Oana Purice e agentă literară, cunoaște ca pe propriul buzunar literaturile actuale din Europa Centrală și de Est și nu are bucurie mai mare decât atunci când vinde un titlu autohton pe piețele străine. E una dintre meseriile pe care în România le fac numai o mână de oameni, cum ea însăși spune, oameni ale căror voci a avut generozitatea să le aducă împreună pe platforma BookIndustry, unde găzduiește interviuri cu profesioniștii din industria noastră de carte. E și doctor în Litere, iubitoare de cercei lungi și colorați, colțuri ascunse din Ploiești și înghețată cu aromă de tei. Dar mai ales, e mama lui Tudor și a Irinei, pe care îi crește cititori, cu blândețe și cu întrebări. Și cărora, tot citindu-le, a învățat unele cărți pe de rost.
Un CV literar datorită căruia calitatea de membră a juriului Premiilor Cărturino, aflate la prima ediție în 2024, i s-a potrivit mănușă. Pe BookIndustry, ea e de obicei cea care întreabă. Dar în secret, abia așteptam să facem schimb de roluri. Cu bucurie am luat-o la întrebări, cu bucurie a răspuns: despre importanța primului premiu românesc de carte pentru copii pe o piață aflată abia la adolescență, dar și despre semnele care îi anunță maturitatea, despre cum vârsta la care se află literatura autohtonă pentru copii o salvează încă de tocirea prin rețete, despre exportul de literatură și pârghiile instituționale care ar trebui să-l învigoreze, despre cărțile care au făcut-o să se minuneze, despre har și eșec atunci când îți asumi covârșitorul rol de a scrie pentru cei mici a povestit inteligent, critic, cald, cu deliciu și cu multă, multă pasiune.
De unde până unde ideea unui premiu românesc dedicat cărților pentru copii? E semn al unei industrii mature, răspunde la o nevoie sau e pur și simplu o idee frumoasă care și-a găsit acum contextul propice?
Un premiu pentru cărțile de copii românești este o necesitate pe care mulți o verbalizau, dar nimeni nu o punea în practică. Asta până în prima parte a anului trecut, când echipa Cărturești a decis să lanseze Cărturino, prima astfel de distincție din România postrevoluționară. Știu din poveștile celor care activau în domeniul editorial prin 2009–2010 că, în criza economică de atunci, cărțile pentru copii au salvat industria. Așa că, 15 ani mai târziu, era și timpul să aibă o sărbătoare a lor.
E îmbucurător că oamenii din spatele lanțului de librării Cărturești au fost cei care au imaginat și au adus la viață acest premiu. Pe de o parte, pentru că astfel distincția primește din prestigiul cultural al brandului Cărturești și, pe de alta, pentru că ei pot fructifica și propaga ecourile pe care le are un astfel de premiu. Încă de la început, echipa de organizare a anunțat că „misiunea [premii]lor este de a susține și propulsa piața de carte pentru copii, de a crea noi oportunități de promovare pentru scriitorii și ilustratorii români și de a forma repere care să îndrume cititorii spre cărțile valoroase“. Și se țin de promisiune cu vârf și îndesat: cărțile finaliste au un raft al lor, special și bine marcat, în librăriile fizice și în librăria online, au fost expuse la târgul de carte de la Leipzig din martie, au fost menționate pe toate canalele de comunicare și pe toate platformele, câștigătorii au fost anunțați într-o gală cu adevărat festivă și, în plus, au primit și premii în bani.
Aș spune, astfel, că Premiile Cărturino sunt o idee foarte frumoasă, transformată în realitate cu mult profesionalism și mult entuziasm. Și că le sunt recunoscătoare celor din echipa Cărturești că mi-au dat ocazia să fac parte din această minunată sărbătoare a cărților românești pentru copii.
Misiunea Premiilor Cărturino este de a susține și propulsa piața de carte pentru copii, de a crea noi oportunități de promovare pentru scriitorii și ilustratorii români și de a forma repere care să îndrume cititorii spre cărțile valoroase.
Câte înscrieri ați avut și care au fost criteriile de selecție în stabilirea nominalizărilor?
În total, au fost 125 de titluri înscrise și validate la cele două categorii propuse de organizatori: Cartea ilustrată pentru copii a anului (cu 71 de titluri) și Cartea de literatură pentru copii a anului (cu 54). Alături de cele două secțiuni, s-au acordat încă două premii: Premiul Librarilor și Premiul Copiilor, având ca bază de selecție aceleași 125 de cărți.
În ceea ce privește criteriile, pe de o parte, au fost cele preliminare, de validare a intrării titlurilor în competiție; de această etapă s-au ocupat colegii de la Cărturești, care au urmărit să se respecte calendarul de înscrieri, ca autorii, scriitori și ilustratori deopotrivă, să aibă cetățenie română, ca volumele să aibă coduri ISBN, să fie la prima ediție, să fie cărți de ficțiune adresate cititorilor cu vârste cuprinse între 3 și 12 ani și așa mai departe.
Pe de altă parte, juriul din care am făcut parte, alături de Maria Surducan, Iulia Iordan, Carla Duschka și Mădălina Oprescu, a luat în considerare criterii care vizau conținutul și aspectul cărților declarate eligibile. Deși au împărtășit un fond comun, cele două categorii principale au avut și particularități de care am ținut cont. De exemplu, la cărțile ilustrate am analizat relația dintre text și ilustrații și relevanța acestora din urmă, adecvarea lor la vârsta indicată de editori, ne-a preocupat felul cum era paginată, machetată, printată și legată cartea. La cărțile „de literatură“, cum au fost numite de organizatori, am fost atente la construcția narațiunii și a personajelor, la vocea sau vocile naratorului, la limbajul utilizat și la armonizarea lui cu tema generală, dar și, ca mai sus, la cum arată ca obiect fizic. Bineînțeles, la ambele secțiuni ne-au interesat buna redactare a volumelor și lipsa greșelilor flagrante, creativitatea și nivelul de inovare stilistică sau de conținut, precum și preocuparea de a aduce în fața copiilor texte și ilustrații care să-i incite, să le stârnească curiozitatea și să nu-i lase indiferenți, dar și cât sunt de exportabile, de relevante pe piețele internaționale de carte.
Iar alături de toate acestea a contat, desigur, și impresia personală pe care ne-au făcut-o cărțile și poveștile lor. Dacă ne-au plăcut sau nu. În cazul meu, a contribuit și impresia fiului meu, de 5 ani, cu care mi-am clarificat niște dubii la unele dintre cărțile ilustrate. I le-am citit și m-a ajutat să-mi ajustez punctajul. În cazul a cel puțin două cărți reacția lui a fost hotărâtoare. Una a urcat în topul meu, alta a coborât. Prima nu-mi spunea mare lucru, dar pe el l-a cucerit. De a doua am fost entuziasmată, dar pe el l-a plictisit teribil. Cum literatura pentru copii a fost cea sărbătorită, nu aveam cum să nu ascult de sfaturile lui.
Ne-a interesat preocuparea de a aduce în fața copiilor texte și ilustrații care să-i incite, să le stârnească curiozitatea și să nu-i lase indiferenți, dar și cât sunt de exportabile, de relevante pe piețele internaționale.
Lista scurtă a cuprins titluri care mai de care. Ce v-a cucerit la cei pe care i-ați desemnat câștigători?
Fiecare membră a juriului și-a făcut propria notare, iar apoi lista celor zece finaliști pentru fiecare dintre cele două secțiuni principale a fost alcătuită din titlurile care au acumulat cele mai multe puncte. Cărțile din capul listelor au fost desemnate câștigătoare.
M-am bucurat tare că preferata mea de la categoria de literatură a primit punctaj mare și de la colegele mele de juriu. Am devorat romanul lui Flavius Ardelean-Bachmann, Miraculoasa viaţă uitată a lui Iris Cartier, publicat de editura Polirom. Cu un început care m-a dus în lumile lui Roald Dahl și David Walliams, intră apoi în zona unui fantastic apropiat de cel al basmelor nemțești. Atât Iris, cât și celelalte personaje sunt foarte bine conturate, iar povestea e foarte fain construită, fără „burți“, cum se zicea pe vremuri în cronici, și fără prețiozități inutile, menite doar să facă paradă de iscusința autorului. Aici iscusința se vede din felul cum și-a fructificat tema și conflictele care o îmbracă. Mi-a plăcut mult și volumul al treilea din seria Eroi din întâmplare, Manuscrisul misterios, a lui Liviu Chifane (editura Datagroup) – un autor de care nu știam, dar care e un bun povestitor și-un bun strateg, volumele fiind pline de mistere pe care protagoniștii trebuie să le dezlege (un fel de Cireșarii cu gadgeturi moderne). Cum la fel mi-au plăcut și cărțile Adinei Rosetti, Misterul orașului Lunivineri, ultima parte a trilogiei Cronicile Domnișoarei Poimâine, și De ce și-a pierdut Balaurul tableta… și alte întâmplări fantastice, un basm modern plin de umor, ironie și trimiteri intertextuale de toată frumusețea.
La cealaltă categorie trebuie să recunosc că aveam un alt titlu preferat, dar cu matematica nu te joci, calculele au indicat câștigătoare cartea scrisă de Ionela Hadârcă și ilustrată de Irina Dobrescu, Anunțuri hazlii pentru adulți și copii (editura Cartier). Este, fără îndoială, o carte foarte bună, foarte amuzantă și incitantă, care nu doar că te plimbă prin cotloanele cotidianului și face din cele mai banale obiecte personaje memorabile, dar parcă îți face poftă să cauți și să croiești la rândul tău „anunțuri hazlii“. Iar ilustrațiile sunt pe măsură, ca și condițiile grafice în care a fost tipărită. Printre cărțile de la această secțiune m-am bucurat să descopăr picture book-ul Laviniei Braniște (pe care o știu din literatura pentru adulți și din cărțile pentru copii de la Arthur), publicat tot la Cartier – un fel de basm, și el, c-un bunic și-o fetiță, adorabil și foarte bine scris. Și frumos ilustrat de Mihaela Paraschivu.
Care crezi că sunt ingredientele unei bune povești pentru copii astăzi? Ce observi pe piață: se scrie sau nu după rețete?
Dacă e vorba despre piața românească, aș spune că (încă) nu se scrie după rețete. Literatura contemporană pentru copii este destul de tânără ca autorii să-și permită încă să experimenteze, să-și caute vocile. Iar editorii să-și permită să riște. Încă nu s-au găsit „rețetele“ imbatabile. Încă nu avem un Jurnalul unui puști care să impună un model ai cărui imitatori să aibă rapid un succes asemănător cu originalul. Sigur, sunt autori care și-au găsit o nișă profitabilă (financiar, mai ales) și se autopastișează la infinit. Dar cred că se vor cerne cu timpul, pe măsură ce piața literaturii autohtone pentru copii se va maturiza. Faptul că spațiul ei este cât se poate de lipsit de constrângeri, creativ și plin de posibilități este dovedit de diversitatea cărților înscrise la Cărturino, de multe ori fiindu-ne greu să includem un volum într-o categorie sau alta.
Ca să mă întorc la prima parte a întrebării, recent am citit Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane de Kate DiCamillo. Aș spune că așa trebuie să fie o poveste bună pentru copii. Să fie în primul rând o poveste, să aibă cap și coadă. Și un mijloc cât mai consistent. E un joc pe care îl fac cu Tudor, puștiul meu. După ce citim o carte, îl întreb despre ce a fost vorba. Și, dacă poate s-o rezume într-o frază, o declar o poveste bună. Dacă poți spune despre o carte că e despre un iepure de porțelan care se pierde de stăpâna lui și are o călătorie miraculoasă prin America până își găsește drumul înapoi spre casă, e o carte bună. Cum la fel de importante mi se par personajele. Pentru cititorii tineri, ele se suprapun aproape unu la unu cu povestea. Cu Olguța, Alex Moldovan a cucerit zeci de mii de cititori, pentru că i-a evidențiat trăsăturile specifice și i le-a pus în valoare pe cele care o apropie de copiii reali de vârsta ei. Dar și pentru că vorbește pe limba lor. Și aici ajung la alte două elemente care mi se pare esențiale: limbajul și stilul narațiunii. Dacă doar vrei să faci paradă de istețimea ta și transformi involuntar un text într-o compunere de școală (cum am întâlnit printre cărțile înscrise la Cărturino), cred că eșuezi. Dacă te strofoci prea tare să vorbești pe limba copiilor și se vede clar că-n viața ta n-ai folosit cuvintele cu care li te adresezi în scris, cred că iarăși eșuezi. Credibilitatea aceasta se exersează. Prin scris și mai ales prin citit. Insist pe lectură, pentru că unele cărți de la Cărturino mi-au dat impresia că autorii lor n-au mai citit de mult literatură în general și literatură pentru copii în special. Sau că n-au înțeles nimic din ce au citit.
Transpuse în forme și culori, cred că aceste direcții se aplică și ilustrațiilor unei cărți. Aș zice că întâlnirea dintre viziunea inovatoare și așteptările copiilor este cea mai productivă.
Ca autor de cărți pentru copii, dacă doar vrei să faci paradă de istețimea ta și transformi involuntar un text într-o compunere de școală, cred că eșuezi. Dacă te strofoci prea tare să vorbești pe limba copiilor și se vede clar că-n viața ta n-ai folosit cuvintele cu care li te adresezi în scris, cred că iarăși eșuezi. Credibilitatea aceasta se exersează. Prin scris și mai ales prin citit.
Scriem cărți pentru copii așa cum sunt ei sau pentru cum ne imaginăm noi, adulții, că sunt copiii?
Aici aș aduce în discuție articolul lui Florin Bican din Matca despre flatulențe, „cu tot respectul“ și discuțiile inițiate de Alex Moldovan (și) pe Facebook plecând de la unele dialoguri din grupurile de părinți și cititori de pe aceeași platformă, în care mamele își exprimau dezaprobarea față de cărțile caracterizate printr-o lipsă crasă de figuri de stil și povețe pline de emoție, dar care excelau la povești și cuvinte luate parcă din curtea școlii. Ambii scriitori (și traducători) propun cărți pentru copii care să le incite imaginația, curiozitatea, să-i amuze, să-i bucure sau să-i indigneze; care să le inspire concluzii sau o morală pe care să le deducă pe cont propriu, nu care să le fie arătate cu degetul. Deci care să le vorbească pe limba lor, adică credibil, fără să-i dăscălească, fără să-i cocoloșească (a se vedea cruciada împotriva personajelor negative și a răului, urâtului și așa mai departe) – pe scurt, fără să le insulte inteligența.
Multă vreme am crezut că nu poți scrie cărți pentru copii dacă nu ai copii sau nu petreci suficient de mult timp în preajma copiilor. Acum nu mai sunt la fel de convinsă. Cred că ajută să ai perspectiva lor aproape. Dar, din nou, cititul și exercițiul sunt esențiale. Că tot am pomenit-o, Kate DiCamillo mărturisea la un moment dat că scrie 15 ore pe săptămână, dar citește în jur de 40. Și poate nu e întâmplător faptul că aceiași Florin Bican și Alex Moldovan sunt, pe lângă scriitori foarte apreciați de literatură pentru copii, și cititori rapace. Și traducători ai aceluiași gen, totodată.
Ca să răspund mai concis la întrebare, cred că ajută dacă imaginația e concentrată pe a scrie o poveste bună, și nu pe a proiecta cititorul.
Ce preferi în literatura pentru copii: clasic sau contemporan? Sesizezi și o zonă de crossover între cele două? Dacă da, cum arată?
Nu am foarte bine definite cele două categorii. De exemplu, în copilărie m-au dat pe spate Un yankeu la curtea regelui Arthur a lui Mark Twain (cumpărată de tata din singura librărie din Onești) și Talismanul de safir de Elisabeta Bogdan (publicată la editura Ion Creangă, nici până azi nu știu cum a ajuns la noi în casă). Prima ar fi o carte clasică față de a doua. Dar, în comparație cu romanul finlandezei Anja Portin, Radio Popov și copiii uitați (tradus la Humanitas Junior de Andreea Niță), povestea scrisă în 1931 despre călătorii în timp și spațiu cu ajutorul unui colier cu piatră albastră pare la rândul ei clasică. La fel cum Roald Dahl este modern în comparație cu basmele lui Perrault, dar devenit tradiție atunci când e pus față în față cu David Walliams, considerat continuatorul autorului lui Willy Wonka. Între ei, îmi place mai mult umorul fresh al celui din urmă. Pomeneam de seria Eroilor din întâmplare a lui Liviu Chifane. Mi-a plăcut și mi-a amintit de Cireșarii, care mi-au superplăcut printr-a unsprezecea, când i-am citit, mult după ce ieșisem din grupul publicului-țintă. Țin minte și acum plăcerea, teama, furia, nerăbdarea care m-au cuprins când am citit Copiii căpitanului Grant, cred că preferata mea dintre cărțile lui Jules Verne (tot de tata cumpărată), și am proaspăt în memorie cât m-am minunat când am citit pentru prima dată Gruffalo al Juliei Donaldson (traducere Florin Bican, editura Cartea Copiilor). Cum poate cineva să aibă o idee atât de strălucită? Cum poate scrie cineva o poveste desăvârșită?
M-am lăsat în voia cărților care m-au fascinat de-a lungul timpului. Ca să mă întorc la întrebare, cred că-mi plac ambele stiluri. Umorul, poveștile bune, personajele memorabile și stilul credibil pe care-l pomeneam mai sus mi se par atemporale.
Există, desigur, și zona intermediară pe care o pomenești. În ceea ce mă privește, mi se par absolut delicioase cărțile care cuprind un amestec între clasic și modern/contemporan fie la nivel de formă, fie de conținut. Primul exemplu care-mi vine în minte este un volum ale cărui drepturi de traducere le-am vândut la agenție acum câțiva ani, către editura Humanitas Junior. A fost tradus de Ianina Marinescu cu titlul Povești dintr-o pădure ʼnaltă și îi aparține scriitorului și actorului australian Shaun Micallef, având ilustrații de Jonathan Bentley. Conține reinterpretări ale basmelor clasice ale Fraților Grimm, cu personaje din fabulele lui Esop și din mitologia greacă, toate povestite cu mult umor și ironie. Un alt exemplu care păstrează, de data aceasta, tehnica tradițională a basmului, dar construiește o poveste nouă este romanul Adrianei C. Grigore, Apă, praf și soare, publicat la Arthur și laureat al Premiului Librarilor la Cărturino. Sigur, sunt multe altele, din literatura universală sau românească.
Mi se par absolut delicioase cărțile care cuprind un amestec între clasic și modern/contemporan fie la nivel de formă, fie de conținut.
Ești agentă literară. Care sunt tendințele internaționale în literatura pentru copii și cum se aliniază la ele producția de carte autohtonă? E necesar să se alinieze, e un semn de maturitate sau există și particularități culturale care nu se împacă prea bine cu împrumutul de forme din afară?
Aș împărți discuția în două. Dacă vorbim despre nonficțiune pentru copii (enciclopedii, dicționare, cărți dedicate unui domeniu sau cărți de activități), tendința la nivel internațional este de îngustare a subiectului, de focalizare. Atât în spațiul anglo-saxon, cât și în Italia, Spania, Germania, America Latină sau Coreea de Sud (căci reprezentăm cărți din toate teritoriile), au devenit destul de rare (de găsit doar în backlist-uri) cărțile generaliste de nonficțiune; de exemplu, sunt mai dese volumele despre creier, sistemul imunitar, sistemul digestiv, vocea umană decât cele despre corp, în ansamblul lui. La fel, cărțile despre ecologie sunt ramificate în subdomenii, sau cele dedicate mitologiilor sunt împărțite nu doar pe zone geografice, ci și pe diferite categorii de zei și eroi. Volumele de nonficțiune pentru copii scrise și/sau ilustrate de autori români, care să nu țină de zona educațională, a auxiliarelor școlare, sunt destul de puține. Au început să apară acum câțiva ani, de exemplu cele de la Humanitas Junior ilustrate de Ana Alfianu și semnate de Cristian Presură (O călătorie prin Univers. Astrofizica povestită) sau de Cristian Ciobanu (Ultimii dinozauri. Piticii și uriașii din Insula Hațeg), sau cărțile lui Adrian Șonka de la editura Nemi (Ghidul micului astronom prin Univers, ilustrații de Adnan Vasile și Universul exotic. Carte de recorduri astronomice, ilustrații de Oana Ispir). Cred că numărul unor astfel de cărți crește proporțional cu maturizarea unei piețe de carte.
Ziceam mai sus că literatura română pentru copii încă are libertatea de a experimenta. Acest lucru se reflectă mai ales în zona ficțiunii, fie că vorbim despre picture books, unde predomină ilustrația, sau despre cărți cu textul în prim-plan, mai mult sau mai puțin ilustrate. De altfel, nici categoriile de vârstă nu sunt clar delimitate, cum nu avem nici o clasificare validă din punctul de vedere al raportului dintre text și ilustrații. Obstacol de care ne-am lovit și la Cărturino, când a fost dificil să încadrăm anumite cărți la o categorie sau alta. O istorie cu gust de kiwi a Adinei Rosetti, de exemplu (ilustrații de Irina Maria Iliescu, editura Arthur): are prea mult text pentru a fi încadrată la picture books/cărți ilustrate, dar prea puțin pentru a se potrivi la chapter books/literatură. Piața de carte românească pentru copii fiind într-un soi de adolescență, formele și granițele sunt încă maleabile. Însă e clar că se află într-un progres și că poate concura cu succes cu producția altor țări (important este să aibă pârghiile instituționale necesare, dar aceasta este o altă poveste). Ca o paranteză (după paranteză), acum câțiva ani era aproape imposibil să găsești un picture book românesc veritabil – carte integral ilustrată, cu foarte puțin text pe pagină; și era foarte greu și să vinzi drepturile de traducere pentru astfel de cărți, nu doar în România, ci și în alte țări din Europa de Est, precum Rusia, Ucraina sau Bulgaria. Editorii (și, de fapt, părinții-cumpărători) voiau text mult, o investiție care să dureze.
Întorcându-mă la tendințele internaționale, în zona de ficțiune am observat două mari direcții: cărțile de entertaining și cărțile „utilitare“, să le numesc așa. În ultimii 7–10 ani se pune tot mai mult accent pe morala sau pe educația pe care un copil o primește în urma lecturii unei cărți. De altfel, cred că este doar reacția pieței la cererea existentă: ajunge o privire rapidă pe grupul de Facebook creat și coordonat de Bianca Mereuță, „Ce le citim copiilor“, și vom vedea zeci de mesaje ale părinților care solicită recomandări de cărți care să-i ajute pe copii să-și învingă frica de dentist, să învețe altruismul, să renunțe la oliță sau să nu mai râdă de elefanții mov. Am exagerat, știu. Și există cărți (traduse) pentru toate aceste nevoi; în care povestea este abil îndreptată către povața-cheie. Ba chiar aceasta este explicitată la final: copii, nu e frumos să râdeți de colegii voștri cu dinți strâmbi! Dar, mă întreb, nu la fel de bine puteau ajunge singuri la această concluzie citind o poveste bună?
Două domenii predilecte ale acestor cărți utilitare ale ultimilor ani sunt gestionarea emoțiilor și sănătatea mintală a copiilor, incluzând aici și subteme legate de diversitatea etnică, rasială sau de gen. Față de această direcție, cărțile fără morală, scrise pentru pura plăcere intelectuală, par să fi căzut pe locul al doilea și în portofoliul editurilor străine, și în alegerile editorilor când vine vorba despre achiziția drepturilor de traducere (nu doar ale editorilor români, ci din întreaga Europă, Agenția Literară Livia Stoia, unde lucrez, activând în tot acest teritoriu). Noroc că la noi scriitorii români compensează.
Volumele de nonficțiune pentru copii scrise și/sau ilustrate de autori români, care să nu țină de zona educațională, a auxiliarelor școlare, sunt destul de puține. Cred că numărul unor astfel de cărți crește proporțional cu maturizarea unei piețe de carte.
Care e ponderea titlurilor românești față de traduceri pe raftul de literatură pentru copii la început de 2024? Ce trebuie să aibă un titlu autohton bun ca să-i atragă pe agenții străini?
Fără îndoială că numărul traducerilor este mult mai mare. Dar, într-o piață emergentă, cum este cea a literaturii pentru copii din România, cred că e normal să fie așa. Pe de o parte, durează mai puțin să publici o carte în traducere: cumperi drepturile, o traduci, o redactezi, o paginezi și machetezi, apoi o dai în tipar. Layoutul și ilustrațiile sunt, de obicei, cumpărate de la proprietarul de drepturi și doar se înlocuiește textul. Pe de altă parte, nu cred că sunt atât de mulți scriitori români care să acopere cererea pieței, mai ales, cum spuneam, în zona de nonficțiune. Însă este îmbucurător că tot mai multe edituri, specializate în cărți pentru copii sau care au colecții sau imprinturi dedicate lor, acordă atenție și autorilor români, fie ei scriitori sau ilustratori.
În ceea ce privește ingredientele necesare pentru a exporta literatura noastră pentru copii, discuția e tare lungă. Pe scurt, ar trebui să fie o carte suficient de inovatoare sau de specific românească ca să stârnească curiozitatea unui editor, dar, în același timp, suficient de generală ca să-și poată găsi un public Îmi vine în minte exemplul romanului grafic Haiku siberian al autoarelor lituaniene Jurga Vilė și Lina Itagaki, publicat de editura Frontiera. Cartea descrie experiența deportării bunicului scriitoarei, transpus în personajul Algis, dintr-un sat din Lituania în frigul și foamea Siberiei. O poveste strâns legată de locul din care provine. Totodată, reflectă tema generală a deportărilor făcute de armata sovietică, a comunismului și a traumelor postbelice. Îmbină așadar cele două perspective, motiv pentru care și-a și găsit editori și cititori în toată lumea. Cum a ajuns editura Frontiera să publice un roman grafic lituanian? A dat peste ediția franceză.
Și asta ne duce spre o altă parte a discuției despre exportul de literatură română (în general, nu doar a celei pentru copii): susținerea instituțională. Agenți interesați să contribuie la traducerea cărților românești în străinătate există și în România. Agenția unde lucrez, condusă de Livia Stoia, are un portofoliu consistent de autori români pe care-i reprezintă la nivel internațional; este cunoscut succesul pe care îl are Silviu Săndulescu, agent literar, fondatorul și directorul agenției Rights Expert, cu seria Țup a lui Alex Donovici, apărută la Curtea Veche Publishing și tradusă în peste zece limbi. Ne mai lipsește un ecosistem care să susțină eforturile agenților: programe consistente care să acorde subvenții pentru traducere editorilor străini (ediția românească a Haikuului siberian a fost posibilă cu sprijinul Institutului Cultural Lituanian, deși a fost tradusă din franceză), posibilitatea de a accesa fonduri (de către editori, agenți sau autori) pentru a realiza traduceri profesioniste (măcar) ale unor fragmente de text și, poate cel mai important, susținerea și încurajarea traducătorilor din limba română. Sigur, Institutul Cultural Român, prin Centrul Național al Cărții, se ocupă de unele dintre aceste nevoi și are proiecte anuale care îi ajută pe editorii străini să-și acopere unele costuri de traducere sau care îi implică pe traducători; și Ministerul Culturii se implică. Dar cred că ne-ar trebui mult mai mult.
Prin aceste mecanisme puse în funcțiune de NORLA a devenit literatura norvegiană parte din world literature; prin astfel de eforturi instituționale sunt literaturile poloneză și finlandeză pe drumul spre a părăsi „exotismul“ limbii lor și a intra în liga mare a literaturii universale. Căci nu e vorba despre a investi bani (publici) în orgoliul unui autor, al unei edituri sau al unei agenții. Cărțile traduse în alte limbi sunt ambasadori ai țării de origine. Îmi aduc aminte ce stand uriaș a avut Turcia la târgul de carte de la Londra din 2023. Sau cât de mari sunt standurile unor țări din Orientul Mijlociu la astfel de târguri internaționale. De ce ar avea nevoie „să risipească“ bugete pe astfel de „mofturi“? Pentru că sunt conștienți că e vorba despre capitalul simbolic pe care îl capătă țara și prin prezența memorabilă, și prin exportul de literatură.
Putem privi și din perspectiva editorului. De ce să traducă un autor român, necunoscut pe piața locală, în promovarea căruia trebuie să investească poate mai mult decât în publicarea propriu-zisă, dacă vrea să miște cărțile din depozit și de pe rafturile librăriilor? Când e mult mai ușor să publice o carte tradusă din engleză sau din franceză, care vine nu numai cu prestigiul culturii din care face parte, al editurii sau al autorilor, dar și, uneori, cu un pachet de marketing gata făcut, numai bun de adaptat. Dacă ar avea acces la materiale în limbi de circulație internațională, dar ar fi ajutați financiar să publice și să promoveze un titlu „exotic“, s-ar găsi editori suficient de entuziaști și pasionați.
Bineînțeles că există deja și povești de succes, cum e cazul amintitei Țup, al cărților lui Mircea Cărtărescu sau ale Tatianei Țîbuleac sau al cărții Nadia și Securitatea de Stejărel Olaru, tradusă în șase limbi, majoritatea contractelor fiind intermediate de agenția noastră. Dar par să fie exemple mai degrabă izolate.
Am avertizat că discuția e lungă. Dar voi încerca să ajung la o concluzie. Cred că sunt mulți autori români de literatură pentru copii (și nu numai) care îndeplinesc așteptările editorilor străini. Sunt și agenți români care pot intermedia exportul. Sperăm să avem și spatele instituțional asigurat. Și va deveni și literatura română parte din world literature.
Cred că sunt mulți autori români de literatură pentru copii (și nu numai) care îndeplinesc așteptările editorilor străini. Sunt și agenți români care pot intermedia exportul. Sperăm să avem și spatele instituțional asigurat. Și va deveni și literatura română parte din world literature.
Ai o campanie preferată de încurajare a lecturii?
Dintre cele încă active, îmi place mult „Cititori pentru scriitori“, campania care precede proiectul inițiat și susținut de Cărturești, Bursele și rezidențele de creație. În luna septembrie, cititorii sunt îndemnați să cumpere cărți ale scriitorilor români, un procent din vânzări mergând către aceste burse oferite anual unor scriitori români (în ediția recentă, au fost puse la bătaie șase). Proiectul este ajuns deja la a patra ediție și cred că este un efort coerent și consistent de promovare a lecturii, focalizat pe literatura română.
Dintre cele pe care nu le-am „prins“, am un soi de nostalgie față de „Votează literatura tânără“, campania din 2004 care a însoțit și a împins în lume colecția Ego.Proză de la Polirom, un fel de certificat de naștere al literaturii române contemporane. Deși am descoperit-o doar din frânturi adunate de ici, de colo, cred că ce-au pus în scenă Oana Boca Stănescu și colegii ei de la Polirom de la vremea aceea a schimbat fața pieței de carte de la noi.
Ajunge o privire rapidă pe grupul de Facebook „Ce le citim copiilor“ și vom vedea zeci de mesaje ale părinților care solicită recomandări de cărți care să-i ajute pe copii să-și învingă frica de dentist, să învețe altruismul, să renunțe la oliță sau să nu mai râdă de elefanții mov. Dar, mă întreb, nu la fel de bine puteau ajunge singuri la aceleași concluzii citind o poveste bună?
Ești mamă. Cum se împacă cititul cu tehnologia în spectrul de atenție al celor mici? Ce-i spui băiețelului tău că are cartea și nu au tableta sau smartphone-ul? E prea devreme să începi să crești un cititor din primele luni de viață?
Din fericire, Tudor nu a prins prea tare microbul ecranelor. Sigur, are momentele lui de răzvrătire și de adăpostire în desene animate, pe televizor (acasă) sau pe telefon (mai ales când ieșim pe undeva la masă). Altfel e un cititor-ascultător destul de consecvent. Am început să-i citim în fiecare seară și înainte de somnul de prânz de pe la un an și jumătate și doar în condiții excepționale ne abatem de la ritual. De aceea cred că percepe lectura ca parte integrantă a activităților zilnice, atât ca procedeu de entertaining, cât și ca moment de conectare cu unul dintre noi, părinții. Sper să-l țină și când va mai crește.
Glumeam cu colegele de la Cărturino și le spuneam că nu pot ajunge la gala de premiere, pentru că s-a nimerit să fie în aceeași zi cu botezul fetiței, dar că sper să-mi fie motivată absența, căci implică un cititor (de cărți pentru copii) în devenire. Am fost iertată. Nici în cazul celei mici, nici la Tudor n-am insistat cu cititul prea devreme. Îmi amintesc că încercam să-i citesc lui Tudor, când îl mai legănam în brațe pe la câteva luni, din cartea pe care o aveam începută în momentul acela. Nu era foarte impresionat și-și continua plânsul. A luat contact cu cărțile pe la 6-8 luni, când a primit un set de cărțulii cartonate, cu care s-a tot jucat și din care a învățat treptat tot felul de cuvinte, de la animale la culori și numere. Au urmat apoi unele cărți cu sunete, pe care-i plăcea să le butoneze, mai ales în mașină; și tot pentru mașină i-am luat volume cu ferestre pe care le tot închidea și deschidea; dar și celebra serie Hoinari prin anotimpuri de la editura Casa. Cum spuneam, după un an și ceva am început să-i citim mai consecvent. Au fost luni în care învățasem pe de rost George cel Curios (și George cel Curios își găsește de lucru, ambele traduse de Radu Paraschivescu pentru editura Arthur) sau seria în versuri cu Micul Camion Albastru de la Paralela 45, pentru că doar pe astea le voia. Treptat a început și el să le învețe, urmate fiind, în același stil de pe repeat, de un pop-up cu Peppa, de Gruffalo, de volume cu Patrula Cățelușilor, de (mai recent) Până și monștrii se spală pe dinți de la editura Corint și Vreau un frate sau o soră de Astrid Lindgren, de la Cartea Copiilor (carte ne-a ajutat când i-a venit surioara), și de multe altele. De ceva timp a descoperit benzile desenate (am început cu seria Puiu și Vulpoi de Sergio Ruzzier de la Frontiera, am continuat cu multe de la MiniGrafic și i-a plăcut tare și seria Luminile Nordului de norvegianca Malin Falch, tradusă de editura Casa, și abia așteaptă să apară și celelalte volume). Văd că are deja răbdare și la chapter books. Printre primele citite au fost cele din seria Gașca Puișorilor (editura Galaxia Copiilor, traduse și dăruite de Ioana Văcărescu), care l-au dat pe spate. Așadar, nu a trebuit să fac prea mult laudatio pentru cărți; trăiește cam înconjurat de ele și sunt parte din rutina zilnică.
Ediția de anul acesta a fost și ca un fel de confirmare și strângere de mână prietenească acordate editurilor care s-au încumetat să publice literatură românească pentru copii. Un astfel de premiu dovedește că o piață mică se poate face mare cu viziune, efort colectiv și consecvență.
Să ne întoarcem la Cărturino. Cum vezi următoarele ediții? Ce rol ar trebui să aibă un astfel de premiu literar pe o piață de carte mică, instabilă și confruntată cu numeroase provocări: să gratifice, să stimuleze, să închege comunitatea de autori, ilustratori, editori și agenți?
Aș spune că toate la un loc. În primul rând, cred că ediția de anul acesta a fost și ca un fel de confirmare și strângere de mână prietenească acordate editurilor care s-au încumetat să publice literatură românească pentru copii. Cum spuneai, pe o piață mică și instabilă, să investești în cărți românești (pentru copii) poate fi o provocare. Mi se pare că editurile au primit un îndemn că e bine să continue, că nu sunt singure în acest efort. Apoi, cred că le-a oferit editurilor mai puțin experimentate în zona cărților pentru copii și niște exemple de „așa da“, atât în termeni de cum trebuie să sune, cât și de cum trebuie să arate o carte pentru această categorie de vârstă. Sigur că aceste premii constituie și un factor stimulator pentru scriitori și ilustratori: să scrie sau să deseneze povești și mai frumoase, și mai antrenante, ca să intre în lista finaliștilor sau chiar să câștige edițiile viitoare. În plus, această distincție este și o recunoaștere care poate cântări considerabil în exportul cărților românești pentru copii, mai ales că este oferită de Cărturești, un brand cu o bună vizibilitate și prestigiu pe piața internațională.
Pentru o primă ediție, cred că a fost un succes, în ceea ce privește organizarea competiției, a galei și a comunicării. Mi s-a părut că ciuperca cititoare Cărturino a ajuns peste tot, în online-ul și off-line-ul cărților. Sigur că mereu e loc de rafinări și sunt sigură că edițiile următoare vor fi și mai și. Un astfel de premiu dovedește că o piață mică se poate face mare cu viziune, efort colectiv și consecvență. Așa că nu pot decât să-i felicit încă o dată pe organizatori, pe Alina Aviana, pe Madălina Oprescu și pe toți cei care s-au implicat în această sărbătoare a literaturii române pentru copii.
Dragă Oana, pe final: ce e vindecător într-o poveste bună?
Pentru mine cea cu mintea de acum, o poveste bună vindecă frica lui „totul a fost spus“, „toate ideile bune s-a luat deja“. Nu. De fiecare dată când descopăr o carte bună, cu o poveste extraordinară, cum sunt personificarea ficțiunii în Gruffalo, călătoria splendidă a iepurelui de porțelan Edward Tulane sau alegerea pe viață și pe moarte a unei puștoaice de optsprezece ani pe nume Tara Medinski din România anului 2045, îmi dau seama că marginile imaginației nu există și că totul poate fi încă spus, încă scris. În același timp, cred că o poveste bună e vindecătoare și pentru scriitori. Îi poate vindeca de scrisul poveștilor proaste. Dar, cel mai important, o poveste bună poate fi vindecătoare pentru copiii noștri: căci ne adună împreună în jurul a două coperte de care ținem cu toții și uită de ziua rea ce poate tocmai se încheie, primind confirmarea că suntem acolo cu ei, mereu.
Imagine reprezentativă: Oana și prima carte (pentru copii, firește) tradusă de ea: Când zboară porcii. O carte cu Batpig, de Rob Harrell, apărută la editura Arthur în 2023. © Ramona Tănase
