Este deja bine-cunoscut faptul că numele Andreei Răsuceanu a devenit sinonim cu termenul de geografie literară, fiind prezent atât în studiile sale de referință din marginea acestui concept, cât mai ales în trilogia de romane încheiată anul trecut cu Linia Kármán, unde spațialitatea cunoaște variațiuni dintre cele mai diverse. Cu atât mai interesantă este construită identitatea unor spații multiple în debutul Andreei Răsuceanu în materie de literatură pentru copii, Uimitoarea călătorie a spiridușului Scorțișoară, dublată de ilustrațiile sugestiv articulate ale Ancăi Smărăndache, apărută la Humanitas Junior.
Spiridușul Scorțișoară nu reprezintă o formă de viață necunoscută. El călătorește în trăistuța sa fermecată, în care locuiește încă de la începuturile lumii, din Africa la Albul Pol, apoi pe marea învolburată până în China (dar nu ca spătarul Milescu, păstrându-și, din fericire, nasul întreg), ajungând în final într-un cartier urban, în apartamentul Maiei, viitoarea sa prietenă (lucru, vă asigur, deloc întâmplător dacă veți ajunge să citiți trilogia satului C). Abilitatea cu care acest personaj este construit în jurul tematicii călătoriei lucrează prin sugestii subtile, prinse într-o narațiune secvențială, de un lirism bine susținut, atingând în aceste miniaturale escapade comprimate o tandrețe resimțită la nivel intim. Cadrele pe care le proiectează Andreea Răsuceanu formează o ierarhie a locuirii. Traista lui Scorțișoară este un fel de room of his own; spațiul exterior se contrage, într-un ritm permanent, în mod descrescător, prin câte un tip de locuință specific pentru fiecare loc în care Scorțișoară călătorește. De la un iglu sau o pagodă, coborând până la traista fermecată a lui Scorțișoară, universul creat este translatat într-o mișcare aproape cinematografică (ilustrațiile Ancăi Smărăndache dublează acest efect, compunând o dinamică specială narațiunii, amintind de micile caiete cu același efect cinematic, ce descompun un episod singular în mai multe secvențe).
Detaliul și mai interesant constă în straturile suprapuse prin care Andreea Răsuceanu reușește să mobilizeze instantanee ale călătoriei, concentrate în identitatea protagonistului. Ritmul pe care Scorțișoară îl imprimă în parcursul său este dictat de o proiecție ficțională. Visele sale (ce reprezintă principalul mijloc de deplasare al personajului) sunt alimentate de lecturile permanente pe care acest spiriduș de bibliotecă le practică, aproape ca un act de credință, expus într-o manieră afectivă, formând, lucru de remarcat, o narațiune colectivă, o ancoră care implică cititorul la nivel activ: „Visele lui se amestecau cu ale altor spiriduși cum se amestecă culorile într-o pictură. Și toate alcătuiau aceeași poveste, ca un dulap cu nenumărate sertare, fiecare cu stăpânul lui“. Intimitatea lui Scorțișoară, aflată într-un spațiu protector, devine extimă și transparentă total în momentul în care citește: „Toată ziua citea, așa că trăistuța era mereu plină de personaje care mai de care, și spiridușul nu se simțea niciodată singur. Uneori, când întunericul învăluia zăpezile albe (și asta se întâmpla mai tot timpul), Scorțișoară se punea pe visat, la lumina focului din iglu“.
O altă încadrare în acest tipar al călătoriei continue este reprezentat chiar de onomastica personajului principal; investirea lui Scorțișoară cu numele unui condiment nu vine doar din ritualul său de a bea ceai cu scorțișoară; aceasta este un reper de suprafață. Condimentele sunt niște elemente predispuse, în primul rând, unui flux de migrație permanent. De la conotațiile istorice deja cunoscute, legate de drumul condimentelor prin lume, și până la raportul imagologic pe care acestea le cunosc, aflate într-un ciclu de deplasare fără întreruperi, semantica protagonistului este redată prin resorturi suplimentare de semnificație, lucrate într-un mod ingenios.
Este foarte interesant itinerariul lui Scorțișoară și prin comunicarea intertextuală cu care este corelat. Câteva repere mi-au atras atenția, în special felul în care se succed episoadele din Africa și de la Albul Pol (însă nici spațiul asiatic nu este de neglijat). Lucrul interesant este că, dacă faci un mic exercițiu comparativ, observi că reperele din călătoria lui Apolodor sunt, de fapt, inversate. Scorțișoară își începe parcursul de la nord către sud, invers decât pinguinul călător. Nu aș spune că este o fugă în sud, în maniera lui Mrożek, însă detaliul este interesant de remarcat. Tot ca un împrumut, din aceeași Carte cu Apolodor, este și mica maimuțică din Africa, amplasată drept un simbol ușor recognoscibil, cât și călătoria pe mare, altă notă marcantă pentru poemul lui Gellu Naum, unde spiridușul se transformă într-un mic corsar, cu tricou în dungi și petic pe ochi. Ca o mică paranteză, este de urmărit felul în care Andreea Răsuceanu reușește să integreze personajele animaliere în succesiunea cadrelor narative (spre exemplu, din recentul Linia Kármán, Miriam, pisica tărcată, are aproape o prezență mazilesciană).
Ornamentele cu care este prezentat Scorțișoară intră într-o categorie a reperelor memorabile. Papuceii din frunză de mentă (o alegere foarte inspirată, aș putea spune), ochelarii, indispensabili pentru un cititor de cursă lungă, cât și fizionomia sa particulară, având o burtică proeminentă (un Pantagruel în miniatură), structurează un personaj cu accente vizibile. Este o abilitate a autoarei de a configura contururi ale unor personaje ușor identificabile, din câteva elemente care ies discret în relief, dar care nu sunt introduse ostentativ. Din aceste componente definitorii se modifică și scala realității; este un întreg schimb de dimensiuni, de la un univers al miniaturilor și până la suprastructuri, a căror tranziție este acomodată într-o manieră avantajoasă; planurile reușind să-și găsească un punct de echilibru stabil în momentul în care Scorțișoară aterizează în sufrageria Maiei, noua sa prietenă.
Nu cred că suprainterpretez când afirm că proiectul Andreei Răsuceanu prinde o nuanță ușor suprarealistă, ce pare a fi asumată pe deplin. Dintre toate detaliile prezente, care ar putea fi desemnate drept martori destul de fideli pentru această notă interpretativă, unul mi-a atras atenția, într-un mod plăcut. Traista lui Scorțișoară ar putea trece drept un cabinet de curiozități (una dintre metaforele marcante ale suprarealismului, de inspirație romantică), unde cu fiecare călătorie, acumulează câte un obiect specific, arsenalul fiind decopertat integral în momentul în care acesta aterizează în sufrageria Maiei: „Se văzură întâi papucii uriași din frunze de bananier, apoi burdihanul abia cuprins de hăinuța groasă, din blană de urs polar, tricoul de marinar și, în cele din urmă, ochelarii, care-i căzuseră-ntr-o rână“. Este de remarcat faptul că micile inegalități, prezente în celelalte romane ale trilogiei satului C., sunt anulate în teritoriul literaturii pentru copii, găsind proporțiile necesare. Un muzeu al inocenței cu miros de scorțișoară, așa ar putea fi descris debutul Andreei Răsuceanu, ce oferă o mostră consistentă de stil și ingeniozitate tematică.
