Am străbătut Peninsula Italică din Lombardia în Lazio și de la Ligurică la Adriatică și tot am impresia că n-am văzut decât o infimă părticică a acesteia. Am mai scris că Italia, alături de Spania, Franța și Grecia, mi se pare una dintre țările inepuizabile ale Europei. Din ce am văzut însă, nimic nu s-a lipit de mine așa cum a făcut-o Bologna, cu amestecul său de monumental și intim, nici grandoarea nemaipomenită a Romei, nici exuberanța năucitoare a Florenței, nici splendoarea decăzută a Veneției, nici încântătorul vertij al Cornigliei.
Ca orice așezare străveche, Bologna are o istorie pasionantă, din care nu lipsesc etrusci, gali, romani și goți. Este urbea în care, în 1088, a fost înființată o Universitate care i-a primit în sălile sale pe unii ca Dante, Petrarca, Erasmus și Copernic, este orașul cu zeci de kilometri de porticuri și cel unde, începând cu secolul al XII-lea, s-au construit primii zgârie-nori. Turnurile au devenit repede un simbol al statutului, nobili, negustori și bancheri înscriindu-se într-o întrecere fără egal – potrivit unor surse, în momentul de maximă sminteală arhitecturală, Bologna avea 194 de turnuri, unele înalte de o sută de metri. Asta se întâmpla cu 700 de ani înainte ca Tower Building să fie ridicat în Manhattan.
Dacă privești macheta „Bologna turrita“, realizată de Angelo Finelli în 1917, inspirată de studiul din 1875 „Delle torri gentilizie di Bologna“, al arheologului Giovanni Gozzadini, și expusă în Collezioni comunali d’arte, ca să nu mai vorbim de mult mai recenta gravură a artistului sicilian Toni Pecoraro, chiar admițând că nu sunt tocmai reprezentări fidele ale realității medievale, nu poți să nu te întrebi cum era să te trezești dimineața cu o asemenea priveliște sau, călător fiind în vremea lui Glad, Gelu și Menumorut, să vizitezi o așa metropolă a Turnurilor Babel. Chiar și Dante a fost impresionat, căci le amintește în Divina comedie. Prin secolul al XIV-lea, moda intră în declin. Unele turnuri sunt dărâmate – cea mai cumplită pedeapsă pentru un nobil căzut în dizgrație era să i se dărâme turnul –, altele se prăbușesc în urma cutremurelor, altele, pentru siguranță, sunt scurtate. În prezent, supraviețuiesc 22 de turnuri, mai înalte sau mai scunde, dintre care cele mai cunoscute sunt, desigur, Asinelli și Garisenda.
Peste toate cele de mai sus, Bologna este orașul unde, mai bine de patru decenii, a predat Umberto Eco, unul dintre autorii din panteonul meu personal și posesorul a două biblioteci însumând 50 000 de volume, la care visez de când mă știu (recomand cu căldură documentarul Umberto Eco: La biblioteca del mondo, Davide Ferrario, 2022). De câte ori nu m-am gândit să mă sui într-un avion și să audiez măcar unul dintre cursurile sale. Mi-l imaginez și acum mergând pe sub porticuri, cu ochelarii săi, cu bascul său, ca un genius loci, oprindu-se la anticariate, deși întârzia la vreo prelegere. O micro-lume s-a sfârșit în 2016, odată cu moartea sa.
Pe Eco l-am descoperit, ca oricine, prin Numele trandafirului. Ce madlenă proustiană e Numele trandafirului, cât de viu retrezește după-amiezile mele de licean – 1327, cam când înceta construirea turnurilor bologneze, misterul de la abația benedictină (inspirată poate de Sacra di San Michele, din Val di Susa, în Piemontul natal al autorului), William din Baskerville, Adso din Melk, Jorge din Burgos, bibliotecarul orb inspirat, bineînțeles, de Borges, o altă divinitate personală, paginile otrăvite ale Poeticii lui Aristotel, labirintul bibliotecii (vezi și „Biblioteca Babel“ a scriitorului argentinian), trimiterea la un faimos Umberto din Bologna (cine să fie, oare?). 50 de milioane de exemplare vândute.
Apoi, Pendulul lui Foucault, Insula din ziua de ieri, Baudolino, Misterioasa flacără a reginei Loana, Cimitirul din Praga, Numărul zero. Chiar dacă după atâția ani încă tresalt când aud de Numele trandafirului, preferata mea dintre cărțile lui Eco și una care a influențat modul în care privesc istoria trebuie să fie Baudolino. Cruciada a patra, amplul și năucitorul periplu al lui Baudolino din Alessandria, de-a lungul căruia îi întâlnește pe Frederic Barbarossa, Niketas Choniates și Hasan Ibn Sabbah, are de-a face cu monopozi, inorogi și manticore, amestecul fascinant de istorie și mit (un volum excelent documentat despre călătorii medievali este și Ghid de călătorie în Evul Mediu de Anthony Bale).
Cei interesați de scris vor dori probabil să citească și Șase plimbări prin pădurea narativă. Pentru amatorii de poezie, Bologna este și orașul lui Giosuè Carducci, autorul Odelor barbare, care, spre deosebire de Eco, a primit Nobelul și peste casa căruia am dat într-o plimbare după ploaie. Cei care îndrăgesc Grădinile Finzi-Contini, splendidul roman al lui Giorgio Bassani, plasat în Ferrara, care-i la vreo oră distanță, își vor aminti nu doar că protagonistul își face studiile la Bologna, ci și numeroasele trimiteri la Carducci.
Revin la vraja pe care a aruncat-o răvășitoarea Bologna asupra mea. Am ajuns în provincia Emilia-Romagna la final de aprilie, după o lungă călătorie cu trenul prin Toscana – în ciuda unei greve a feroviarilor, trenurile au circulat, cu mici întârzieri și schimbări de rută – și o teribilă furtună pe Riviera romagnola, care ne-a rupt două umbrele. Faenza (vezi etimologia cuvântului „faianță“), Fiesole Caldine, o haltă cu o bancă sub care creștea o floare pe care am fotografiat-o prin geam, Vaglia, unde, pe peretele gării, încă se găsește o plăcuță pe care scrie „Telegrafo“, Crespino del Lamone, cufundată în ceață deasă, Savignano sul Rubicone (vezi celebra trecere a lui Iulius Cezar). Munți, dealuri, văi, livezi de măslini, podgorii, ferme. Zeci de tuneluri care-ți înfundă urechile. Pini-umbrelă, chiparoși, palmieri și glicine.
Ajunși, un hotel de pe strada Maggiore, într-o clădire în care, cu veacuri în urmă, a ființat o mănăstire, peste drum de Porta Maggiore și de vechiul zid al cetății – la recepție, ni s-a spus că am rezervat camera la timp, căci, întrucât a doua zi începea Grand Prix-ul de Formula 1 de la Imola, majoritatea hotelurilor erau pline și puținele camere rămase se dădeau cu 1 000 de euro pe noapte; o plimbare pe seară, după ploaie, până la Due Torri și Piazza Maggiore, după care ne-am îngăduit să ne rătăcim prin galerii; dimineața, răcoare, fum ieșind pe hornuri, mic dejun cu cafea, smochine și cântece de păsări – rareori am auzit păsări mai gureșe și mai vesele decât cele din Peninsulă, poate doar în copilărie sau în timpul lockdown-urilor pandemice; Via de’ Poeti, toate muzeele, palatele, piațetele și cafenelele; sublimul Archiginnasio, corpul central al Universități între secolele XVI-XIX, cu frescele și miile sale de însemne heraldice, cu lumina sa nelumească; încântare vecină cu venerația.
Eram noi înșine la capătul unui periplu care implicase două avioane, trei autobuze și treisprezece trenuri. Văzuserăm multe, prea multe pentru a fi înșirate într-un singur articol, bifaserăm mai tot ce era pe listă într-o duzină de orașe, monumente, muzee, galerii, fuseserăm uluiți când ne așteptaserăm și când nu ne așteptaserăm. Cu toate astea, dacă-mi spui Italia, primul loc care-mi vine în minte e Bologna.
Imagine reprezentativă: Bologna Medievală, Toni Pecoraro
