seară deschide și volumul de note ale lui Adrian Cioroianu din perioada în care a fost ambasador al României pe lângă UNESCO la Paris, în ale cărui pagini istoricul înregistrează, cu scriitura onestă și jovială cu care și-a obișnuit cititorii, cruntul și măruntul a cinci ani de cotidian parizian, politic și diplomatic, în care au încăput foarte multe: de la centuri cu explozibil care au făcut sute de victime și un început de pandemie la un balcon deasupra Senei cu o cultură de mure, pasiflora, plante aromatice și lămâi, de la frământările agendei de ambasador la rețeta fripturii de miel pentru cel mai solitar – și distopic – Paște, cel din lockdown, de la antipatiile inerente, tratate mai curând cu umor și larghețe, la marile prietenii, pe care timpul le face doar mai trainice.

Autorul își scrie notele cu atenția îndreptată în egală măsură spre istoria mică ce i se consumă sub ochi și spre istoria mare, care îl ajută s-o trateze cu spirit critic, s-o înțeleagă, s-o pună în context, să ne-o traducă. Și totuși, rezultatul nu este nici o carte de istorie, nici un jurnal de diplomat la timpul prezent, ci amândouă la un loc și chiar mai mult: între meandrele dosarului „Roșia Montană“ și ale includerii mărțișorului în Patrimoniul UNESCO își fac loc, firesc, când o țestoasă, când un vin franțuzesc, când un avocat de secol XIX pe nume Poubelle, rămas în istorie pentru altceva decât avocatura, când o navetă de porțelanuri fine cărată trei kilometri pe jos, când o farfurie dichisită și aromată. De fapt, Frumoasă era Sena… e un mozaic al zilelor în care autorul e uneori ambasador, alteori istoric, alteori universitar, dar întotdeauna bon viveur. Și în care nu doar ne spune, ci ne și arată cum, într-o ședere în Franța, ți se poate întâmpla chiar orice.

***

Anca-Maria Pănoiu a făcut studii de comunicare, antropologie și imagine. Traduce din engleză și franceză, printre autorii pe care i-a invitat în limba română numărându-se Edgar Morin, Fabrice Midal și Harold Schweizer. Îi plac toamna, librăriile cochete, cafeaua tare și hainele colorate, orașul văzut de pe bicicletă, uneori teatrul și alteori filmele, jazzul ascultat pe viu sau pe vinil și texturile vocilor transmise prin unde radio. A avut burse de traducere la Viena, Avignon și Arles.


3. Lumile romilor, Olivier Peyroux, ilustrații de Marie Mignot, traducere din franceză de Ludovic-Ștefan Skultéty

carte recenzată de Cristina Ștefan, editor

Volumul lui Olivier Peyroux, o istorie pe scurt a romilor, riguros documentată, atinge puncte importante despre care e necesar să discutăm cu cei mici și cu cei mari deopotrivă. Sociologul francez scrie despre domii din Siria, Liban și Turcia, despre gypsies și travellers din Anglia, Irlanda, Scoția, despre romii din România și gitanii din Spania, despre manouches din Franța și gitanii finlandezi, despre istoria lor și ca supuși persecuțiilor, dar și ca meșteșugari și artiști iscusiți. De asemenea, amintește inclusiv despre sclavia la care au fost supuși romii secole la rând, dar și despre cum au fost exterminați în perioada celui de Al Doilea Război Mondial – holocaustul uitat.

În discuția de după lansarea cărții, de la Librăria franceză Kyralina (pe 8 aprilie 2023), o profesoară îi povestea lui Olivier Peyroux că le-a vorbit copiilor la școală despre rasism și că, după oră, a înțeles că elevii ei abia atunci își dăduseră seama de discriminările la care sunt supuși romii. Asta a făcut-o să se întrebe dacă nu cumva le-a plasat ea însăși în minte ideea de discriminare, de a discrimina. Eu sunt însă de părere că, dacă nu vorbim despre o problemă (socială, politică, de educație etc.), asta nu înseamnă că ea nu există. Pentru tineri, cu siguranță că a conștientiza că anumiți oameni sunt discriminați este mai folositor decât a nu înțelege în totalitate lumea în care trăiesc.

Iar pentru asemenea subiecte de discuție nu e niciodată prea târziu.

***

Cristina Ștefan este redactor de carte și jurnalistă. A absolvit un masterat de editare de carte la Universitatea din București. A contribuit cu articole, interviuri şi reportaje la Dilema veche, Arte şi Meserii, Libertatea. Se bucură când poate să aducă în fața publicului larg cărțile, filmele și artiștii care o pasionează. Scrie proză scurtă în iocan și în antologia Kiwi. Ar sta oricând la o cafea cu Alice Munro, Lavinia Braniște sau Junot Díaz.


4. Despre așteptare, Harold Schweizer, traducere din engleză de Anca-Maria Pănoiu

carte recenzată de Diana Ilie, redactor

Într-un interviu despre tendințele din lumea literară, când a fost întrebat dacă percepe acest spațiu ca pe unul în continuă mutație sau, dimpotrivă, ca pe unul dominat de răbdare, Harold Schweizer a mărturisit că este adeptul celei de-a doua viziuni. Pentru el, actul de a lua o carte în mână și de a-ți acorda răgazul să o duci până la capăt este mai important decât solicitările și viteza lumii editoriale. Tot el e de părere că literatura se opune sistematic comodificării și că își găsește prin publicul-țintă un răgaz în cadrul unui sistem altminteri afectat de economia în care trăim. Lumea literară e mică atunci când depinde doar de cititorul aflat în fața cărții pe care și-a ales-o.

Înglobând ideea că așteptarea „poate fi o experiență aducătoare de împliniri, stârnind reflecții asupra timpului și existenței umane, precum și că așteptarea este o condiție esențială dacă vrem să deprindem valori estetice și etice“ (p. 183), Schweizer scrie o teză complexă și erudită despre ce înseamnă să ne experiem timpul. Pornește de la ideea că așteptarea e anticapitalistă și că aduce beneficii spirituale și ne poartă prin culisele existențialismului (Godot) și intimității (Penelopa). Învățăm să privim și să stăruim prin experiența artistică, devenim flâneur-i și ne observăm viața prin poezie, separăm fuga timpului exterior de durata propriei lumi interioare și ne obișnuim treptat cu apropierea morții, într-un veritabil exercițiu filozofic.

Despre așteptare este o carte densă și plină de surprize, în ale cărei descărcări puternice de energie regăsim câte o idee pentru fiecare. Deopotrivă academică fără să cadă în patima rigidității și meditativă fără să se ferească de frondă, cartea lui H. Schweizer este un excelent exemplu de text universal.

***

Diana Ilie este absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine și a masteratului „Societate, multimedia, spectacol“ de la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii (ambele la Universitatea din București). Este redactor de carte și, mai recent, traducătoare din italiană și engleză. Ultima sa traducere, Orașul solitar de Olivia Laing, a apărut la Curtea Veche Publishing în 2021. A scris cronici pentru Kooperativa poetică și Dissolved Magazine, iar câteva dintre poemele ei și-au găsit locul în Doppelgänger: Antologia Mornin’ Poets (frACTalia, 2021).


5. Matrix, Lauren Groff, traducere din engleză de Brândușa Cotea

carte recenzată de Luana Schidu, director editorial și coordonatoarea colecției Byblos

Matrix. Nu, nu e filmul SF cu Keanu Reeves. Citim pe copertă că e „un roman inspirator, care arată puterea pe care o exercită femeile indiferent de epocă“ (National Public Radio). Asta da, dar e și mult mai mult decât atât. E un roman istoric trepidant, în care uiți de timp. Un tablou de epocă. Povestea unui personaj remarcabil, dar misterios, pentru că istoric știm foarte puține despre el. Nu-i știm nici măcar numele întreg, așa că-i spunem Marie de France, fiindcă așa s-a prezentat ea la sfârșitul fabulelor sale: „Marie ai num, si sui de France – Marie este numele meu și sunt din Franța“. Știm foarte puține despre ea, dar ne-a lăsat o operă deloc neglijabilă: faimoasele lai-uri (povestiri medievale în versuri), fabule, vieți de sfinți, traduceri. Este prima scriitoare de expresie franceză cunoscută. Se spune că ar fi influențat autori ca Chaucer, Dante sau Thomas Malory.

Marie s-a născut în Franța, în secolul al XII-lea, și a trăit o bună parte din viață în Anglia. Unii cred că a fost sora vitregă a regelui Henric al II-lea al Angliei, alții, că a fost stareță a mănăstirii Reading sau poate Barking, că a trăit la curtea Eleonorei de Aquitania – sau poate nu… și supozițiile continuă. Destul cât să facă din Marie de France un foarte ademenitor subiect de roman. Și iată că Lauren Groff se lasă ademenită, oferindu-ne o poveste clocotitoare, etern actuală cu tot decorul ei medieval.

O siluetă solitară iese din pădure pe un bătrân cal de luptă, purtând în spate o colivie de răchită în care se află singurul ei prieten: un șoim. Este Marie, tânăra de șaptesprezece ani exilată de Eleonora de Aquitania la o mănăstire izolată și măcinată de boli și sărăcie. În jurul ei plutește un văl gros de tristețe; nu atât de gros însă ca să nu străbată prin el, de la primii pași în poveste, forța, voința de fier și o inteligență impresionantă. Din clipa în care Marie pune piciorul în mănăstire, aceasta se va transforma dintr-un lăcaș cenușiu, uitat de lume, populat de câteva măicuțe „cu ochii goi“, într-un așezământ înfloritor, în care peste o sută de femei puternice înfruntă lumea și vremurile. Drumul e presărat cu lupte, aventuri, ispite, mister, vinovăție, viziuni mistice, poezie. Și marcat de dragostea frământată a lui Marie pentru Eleonora.

Firește, e multă ficțiune aici. Marie cea reală e doar un pretext, un simbol, dar un simbol puternic. Cine se așteaptă la un roman istoric ar putea fi dezamăgit. Cine se așteaptă la un roman feminist, la fel. Și totuși, citind, îți uiți așteptările și îți dai seama că ai de-a face pur și simplu cu un roman bun. Poate că rămâi cu regretul că n-ai aflat mare lucru despre acest personaj enigmatic, dar tocmai ăsta (sau și ăsta) e meritul cărții: te trimite la noi lecturi, care se vor dovedi seducătoare, la noi fantazări (inerente, mai ales în cazul de față).

Lauren Groff scrie cu inteligență, ironie, complexitate a emoției. A mărturisit într-un interviu că a ales acest subiect pentru că vrut „să se îndepărteze cât mai mult cu putință de America lui Trump“. Poate că a reușit să ne facă să uităm pentru câteva ore de America lui Trump, dar a scris un roman extrem de actual, menit să-i țină captivi atât pe nostalgici, cât și pe oamenii prezentului. Ba chiar să dea câte ceva de gândit pentru viitor.

***

Luana Schidu a devenit redactor de carte și traducător literar imediat ce a părăsit băncile Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, în 1990. Nu se vede făcând altceva. Traduce cu egală pasiune din engleză și rusă și este un fervent apărător al fidelității față de textul original. Printre zecile de autori cărora a încercat să le arate fidelitatea ei se află Oscar Wilde, Vladimir Nabokov, Antoine de Saint-Exupéry, Svetlana Aleksievici, Anaïs Nin, Lev Tolstoi, Henry James, Tatiana Tolstaia, Viktor Pelevin, Djuna Barnes, Guzel Iahina, Lydia Davis. Din 2007, este membră a Uniunii Scriitorilor. Când nu traduce (rar), visează… să traducă într-o casă veche dintr-un oraș meridional cu iz de istorie.


6. Misiunea, Aris Alexandrou, traducere din greacă de Claudiu Sfirschi-Lăudat, cu o postfață de Victor Ivanovici

carte recenzată de Claudiu Sfirschi-Lăudat, traducător

Așa cum s-a întâmplat cu (mai) toate traducerile pe care le-am făcut, întâlnirea cu Aris Alexandrou a stat și ea sub semnul întâlnirilor norocoase, căci a fost prilejuită de o altă întâlnire, undeva prin 2006, când am participat pentru prima dată la Târgul de carte de la Salonic. Atunci s-a întâmplat să stau la aceeași masă (de tavernă) cu domnul Victor Ivanovici și să-i sorb cuvintele, fără să fiu prea atent la ce băgam în gură. Printre altele, mi-a vorbit cu mare entuziasm despre romanul – singurul! – lui Aris Alexandrou, cunoscut mai mult ca poet și traducător de literatură rusă. Domnul Ivanovici e atent la ce spune, nu se entuziasmează ușor, dar dacă dumnealui zice despre o carte că este o capodoperă și că merită tradusă, atunci trebuie să bagi bine la cap și să purcezi în consecință. Ceea ce am făcut și eu.

Am cumpărat repede cartea, însă, cum orice lectură esențială are o vreme a ei, cum spune și Eclesiastul, am citit-o mai târziu și… m-am îndrăgostit. Da, chiar așa! O dragoste ciudată, ca toate cele mari, fiindcă romanul ăsta e o vorbărie care „te face cu capul“, ca s-o spun mai ca la periferie. Un bărbat fără nume, fără chip, prizonier într-o celulă, scrie niște depoziții pentru un anchetator despre care, iarăși, nu știm nimic. Și nici personajul nostru. Și atunci, cum să spui adevărul fără să te expui prea mult, ba chiar fără să-ți riști viața? Pe ocolite, cu reveniri și retractări, cu omisiuni sau noi detalii, textul depozițiilor crește și tot crește – și odată cu el și romanul –, pentru ca noi, cititorii, să descoperim la final că nici misiunea din miezul cărții nu e tocmai o misiune, că nici lada trambalată dintr-un oraș într-altul (acesta fiind obiectul misiunii – probabil, cine știe…) nu e tocmai obiectul încărcat cu valoare de la început, că nici textul nu dezvăluie ceea ce credeam/speram noi să dezvăluie. Dacă în literatura „clasică“, fiecare cuvânt, fiecare detaliu adăugat, fiecare pagină sunt un plus pentru cunoaștere și pentru dobândirea adevărului, în cartea lui Alexandrou lucrurile se petrec tocmai pe dos. Pe măsură ce o citești, pierzi controlul cunoașterii și al adevărului, astfel încât, ajuns la ultimul rând al cărții, descoperi că sub cămașa textuală nu se ascunde nimic, așa cum, potrivit unei tradiții deja antice, nici sub cămașa Elenei de la Troia nu se ascundea altceva decât o iluzie și că atâtea trupuri au căzut pe câmpul de luptă pentru o nălucă.

Misiunea lui Aris Alexandrou e o carte în care se amestecă mai multe misiuni: a personajului cărții și a tovarășilor săi, a scriitorului, a cititorului, dar și a traducătorului, care nu trebuie decât s-o ia pe firul poveștii și al textului, pentru a crea, și el, o iluzie: că în mâini țineți o ladă textuală plină – de adevăr, de cunoaștere, de fidelitate față de original. Iar dacă e goală, o puteți umple și singuri. Cu propriul trup.  

***

Claudiu Sfirschi-Lăudat este traducător de literatură neogreacă și cochetează din când în când și cu dramaturgia. Când nu traduce, se îndeletnicește cu proiecte culturale, cum ar fi podcastul Față/Verso, pe care îl realizează cu Simina Popa, sau, din ianuarie 2020, blogul Osmé – The Perfume Review, dedicat culturii olfactive. În 2022, a publicat cartea Osmé. Antologie de texte pentru nasul oricui.


7. Insule de pace, Helen Oyeyemi, traducere din engleză de Oana Zamfirache

carte recenzată de Oana Zamfirache, traducătoare

Percepția, bat-o vina, este prima treaptă a cunoașterii și, în același timp, prima sursă de eroare. Ce faci când vezi un om la fereastra unei clădiri în flăcări și fugi să-l salvezi, dar găsești camera goală? Ce faci când privești alături de ceilalți un tablou în care fiecare vede cu totul altceva? Dar când partenerul de viață ți se dezvăluie, doar ca să se ascundă mai bine?

În Insule de pace, Helen Oyeyemi pleacă de la premisa simplă că doi iubiți și o mangustă primesc cadou o călătorie cu trenul spre o destinație necunoscută. Dar pentru că trenul pare rupt din filmele lui Wes Anderson, povestea se complică treptat, cu fiecare kilometru parcurs, personajele afundându-se și mai mult într-un labirint făcut din subiectivitate pură, frică și speranță.

Dar până unde putem să tragem de limitele subiectivității înainte ca aceasta să cedeze și să ajungem pe tărâmul iluziei, înșelăciunii și chiar al nebuniei? Oare sănătatea mintală înseamnă a avea aceleași percepții ca ceilalți, așa cum sugerează unul dintre personajele misterioase ale trenului? Păi și dacă toată lumea din jurul tău vorbește cu și despre un bărbat pe care tu nu-l poți percepe oricât te-ai strădui? Înseamnă că ți-ai pierdut mințile sau că ceilalți ți-au pus gând rău? Al cui cuvânt contează și de ce?

Și dacă se întâmplă totuși să ne înțelegem asupra realității, să-i spunem la fel, să fim un cor de voci care rostesc beatific același nume, nu se găsește oare mereu un trickster care să străpungă balonul de săpun al acordului nostru cu săgețile lui de jucărie?

Helen Oyeyemi construiește un complex joc al oglinzilor în care dacă intrați, vă veți pierde doar ca să vă regăsiți la final cu un gram de cunoaștere de sine în plus. Așa cum se întâmplă de fiecare dată când luăm în serios jocul literaturii.

***

Oana Zamfirache este traducătoare și editor. Îi place să se joace, făcând colaje.


8. Mr. Humble și dr. Butcher. Un cap de maimuță, neurologul Papei și transplantarea sufletului, Brandy Schillace, traducere din engleză de Dana Botescu

carte recenzată de Andreea Tudorică, redactor

Dintre lecturile din ultima vreme, Mr. Humble și dr. Butcher este cea care m-a făcut să trec prin toate stările: de la uimire și curiozitate până la revoltă și tulburare. Am citit cu două minți această carte: una curioasă și una revoltată. Sunt multe întrebări pe care le pune Brandy Schillace: unde se află sufletul? Să fie oare în inimă? Ori în creier, așa cum credea dr. Robert White, personajul fascinant al acestei cărți biografice? Să fi fost dr. White un om cu dragoste de Dumnezeu, care a căutat să îmbunătățească viețile oamenilor paralizați, căutând soluții și făcând experimente pentru a realiza un transplant de corp? Sau un măcelar maniac și egoist, care se credea el însuși Dumnezeu? De la câinii cu două capete ai rușilor și experimentele lui White pe maimuțe în timpul Războiului Rece, oare cât timp a mai rămas până când se va putea face un transplant de corp?

Nu e o carte ușor de parcurs, aviz cititorilor. Și mă refer aici în special la experimentele crude făcute pe animale, descrise realist și în amănunt. Numărul enorm al animalelor folosite în experimentele lui White și cinismul cu care le-a provocat moartea în numele științei au dus în cele din urmă la formarea uneia dintre cele mai importante voci în apărarea animalelor: PETA.

Povestea este completă și bine spusă: un amestec tulburător de știință și etică. Și chiar dacă știința duce la evoluție, s-ar putea ca uneori motivația ei să nu fie în întregime realistă.

***

Andreea Tudorică este o femeie care a reușit, în mare parte, să facă ce i-a plăcut și ce și-a dorit: a fost în mijlocul evenimentelor ca jurnalistă, a construit de la zero un radio online cu muzică rock, iar de opt ani face ceea ce o poartă în tot felul de călătorii palpitante: este redactor de carte, calitate în care s-a bucurat să colaboreze cu cele mai importante edituri din România.


9. Numărătoare inversă. Despre reproducerea umană, Shanna H. Swan, Stacey Colino, traducere din engleză de Edith Negulici

carte recenzată de Iulia Nedea, corector

Majoritatea celor care ne dorim un copil considerăm că e un lucru de la sine înțeles. În cazul unui eșec, cel mai adesea luăm totul asupra noastră, iar apoi ne complacem.

Însă v-ați gândit vreodată cât de mult contribuie factorii de mediu la supraviețuirea rasei umane? Probabil vă spuneți că nu ați mers într-atât de departe cu scenariile. Ei bine, Numărătoare inversă arată cât de șocant de la îndemână ne este perpetuarea sau dispariția speciei umane. Nu trebuie să mergem deloc departe: fumatul, fie și cel pasiv, apa pe care o bem din recipiente de plastic, carnea procesată, sedentarismul sau exercițiile fizice în exces, produsele de îngrijire care conțin „substanțe chimice eterne“ și care rămân în organism vreme de mulți ani – toate acestea ne afectează chiar dinainte să ne naștem. Ce putem face? Să redescoperim, poate, echilibrul, limitând substanțele chimice care ne amenință.

Numărătoare inversă este atât de bine documentată, încât ar putea să ne sperie. Dar și să ne dea de gândit la ce mai putem salva.

***

Iulia Nedea a absolvit Facultatea de Litere din Oradea (2013), masteratul de Studii literare românești al Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca (2015) și doctoratul în filologie la Oradea (2018). Iubește poezia, citește cu drag literatură pentru copii, iar cea mai mare bucurie a ei este să scrie despre cărți.


10. Violența psihică. Manual de autoapărare, Ariane Calvo, traducere din franceză de Ioana-Gabriela Dumitrescu

carte recenzată de Cristina Stan, redactor

Ne familiarizăm din ce în ce mai mult cu termeni precum „toxic“, „manipulator“, „narcisist“. Într-un climat social unde până de curând comportamentele hărțuitoare au fost trecute sub tăcere, conceptele de violență psihică și gaslighting devin din ce în ce mai populare, întrucât explică tipul de manipulare emoțională cu care se confruntă cel mai adesea oamenii vulnerabili.

În Violența psihică. Manual de autoapărare, psihologa și psihoterapeuta Ariane Calvo trece în revistă formele abuzului psihic și efectele sale, atât asupra dezvoltării copiilor, cât și asupra adulților. Clar structurat, cu un discurs plin de empatie, volumul poate constitui, din punctul meu de vedere, un excelent instrument de psihoterapie.

Manifestările violenței psihice sunt mai mult sau mai puțin evidente. De la banala atitudine pasiv-agresivă, învinovățiri și aluzii răutăcioase, abuzul emoțional se poate extinde la remarci umilitoare, șantaj emoțional, amenințări și hărțuire. Poate fi însoțit, desigur, de violență fizică. Insidioasă, dificil de recunoscut de către victime și, ca atare, mai greu de combătut, violența psihică provoacă mare parte din traumele emoționale din copilărie.

Margot parcurge un drum lung și dureros ca să depășească la maturitate așteptările și vinovăția privind lipsa iubirii necondiționate din partea tatălui ei. Ca mulți alți pacienți ajutați de autoare, ea nu a fost decât o victimă a violenței psihice. Mărturiile unor pacienți de-ai lui Calvo vin în completarea explicațiilor la obiect despre formele de violență psihică și despre posibilitățile de combatere. Primul pas? Identificarea. Vindecarea începe atunci când înțelegi că, de fapt, nu ai greșit cu nimic față de agresor.

***

Cristina Stan este redactor și traducător. A scris o teză despre Orhan Pamuk, dar și jocuri de explorare urbană. Îi plac oamenii cărora le plac pisicile. Printre autoarele ei preferate se numără Elena Ferrante și Sally Rooney.

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×