Odile Santi: „Pentru mine, fiecare album este o călătorie“

Start

Am întâlnit-o pe Odile Santi, ilustratoare de cărți pentru copii și profesoară la Școala de Artă din Douai, în cadrul evenimentelor culturale organizate de Institutul Francez la Târgul de Carte GAUDEAMUS 2023. Nu era greu s-o recunoști, deși era înconjurată de mai mulți copii cărora le ținea un atelier de desene. Puteai observa imediat prezența ei caldă, însuflețirea și bucuria cu care le vorbea. Desenau împreună niște lucruri «simple»: pisici, iepurași, flori, bulgări de zăpadă, câmpuri de iarbă, prin intermediul cărora le vorbea și despre lucruri mai complexe, precum prietenia, singurătatea, destinul, nevoia de independență sau căutarea de sine. Ceea ce are sens, căci despre asta e vorba în ilustrațiile artistei franceze, dincolo de aparența naivă și de culorile lor aprinse. În dialogul pe care l-am avut cu Odile Santi, am regăsit aceeași bucurie de a-și împărtăși pasiunea.


Tema cărții Les yeux verts (Ochii verzi), (Editions Courtes et longues, 2017), una dintre cele mai cunoscute scrise de dvs., este «drumul unei pisici către libertate». Vă plac pisicile în mod special? Aveți o pisică acasă?

Da, e adevărat, îmi plac foarte mult, am și o pisică. Am ilustrat acest text scris de draga mea prietena Li Lamarre, în special pentru că m-a impresionat profund.

Este verdele culoarea libertății?

Este o culoare simbolică, într-adevăr, iar în cazul pisicuței noastre… căpătă semnificația independenței.

Care este culoarea dvs. preferată?

Mi-au pus această întrebare și elevii de la școala Anna de Noailles, ieri… Este o întrebare dificilă pentru mine; m-am tot gândit, dacă într-o zi mi se pune această întrebare, ce voi răspunde? De fapt, este o preferință care se schimbă încontinuu. Îmi plac toate culorile, depinde de starea mea de spirit, de momentul zilei, de ambianța în care mă aflu și, în general, sunt foarte sensibilă la culorile care mă înconjoară. Nu am, practic, o singură culoare preferată.

Pare ca privilegiați albastrul…

Depinde de lucrare… Recent, am scos un album despre India, La rivière des brumes (Râul din ceață, Éditions Cipango, 2023), unde culoarea dominantă este verde. Culorile pe care le folosesc se adaptează poveștii. Jonglez cu ele, consider ca au o forță narativă și le adaptez în funcție de narațiune.

Pentru că ați adus vorba de relația dintre autor si ilustrator, puteți detalia puțin? Textul inspiră desenele sau invers?

În toate experiențele mele editoriale, textul a fost cel care mi-a dictat desenele. Toate textele cărților mele apărute la Éditions Courtes et longues îi aparțin lui Li Lamarre. În cazul cărții Les yeux verts, s-a întâmplat că Li mi-a spus «Știi, eu scriu povești și aș vrea să ți le citesc». Liliane era educatoare la grădiniță pe atunci, acum este la pensie. Povestea ei m-a impresionat extrem de mult și m-am hotărât pe loc s-o ilustrez și să caut o editură. Am avut norocul de a-l întâlni pe editorul Jean Poderos, care a avut încredere în noi și cu ajutorul căruia am publicat și următoarele cărți la această editură (Neigeline, 2018; Tetrodon, 2019; Patchou, 2020).

În general, natura și animalele ocupă un loc special în ilustrațiile dvs. Ce sentimente, ce senzații vă inspiră natura?

Încă de copil am fost foarte sensibilă la natură. Mama a fost profesoară de științele naturii, ea ne-a trezit interesul, mie și surorilor mele, față de flori, plante, animale, păduri. Aveam o grădină minunată, de altfel. Pentru mine simțul naturii a venit de la sine și trăiesc, de fapt, doar înconjurată de natură, ea face parte din viața mea.

Cum și de ce v-ați hotărât să deveniți desenatoare, și mai ales pentru copii și tineret? Vă considerați un artist sau un profesor de educație vizuală?

Am mai multe fațete, sunt o creatoare de imagini, nu știu dacă sunt un artist. Înclinația către literatura pentru copii a venit de la sine. Am și alte moduri de expresie artistică, am folosit cărbunele, gravura, în lucrări de expoziție destinate adulților, dar mărturisesc că universul copilăriei mă atrage în mod deosebit; chiar colecționez cărți pentru copii.

Ce credeți despre arta digitală? Va înlocui tehnicile tradiționale?

Pentru mine, arta digitală este doar un instrument pe care l-am folosit parțial, de exemplu în Les veux verts si Neigeline, unde am lucrat pe un iPad. Dar nu va înlocui mâna și mintea omului, tot ele conduc. După multe ore petrecute la computer, ajung să simt nevoia fizică de foaia de hârtie și de tehnicile clasice.

Care sunt sursele dvs. de inspirație?

Ele provin în mare măsură din natură, căci munca mea înseamnă în mare parte documentare și realitate. Pentru mine, fiecare album este o călătorie, așa că am nevoie să mă impregnez vizual de tema respectivă pentru a-l realiza. Când pot, fac asta fizic, la fața locului. Pentru La maison sur la dune, am fost la mare, am făcut fotografii, schițe, și pentru a onora, de altfel, minunatul text al lui Niels Thorez, care rememora casa bunicilor de pe litoralul Mării Nordului.

Cum v-ați defini stilul artistic? Ce tehnici preferați?

Cel mai mult, munca de redare documentară, care e mai constrângătoare. După ce am plecat de la fotografie și am realizat cărți pentru adulți, m-am orientat către stilul mai liber, imaginativ. În prezent, prefer pictura și coloriajul. Folosesc și suporturi deja colorate, pe care le pictez cu guașe și acrilice, ca în Patchou și Au pays des loups qui chantent. Iar cel mai recent, acuarele și tușuri în La maison sur la dune.

Aveți o anumită disciplină de creație?

Am un stil de lucru spontan, dar în paralel am practica carnetului de schițe, asemeni unui muzician care își face în mod regulat gamele. Sunt disciplinată când am un anumit album de realizat și mă cufund intens în muncă. Mi se întâmplă să petrec și câte 20-30 de ore la o planșă.

Nu vă întreb dacă vă place să călătoriți, căci este evident. V-aș întreba care este destinația preferată și unde ați dori cel mai mult să ajungeți?

Împrejurările vieții au făcut să ajung de câteva ori în India, țara de care m-am îndrăgostit. Pe mai departe, visul meu este să ajung în Japonia: ador stampele japoneze, simțul compoziției cu care sunt alcătuite.

Dintre toate cărțile pe care le-ați ilustrat, pe care o considerați numărul 1 și de ce?

Atunci când termin o carte, am întotdeauna o senzație ambivalentă: mă întreb dacă am făcut totul sută la sută, mă uit înapoi și mereu găsesc ceva ce aș fi putut face diferit. Fiecare carte este încărcată de emoția ei specifică, ce vine dintr-un context de creație specific. Îmi place extrem de mult Neigeline, o găsesc plină de poezie. La fel și La rivière des brumes – doar ce-am citit textul și m-am oferit să-l ilustrez, a fost pentru mine o mare călătorie vizuală. Aș vrea să amintesc aici și Au pays des loups qui chantent. Îi mulțumesc lui Mickael El Fathi pentru acest text pasionant despre Mongolia, pentru muzica și fotografiile pe care mi le-a împărtășit.

Care a fost prima impresie despre București?

M-au uimit câteva perle arhitectonice pe care le-am zărit și m-a bucurat enorm primirea călduroasă de care am avut parte. Îmi doresc neapărat să revin, să explorez România, să realizez un carnet de călătorie.

În curând vine Crăciunul… Ce ați vrea să vă aducă Moș Crăciun?

De obicei, nu îmi doresc lucruri pentru mine personal, ci mai degrabă pentru ceilalți. Aș vrea ca Moș Crăciun să aducă pacea pe Pământ, la momentul acesta.

Ce planuri aveți pentru 2024?

Aș vrea să găsesc o editură care să publice două texte ale unor prieteni, iar, ca proiect personal, un nou voiaj in India.

Un sfat pentru un ilustrator la început de drum sau pentru elevii liceelor de artă?

Mai presus de orice, să nu se demoralizeze dacă o editură îi refuză. Trebuie perseverat, continuat. Și eu am trecut prin momente dificile, îți vine să abandonezi după ce ai lucrat ore și ore la un proiect, iar apoi ești desființat din trei fraze. Dacă cineva îți spune că nu i-a plăcut, nu înseamnă că munca ta nu valorează nimic: poate va plăcea altcuiva. Continuă! – asta le spun și elevilor mei. Am fost realmente impresionată de creativitatea și de talentul copiilor români întâlniți în atelierele de zilele trecute, care provin poate din moștenirea artistică a poporului român. Îi indemn din toată inima pe copiii cărora le place sa deseneze să-și urmeze această mică flacără din suflet, să-și cultive talentul. De mic copil, eu am fost sigură că voi deveni desenatoare și mi-am urmat visul. Iată, grație acestui vis împlinit, mă aflu azi la București!

Imagine reprezentativă: L’Observateur

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×