La începutul lunii octombrie, s-a încheiat ediția a 4-a a Festivalului Teatrelor Maghiare la București, care a propus publicului bucureștean opt reprezentații ale celor șase teatre participante (Oradea, Satu Mare, Timișoara, Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc și Târgu Secuiesc), membre ale Asociației Teatrelor Maghiare (MASZÍN). Această organizație profesională a lansat în anul 2022 festivalul, propunând să aducă în lumina reflectoarelor acele trupe mai mici din punct de vedere financiar, care, din cauza distanțelor mari dintre orașele României, ajung cu greu în atenția publicului de specialitate din București și nu numai.
Cei care au urmărit îndeaproape parcursul festivalului au putut observa că există interes pentru spectacolele în limba maghiară, care întregesc peisajul teatral bucureștean și îi conferă un parfum de multiculturalitate. Mă bucură faptul că din ce în ce mai mulți înțeleg că o inițiativă nouă nu urmărește să stârnească concurență sau să elimine pe cineva din peisajul teatral. Scopul principal este îmbogățirea ofertei și propunerea către publicul versat din Capitală a posibilității de a cunoaște regizori și actori ale căror performanțe artistice nu pot fi văzute la București decât la acest festival.
Teatrul rămâne o ramură a artei adânc ancorată în limbă. Chiar dacă această barieră nu este de netrecut, publicul este obligat să iasă din zona de confort, fiind nevoit să urmărească supratitrarea și, în același timp, să savureze jocul actorilor de pe scenă, ceea ce uneori reprezintă o adevărată provocare. În multe seri ale festivalului am văzut spectatori dornici să depășească această barieră, dispuși să facă un efort intelectual pentru a se bucura de un teatru jucat într-o limbă care nu seamănă cu nicio altă limbă. Mai norocoși au fost vorbitorii de maghiară, care, în fiecare seară, au fost prezenți în număr consistent.
N-am reușit să văd toate cele opt spectacole, dar părerea aproape unanimă conturată în urma discuțiilor de după reprezentații a fost că teatrele maghiare au adus spectacole de calitate, fiecare reprezentație fiind de înaltă ținută.
Capodopere ale literaturii universale, pe scenă
Dintre cele șase vizionate, favoritele mele au fost, la egalitate, Maestrul și Margareta, prezentat de Trupa „Harag György“ din Satu Mare, în regia lui Sardar Tagirovsky, și Procesul, în viziunea regizorului Bélai Marcel, alături de trupa Teatrului „Tomcsa Sándor“ din Odorheiu Secuiesc. Ambele reprezentații au fost adevărate manifestări de Regietheater (teatru de regie), în care contribuția regizorului la succesul spectacolului a fost definitorie. Creatorii au fost ajutați de două capodopere ale literaturii universale, semnate de Mihail Bulgakov și Franz Kafka, care au oferit texte de mare valoare, pe baza cărora s-a putut construi un spectacol de succes. Dar succesul nu este niciodată garantat – este nevoie de regizori și actori care să creeze o variantă scenică validă și funcțională. Echipele de creatori ale celor două spectacole au reușit acest lucru, oferind două seri memorabile.
În Maestrul și Margareta, regizorul Sardar Tagirovsky a redat acea atmosferă mefistofelică emanată de roman și care i-a dus pe unii cu gândul la Faustul lui Silviu Purcărete de la Sibiu. A fost un spectacol antrenant, viu, cu puternic impact vizual, la care au contribuit decorul semnat de Sós Beáta, costumele lui Mihály Katalin Sára, muzica lui Bakk-Dávid László și, nu în ultimul rând, jocul actorilor. Trupa „Harag György“ a adus și la edițiile precedente producții care au atras atenția, iar succesul major de anul acesta, la cea de-a 33-a ediție a Galei Premiilor UNITER – unde Richard al III-lea a primit atât Premiul pentru cel mai bun spectacol, cât și Premiul „Lucian Pintilie“, oferit regizorului Albu István pentru cea mai bună regie – dovedește că trupa a atins un nivel de maturitate artistică prin care s-a alăturat celor trei importante și bine cunoscute teatre maghiare din Cluj-Napoca, Sfântu Gheorghe și Târgu Mureș. Această maturitate se datorează unei echipe închegate, formate de-a lungul anilor, care a dobândit suficientă experiență pentru a performa la un nivel artistic înalt, în stiluri variate.
Procesul lui Kafka, în viziunea regizorală a lui Bélai Marcel, urmărește în linii mari cronologia romanului, iar elementele comice și grotești accentuează absurdul în care trăiește Josef K., personajul principal, prins într-un proces, în ciuda faptului că este nevinovat. Scenele se derulează alert – uneori poate prea rapid – fără a lăsa atenția spectatorilor să lâncezească nicio clipă. Grotescul și absurdul ating cote maxime spre final, când cei care îl hăituiesc pe Josef K. devin vampiri, iar publicul nu contenește să se mire de bogăția ideilor regizorale care au stat la baza construcției fiecărui personaj.
Ce propune cel mai tânăr teatru de limbă maghiară
Au fost și alte trei spectacole bazate mai puțin pe imagini și efecte vizuale. Dintre acestea, o surpriză plăcută a fost Secretul fericirii de Alexandru Popa, prezentat de Teatrul „Udvartér“ din Târgu Secuiesc, în regia lui Tóth Árpád. Cel mai tânăr teatru de limbă maghiară din România, aflat abia la cea de-a treia stagiune, a venit la București cu montarea unui text foarte bine scris și ofertant al lui Alexandru Popa. Cei trei actori – Lung László Zsolt, Szűcs Ervin și Gecse Noémi – au reușit să aducă la viață personajele, creând un spectacol viu. Povestea celor două cupluri prietene ia o turnură neașteptată, iar actorii reușesc să parcurgă toate stările cerute de text, evitând capcana unei comedii bulevardiere. Amprenta regizorală a fost una discretă, dar intenționată – după cum a recunoscut însuși Tóth Árpád în discuția de după spectacol –, deoarece regizorul a avut parte de trei actori care, exceptând primele minute în care ritmul a trenat puțin, au făcut ca sala să râdă la început și să amuțească în momentele dramatice din final.
Spectacolul 1978, în regia lui Tomi Janežič, montat cu trupa Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ din Timișoara, este o docuficțiune transgenerațională despre România anilor ’70, construită pe poveștile personale ale actorilor și ale regizorului. Povestea face legătura dintre Timișoara și Nova Gorica (Slovenia), orașe unite odinioară prin istoria Imperiului Austro-Ungar și prin amintirea frontului de la Isonzo. Spectacolul a fost adaptat la spațiul oferit de Recul, care funcționează într-o fostă fabrică de pe Splaiul Unirii. Din cauza acestei adaptări, spectacolul a suferit unele modificări, însă actorii au reușit să transmită într-un mod credibil și captivant poveștile lor personale și ale regizorului, chiar dacă durata de patru ore a spectacolului a fost ușor exagerată în raport cu valoarea textului.
Al treilea spectacol bazat mai ales pe jocul actorilor a fost drama Tatăl de Florian Zeller, montată de Vladimir Anton cu trupa Teatrului „Csíki Játékszín“ din Miercurea Ciuc. Alegerea a fost una curajoasă, deoarece publicul bucureștean l-a văzut, până nu demult, pe marele și inegalabilul Victor Rebengiuc în această piesă, în rolul André. Din punctul meu de vedere, a fost poate cel mai puțin reușit spectacol, și nu din cauza comparației inevitabile, ci pentru că actorii și regizorul nu au reușit să creeze o reprezentație vibrantă și emoționantă, așa cum ar fi impus textul. Starea tatălui bolnav, care se agravează pe măsura pierderii memoriei, relația sa cu fiica sa, care nu mai reușește să facă față situației, precum și suferințele amândurora nu au fost transmise spectatorilor cu suficientă emoție. Spre final, actorii și-au intrat mai bine în rol, dar, pe tot parcursul serii, nu au fost ajutați nici de regia lui Vladimir Anton, care, de multe ori, i-a lăsat pe spectatori nepermis de confuzi.
În spectacolul de deschidere, Teatrul „Szigligeti“ din Oradea a prezentat, în regia Ancăi Bradu, piesa Lysistrata, dragostea mea de Matei Vișniec. Inspirat de celebra comedie a lui Aristofan, dramaturgul păstrează umorul direct și ludic al textului antic, aducându-l însă în contemporaneitate. Piesa de rezistență a fost reprezentată de momentele corului, în care actorii, pe muzica lui Ovidiu Iloc, au cântat pe formule ritmice destul de complicate melodii ce semănau cu incantații. Aceste momente au fost realizate cu brio, dovedind încă o dată că trupa din Oradea este bine antrenată din punct de vedere muzical și are un potențial considerabil în acest sens. Ele au adus un aer proaspăt și ritm spectacolului, la fel ca și inserțiile video realizate de Bozsodi-Nagy Zoltán, în care actrița Trabalka Cecília a interpretat excelent rolul unei reporterițe care realiza interviuri pentru un canal de televiziune. Aceste secvențe au destins atmosfera unei comedii amare ce vorbește, cu ironie, dar și cu luciditate, despre libertate, responsabilitate și fragilitatea păcii.
Vizibilitate crescută, fidelizarea publicului
Teatrele maghiare din Asociația MASZÍN trebuie încă o dată felicitate pentru curajul de a iniția acest festival, a cărui menținere nu este o sarcină ușoară, mai ales în contextul bugetar actual, când instituțiile de spectacole sunt grav afectate de măsuri administrative adoptate de Guvernul României, care interzic până la sfârșitul anului derularea unor contracte deja semnate, respectiv semnarea de noi contracte de colaborare, fără de care instituțiile culturale nu pot funcționa.
Vizibilitatea festivalului a crescut față de anul trecut. În acești patru ani s-a reușit fidelizarea publicului, iar dacă toate cele zece teatre maghiare și-ar uni forțele sub umbrela MASZÍN, acest festival ar putea deveni una dintre cele mai așteptate manifestări teatrale ale toamnei. Este imposibilă organizarea unui asemenea eveniment cu un bilanț financiar pozitiv doar din vânzarea biletelor, astfel că teatrele sunt nevoite să acopere pierderile din bugetele proprii, deja mult afectate de deciziile guvernamentale cauzate de criza bugetară. Orice finanțare este binevenită, întrucât teatrele nu își permit să afecteze și mai mult bugetul proiectelor desfășurate în propriile sedii de dragul festivalului de la București.
Sunt patru teatre care încă nu s-au alăturat asociației, printre cele mai importante fiind cele din Cluj, Sfântu Gheorghe, Târgu Mureș și Gheorgheni („Figura“). Un semn încurajator a venit din partea directorului Teatrului Maghiar de Stat Cluj, Tompa Gábor, care, conform ziarului Szabadság din Cluj-Napoca, a declarat, în prima conferință de presă din actuala stagiune, că teatrul de pe malul Someșului analizează posibilitatea de a se alătura Asociației MASZÍN. Având în vedere că doar membrii asociației pot participa la Festivalul Teatrelor Maghiare de la București, acest pas al instituției clujene ar aduce un suflu nou festivalului, al cărui program ar deveni și mai bogat și mai valoros odată cu intrarea celorlalte teatre în asociație.
Festivalul Teatrelor Maghiare la București s-a încheiat, dar spectacolele în limba maghiară au continuat în Capitală. În perioada 17–26 octombrie s-a desfășurat Festivalul Național de Teatru, la care au fost invitate alte șase spectacole în limba maghiară: două ale Teatrului „Tamási Áron“ din Sfântu Gheorghe (Furtuna și Un înger sosește la Babilon), două ale Teatrului Național din Târgu Mureș – Compania „Tompa Miklós“ (Alaska și Casa dintre blocuri), unul al Teatrului Maghiar de Stat Cluj (Janovics) și Richard al III-lea al trupei din Satu Mare, distins cu cele mai importante premii la Gala UNITER. Într-o lună, 14 spectacole în limba maghiară la București reprezintă o performanță în sine pentru teatrele participante și o deschidere lăudabilă a mediului teatral din Capitală.
