Când mama mi-a spus că m-a văzut cărând o cruce de lemn prin centrul orașului mi-am dat seama că nu vom mai vorbi o perioadă. Lungă.
În vârful crucii era agățat un prosop de bucătărie albastru cu modele florale. Mi-aș fi dorit să o las jos pentru câteva clipe cât să-mi șterg transpirația care îmi curgea de pe arcade fix în ochi.
Soarele strălucea cu furie în ziua aia, lemnul se îmbibase de sarea pe care corpul meu o dădea afară. Nu puteam s-o las jos, aveam în spate un întreg cortegiu de femei plânse. Așa că am strâns din dinți, m-am încordat cât am putut și-am fixat lemnul pe umărul stâng. Simțeam cum durerea s-a extins din umeri până la baza spatelui. Odată ce durerea a ajuns într-un punct al corpului migrează către celelalte rapid, eficient.
Durerea știe tot timpul ce face.
Însă eu nu știam ce fac cu câteva ore în urmă când acceptasem povara. Pur și simplu nu era nimeni în jur, iar preotul, cu ochelari legați cu sârmă, văzându-mă că stau cu mâinile în sân mi-a zis sec:
– Ia tu crucea și mergi în față.
Parcă m-ar fi trimis să-i iau un pachet de țigări.
N-am apucat să zic nimic. Deja mă vedeam dintr-un colț îndepărtat al apartamentului mirosind a cafea, sudoare și lumânări arse până la capăt cum apuc crucea ca pe un instrument muzical fără să am habar să cânt vreo notă.
În timp ce schimbam greutatea de pe umărul stâng pe umărul drept, mi se strângea stomacul gândindu-mă la cât de multă lume avea să mă vadă pe puținele străzi ale orașului purtând o cruce care nu-mi aparține. Cine mă credeam? Nimeni. Și aș fi fost complet lipsit de decență dacă spuneam că mor de nerăbdare să fac o faptă bună. În niciun caz. Cel mort nu era nici măcar vreun cunoscut, era tatăl unui prieten îndepărtat, mai mare decât mine.
David venise în ziua aia de la facultate de la Timișoara, stătea puțin în oraș, era sâmbătă, așa că m-a sunat și mi-a zis:
– Hai și tu pe la mine că a murit tata.
De ce n-a ținut-o el? Simplu. Era ocupat să țină alte lucruri necesare procesiunii. El era primul în spatele meu și, trăgând din când în când cu coada ochiului la figura lui, mi-am dat seama că fusesem păcălit. Își purta părul strâns cu un moț furat de la fosta prietenă după care încă suferea. În orice caz, din punct de vedere fizic, figura lui era mult mai asemănătoare cu figura mântuitorului.
Ăsta ar fi fost unul dintre argumentele slabe.
Argumentul principal era că cel care începuse să se împută în basculanta înconjurată de femei îmbrăcate în negru era taică-su. Așa că ce treabă aveam eu să duc o asemenea povară? Îmi simțeam ambii umeri zdreliți de greutate unor păcate pe care nu-mi aminteam să le fi comis. Cu toate că le aveam și eu pe ale mele, puteam să recunosc asta, nu era nicio problemă, însă mi se părea că e prea devreme să le plătesc în felul ăsta. N-aveam decât șaptișpe ani, iar toată viața pe care o aveam în fața ochilor – în momentele alea – mi se părea o pedeapsă prea mare.
*
Seara, când am ajuns acasă, mi-am pus gheață pe umeri fără să-mi dau tricoul jos. Nu voiam să mai pierd nicio clipă, durerea era prea mare. Ce nu se topise din gheață am pus într-un pahar în care am turnat apă de la chiuvetă. Am băut cu înghițituri mari două pahare, dar încă mi-era sete.
Mama a ajuns târziu de tot, venea de la schimbul doi, eu mă uitam la televizor. A deschis ușa, i-am auzit tocurile pe gresie și-am simțit cum mi se strânge stomacul. Și-a lăsat plasa cu hainele de schimb pe cuierul de pe hol, iar în casă simțeam cum adie mirosul țigărilor fumate încontinuu de colegele ei.
– M-au rugat și pe mine colegele mele. Ce crezi că nu am încercat? Am trecut și eu prin tot ce-ai trecut tu, dar eu n-am fost proastă. Nu domnule, nu mi-a plăcut mie. Știi ce fac astea la fiecare final de lună. Vin toate la mine și-mi zic: „Hai Lili, n-ai un milion până la salariu, e ultima dată când îți cer, te rog eu, hai că știu că ai.” Și eu ca proasta le dau, dar nu le mai merge cu mine. O să aduc un borcan la muncă la noi și-o să pun în fiecare lună banii pe care le dau ele pe țigări, poate dacă îi văd cum se adună sub capac își dau și ele seama cât de proaste sunt. Să mor dacă i-am înțeles vreodată pe ăștia care fumează.
Asta îmi spunea mama de fiecare dată când venea de la lucru, îmbâcsită de mirosul de tutun. Mie îmi îngheța sângele de fiecare dată când mă duceam la birtul de la gară să-mi iau țigări la bucată. Simțeam că fac cea mai mare fărădelege cumpărând două Pall Mall negru cu restul de la pâine, dar în același timp, nu știu de ce, nu mă puteam abține să nu cumpăr.
Însă acum când a intrat în casă, după ce s-a întors de la baie, n-am mai avut obișnuita discuție despre cât de rele sunt țigările. M-a întrebat direct:
– Ce ai căutat prin oraș c-o cruce-n spate?
Cuvintele tăiau în carne vie.
– Păi am fost la înmormântare la tata lui David.
– Și dintre toți oamenii de acolo numai pe tine te-au găsit să plimbi scândurile alea prin oraș?
Nu mai ziceam nimic. Simțeam cum ochii îi ard de furie.
– Mă făcuși de râs în tot orașul.
– Păi de ce?
– Taci nu mai comenta!
– Da ce-am zis?
Dar n-am apucat nici măcar să-mi încep pledoaria că m-am trezit de nicăieri cu o palmă peste față. Mi-a șters buza de jos cu verigheta pe care se încăpățâna s-o poarte. Am dat cu limba peste carnea desfăcută recunoscând gustul ușor sărat.
– Să-ți dea tac-tu de-a acu’ în colo bani. Cu mine nu mai ai ce discuta. Îți fac de mâncare și atât, dar să nu-mi mai adresezi vreun cuvânt.
*
Trebuie să recunosc că dacă maică-mea n-ar fi fost țăcănită aș fi zis că are umor la faza asta. Tata ne-a părăsit când eu aveam șapte ani. Nu și-a luat nimic din casă, pur și simplu într-o zi n-a mai venit acasă de la muncă și aia a fost. Mama i-a păstrat până în ziua de azi bulendrele în dulapurile pe care și le cumpăraseră cu banii de la nuntă. Deci n-aveam nicio șansă să-i cer bani pentru că de peste zece ani nimeni nu mai știa nimic de el.
Așa că a doua zi după ce mama mi-a ținut discursul despre țigări am cotrobăit prin toate sertarele după niște mărunțiș. Cu greu am strâns monede pline de scame și hârtiuțe să-mi iau două țigări. Ce-i drept mama s-a ținut de cuvânt. Am găsit pe aragazul murdar de zaț întărit o farfurie acoperită. Șnițele cu piure de cartofi. Am mâncat jumătate de porție, iar apoi am tulit-o afară. Deja întârziasem la prima oră așa că n-avea sens să mă duc direct la școală. Am făcut un ocol prin piața veche și-am intrat la Vetona să-mi iau trei țigări la bucată. O țigară era 70 de bani, dar știam că tanti Mihaela avea să-mi dea trei țigări la bucată.
– Ia la mama, băiatu’, a zis ea în timp ce scotea țigările din pachetul de Kent lung.
– Săr-na, i-am zis și-am băgat țigările cu grijă în bluza de trening.
De multe ori mi s-au rupt în buzunar. Câteodată mai aveam norocul ca tanti Mihaela să-mi dea țigările la bucată cu tot cu pachet. Atunci eram cel mai liniștit. În primul rând pentru că țigările n-aveau nicio șansă să se rupă, și-n al doilea rând pentru că țigările fiind în pachet tutunul n-avea cum să curgă în buzunar.
O dată maică-mea mă bănuia intens că fumez.
– O să-ți demonstrez că fumezi, a mârâit ea la mine.
N-ai decât, am vrut să-i zic, dar n-am făcut decât să plec capul în pământ. Peste câteva săptămâni când mă întorceam de la liceu am găsit-o pe mama în bucătărie cu-o foaie albă de hârtie în față. Pe foaie era așezată o grămăjoară de tutun și scame.
– Ce-i asta? m-a întrebat ea.
– Ce-i asta? am zis eu.
– Mă crezi proasta ta? a plusat ea.
Adevărul e că nu i-am mai zis nimic. Câștigase. Dacă a avut îndeajuns de multă răbdare să-mi adune tutunul din buzunare încât să-mi demonstreze că fumez însemna că duceam un război pe care nu aveam cum să-l câștig.
Dar n-am capitulat.
După ce-am ieșit de la Vetona am trecut prin fața stației de autobuz unde aștepta schimbul doi de la carieră. În stație erau mai mulți bărbați și femei. Bărbații arătau diferit între ei, puteai să-i distingi. Unii erau mai slabi, alții mai grași, unii erau îmbrăcați în trening, alții purtau geci de piele ponosite, unii erau chelioși, alții aveau părul grizonat la tâmple, unii aveau fața bărbierită până la piele, alții aveau mustăți groase. Însă femeile arătau aproape toate la fel. Scunde, îmbrăcate de obicei cu blugi ușor strânși pe corp, toate aveau o plasă în mână și toate aveau aceeași frizură. Niciuneia nu-i trecea părul mai jos de umeri, toate semănau cu maică-mea. Așă că atunci când am trecut pe lângă ciorchinele ăsta de bărbați și femei din clasa muncitoare m-am oprit în fața unui nene gras care fuma o țigară și i-am zis:
– Nu vă supărați, aveți să-mi dați un foc?
Grasul n-a fost prea surprins. Aveam părul mare pe vremea aia, cel mai probabil credea că-s vreunul dintre roackerii din oraș. S-a uitat mai degrabă dezgustat la mine, apoi a scos o brichetă în care mai era puțin gaz și mi-a întins-o fără să-mi zică ceva.
După ce mi-am aprins țigara i-am mulțumit și-am plecat mai departe. Le-am simțit privirile colegelor maică-mii cum îmi perforează ceafa. Știam că abia așteaptă să se ducă la ea și să-i zică: „Lili, fată, tu știi că fii-tu fumează?!”
Abia așteptam să se întâmple asta, muream de curiozitate să văd dacă maică-mea o să-mi vorbească. Însă a doua zi dimineața când m-am întâlnit cu ea acasă nu mi-a adresat niciun cuvânt. Trebuie să recunosc că începusem s-o respect.
*
Tot încercând să fac rost de bani am dat peste un plic în dulapul unde maică-mea ținea hainele de iarnă. Erau mai multe bancnote. Mi-a trecut prin cap că ăștia-s banii de la colegele ei. Banii de țigări pe care ea trebuia să-i păstreze cu grijă. Să le arate cât ar fi putut câștiga dacă se abțineau de la viciul ăsta costisitor și aberant. Am pipăit minute întregi plicul ăla. Erau vreo 3 000 de lei. Am făcut un calcul rapid. Maxim patru colege au intrat în jocul ăsta. Atunci mi-a apărut un gând în minte, a încolțit brusc de parcă cineva ar fi răsturnat un îngrășământ special pe terenul arid al creierului meu. Am băgat plicul în buzunar și-am ieșit din casă. Cumva nu m-am simțit deloc aiurea. Era pentru prima dată când furam o sumă atât de consistentă, dar crucea pe care o cărasem în urmă cu câteva zile mă ținea la adăpost de vină. Aproape că simțeam că pot să omor pe cineva după drumul ăla plin de umilințe prin centrul orașului. Dar mi-am zis că n-am de ce să exagerez. Suma de 3 000 de lei era răsplata corectă. Poate că altcineva ar fi cerut mai mult, dar negocierea n-a fost niciodată punctul meu forte, așa că m-am mulțumit cu ce am găsit în dulapul ăla cu miros a timp încremenit. Apoi am luat bicicleta și m-am dus să-l caut pe taică-miu.
Nu știu de ce mi se făcuse atât de dor de el. Cei șapte ani pe care i-am trăit împreună aveau paloarea fotografiilor vechi în amintirea mea. Cu toate astea n-aveam cum să uit momentul ăla în care am fost la mare cu trenul. Când am trecut podul de la Cernavodă m-a cuprins o frică lichidă. Credeam că podul o să se rupă în orice clipă. Mă holbam la apa albastru-cenușiu și mă lua cu amețeli. Atunci mi-am zis că primul lucru pe care trebuie să-l fac când ajung la mare e să învăț să înot. Tata a fost mai mult decât bucuros să mă învețe.
„Te gândești că mâna ta e o vâslă, apoi te uiți în direcția opusă mâinii care o ai în apă. Nu uita să respiri.” Asta mi-a zis el. Tata nu folosea „pe care”, dar m-a învățat să înot. Poate că de asta n-am fost niciodată bun la gramatică.
Mi-a mai fost dor de el în anii ăștia, dar niciodată ca atunci după faza cu crucea. Cumva l-am simțit și pe el că se uită la mine. De oriunde ar fi fost. Existau șanse să nu mai fie în viață. Văzusem multe filme de la Hollywood cât să fiu conștient de aspectul ăsta. Dar nu mă interesa. Trebuia să-l găsesc așa că am pedalat în continuare.
*
Mersul pe bicicletă și faptul că ai avut tată sunt două chestii care nu se uită niciodată. M-am gândit de mai multe ori în perioada aia să-l caut pe tata. Cam de când am început să mă masturbez compulsiv. Nu știu dacă l-aș fi întrebat ceva despre sex dacă ar fi fost acasă, nu știu dacă m-ar fi luat el la o discuție de băieți mari, ca în filmele americane. Îmi amintesc de un episod din Viața cu Louie. Louie are nouă ani și vrea să afle de unde vin copiii. Așa că îl întreabă pe taică-su, fost veteran de război. „Louie, imaginează-ți că mama e Franța, iar, ei bine, tata e Germania, și dacă un singur soldat, unul singur!, trece în spatele liniilor inamice atunci, pac, ai un copil.”
Nu l-am căutat pe tata până atunci pentru că – probabil – nu-mi fusese suficient de dor de el. Poate că m-am aliat cu maică-mea fără să-mi dau seama. Propaganda aia pe care mi-a băgat-o în cap încă de când eram în clasa întâi a dat roade. L-am urât toată școala primară și-o bună parte din școala generală până când am început să iau note mici. Iar atunci nu mai aveam atât de mult timp să-l urăsc pentru că trebuia să mă feresc de loviturile maică-mii. N-a fost ușor.
Dar în ziua aia în care am început să pedalez de nebun în afara orașului nu voiam neapărat să-l găsesc. Voiam doar să dau la pedale cu gândul la el. Am încetinit când am ajuns în dreapta cimitirului de la intrarea în oraș. Acolo mormintele se înșirau până în vârful unui deal. Pe măsură ce treceau anii noile morminte se săpau cât mai sus. M-am tot întrebat ce-o să se întâmple în viitor când o să moară atât de multă lume încât n-o să mai fie niciun petic de pământ liber. Apoi mi-am amintit că mulți dintre părinții prietenilor mei sunt plecați în Italia. Poate că vor fi înmormântați acolo, cine știe, până la urmă nu prea te mai interesează aspectele astea când mori, e treaba familie să-ți rezolve problema asta.
Așa că am pedalat în continuare pe fâșia de asfalt ce leagă Motru de Târgu Jiu. La un moment dat m-am oprit la o fântână să beau o cană cu apă. Nu-mi era neapărat sete, dar aveam nevoie de câteva clipe să-mi trag sufletul. Când am încălecat din nou bicicleta și-am început să bag viteză am fost surprins să văd cum mașinile din fața mea încetinesc și se înmulțesc. Am mărit viteza până când am descoperit cauza problemei. O înmormântare.
Nu mi-a luat mult să ajung până în fața cortegiului funerar. Ce-i drept era mai multă lume decât la tatăl prietenului meu, dar nu cu mult mai multă. Se vedea pe fețele oamenilor că sunt din obligație acolo, mai ales că ploua. Dar de ce se opriseră? Era din cauza obiceiului ăluia care mă entuziasma la culme când eram mic? Ăla în care se aruncau monede în stânga și-n dreapta? Să aibă mortul bani pe lumea cealaltă. Apropo de asta, când eram mic tot timpul mă simțeam vinovat când luam banii ăia, mă tot gândeam la săracul suflet care o să se trezească la porțile raiului fără niciun mărunțiș.
Însă bineînțeles că m-am înșelat, nu era vorba de bani, tipul care căra crucea era întins pe asfalt și tremura de parcă fusese electrocutat. Cel mai ciudat mi s-a părut că oamenii nu s-au panicat deloc.
– Are boala copilului, a zis o babă, iar după asta și-a suflat nasul într-o batistă neagră.
Pentru o clipă am apucat să-i văd mucii babei pe materialul ăla zdrențăros și aproape că am vomitat. Apoi am vrut să mă duc spre cruce și – fără să le zic ceva – să o ridic, s-o pe pun pe umăr și să pornesc fără să mă uit în spate. Doar că trecuse prea puțin timp de când o cărasem pe cealaltă.
Atunci mi-am zis:
„Să duci două cruci care nu-ți aparțin, în mai puțin de o săptămână, e un obicei prost.”
Așa că am continuat să pedalez.
Imagine reprezentativă: Brigitta Schneiter
