Premisele unei altfel de istorii
Lucrarea lui Răzvan Voncu, O istorie literară a vinului în România, recent apărută într-o ediție revăzută și adăugită, ne oferă o analiză captivantă a interferențelor dintre cultura viticolă și cea literară, desfășurate de-a lungul secolelor, într-o cartografiere a istoriei și societății noastre de la origini până în prezent.
Premisa acestei cărți pare a fi, dincolo de caracterul solid științific, una insolită, întrucât autorul își asumă angajamentul ,,fidelităţii faţă de realitate“, dar este foarte atent la miracolul ,,transformării vinului în ficţiune“ (p. 16). Vinul devine astfel o carte de identitate a unor mentalități și obiceiuri autohtone, căpătând o istorie zbuciumată și fascinantă deopotrivă. De asemenea, ascensiunea sau decăderea acestei băuturi sunt influențate atât de climatul imprevizibil, cât și de capriciile vremurilor.
În cele șase capitole suntem îndemnați să gustăm din vinul străvechi, călătorind de la Ovidiu la vinul euharistic; nu ne lipsim nici de vinul vechi, poposind Între kief şi agapé, ca, mai apoi, să ne lăsăm extaziați și de vinul nou și să alegem între emancipare şi libertinaj. Însă, bucuriile nu vin niciodată singure, căci, vom face cunoștință cu filoxera şi urmările ei, iar, în ultimul capitol, dăm de o nouă „filoxeră“, cea politică, plus de o addenda care vorbește fie despre O podgorie în literatură: Drăgăşani, fie despre Două cărţi adiacente culturii vinului.
Oferindu-ne toate acestea, Răzvan Voncu elaborează o monografie în care vinul devine, pe rând, personaj și narator. Este personaj atunci când însoțește unii creatori în momentele de inspirație artistică și în viața cotidiană, dar devine narator prin operele sau moravurile influențate de consumul său, oferind astfel o perspectivă de ansamblu asupra unor epoci pline de pitoresc și culoare umană.
Apolinicul și dionisiacul bahic
Dovedindu-și natura critică, dubitativă, autorul nu își întemeiază discursul pe speculații, cum nici nu se raportează la anumite istorii contrafactuale, aparținătoare unui vast repertoriu folcloric al vinului, bogat în nuanțe picante sau în detalii extravagante. Avem de-a face, astfel, cu un discurs critic, nuanțat și cerebral, în care o ușoară patină de ironie fină se împletește cu un scepticism bine controlat al cercetătorului care știe foarte bine cum să separe esențele de aparențe, caracterul fabulatoriu al anumitor informații de cel verosimil.
În primul capitol, printre numele semnificative ale culturii antice amintite de autor, se regăsesc Herodot și Platon, care, descriind obiceiurile culinare ale geto-dacilor, menționau că vinurile, prin câteva soiuri de calitate, ocupau un loc aparte. Ele aveau, înainte de toate, un rol ritualic, fiind utilizate în contexte sacre, fapt ce a consfințit o tradiție perpetuată din antichitate până în lumea creștină și iudaică. Platon, ne arată Răzvan Voncu, era mirat de modul în care geto-dacii „trag și beau vinul neîndoit cu apă așa cum îl beau elinii și că îl mai și vărsau orgiastic pe haine“ (p. 22). Între sacralitate și senzualitate, vinul devenea un interstițiu al celebrării și al cunoașterii de sine, un element de coeziune între tradiția colectivă și cea a unei intimități pătrunse de ritmuri dionisiace.
Esențială rămânea, dincolo de toate acestea, dimensiunea identitară a vinului, prin faptul că „străinii sesizau între particularitățile acestui spațiu întinderea pe care o are civilizația vinului și locul important pe care acesta îl ocupa în viața de zi cu zi a strămoșilor noștri“ (p. 22). Tot Ovidiu, aflat în exilul pontic, a devenit atent la anumite împrumuturi sau influențe culturale provenite, în mare parte, de la traci. Evocându-l pe zeul iconic al vinului și al voii bune, „în cadrul culturii enologice“ (p. 36) apare „ipostaza vinului sacru, căci este vorba de evocarea zeului tutelar, Bacchus (sau Dionysos, la greci), zeu care pătrunde în panteonul greco-roman venind de la vecinii traci“ (p. 36). Astfel, spiritul festivalier se îmbină în permanență cu cel sacru, rezultând o fuziune mitologică.
Verdictul este adesea, în paginile de față, unul tranșant și demonstrează aplecarea cercetătorului asupra faptelor concludente care compun, în mod veridic și lipsit de speculații sau aproximări, portretul unei istorii viticole aflate în deplină armonie cu istoria mare. Primele documente care atestă existența vinului pe meleaguri autohtone sunt de proveniență bisericească, acolo unde s-a evidențiat, înainte de toate, dimensiunea sacră a importanței acestei băuturi. De asemenea, pilda măsurii a fost menținută cu strictețe pe întreg parcursul Evului Mediu românesc, căci, ne spune autorul: ,,Creştinismul medieval a continuat această concepţie a măsurii care trebuie să guverneze consumul vinului, ceea ce a dus la o dezvoltare firească a activităţilor de producţie şi de comerţ cu vin şi struguri“ (p. 52). Așa cum, după faptă vine și răsplată, în urma unor victorii sau a târnosirii unor lăcașe sfinte, oștirile, împreună cu cei din fruntea lor, ,,se bucură împreună… într‑o petrecere ritualică“ (p. 54).
Referitor la mijloacele de producție, nu putem neglija anumite capricii ale vinului, care, din primele consemnări medievale, reiese că „este un produs prin excelență conservator, ale cărui principii de fabricație nu s-au modificat substanțial de milenii bune, în ciuda progresului tehnologic“ (p. 50). Deși a avut parte de notorietate timpurie, prin degustători și producători celebri în epoca fanariotă, precum Constantin Brâncoveanu, vinul „se încadrează perfect în acele tipare de viață medievale prelungite dincolo de Renaștere și chiar de Secolul Luminilor, dacă nu cumva, cel puțin pentru lumea rurală, este el însuși un reper temporal și ocupațional dintre cele mai relevante“ (p. 50).
Un Bachus transilvănean
Într-un alt capitol se vorbește despre existența celor două iluminisme manifestate simultan în țările române, și anume: „un luminism ardelean, edificat în jurul Blajului de către cărturarii Școlii Ardelene, și un iluminism elitar, exprimându-se mai ales în limbile greacă și franceză, format în jurul curților fanariote de la București și Iași“ (p. 103). Un element unificator al acestor două curente este filosofia plăcerii: „mai modest spus, o anumită filosofie a plăcerii pe care o împărtășesc, în marginea unui discurs ideologic cât se poate de serios, iluminiștii de pe ambii versanți ai Carpaților“ (p. 104).
Distanțându-se de rigorile creștinismului, care impuneau consumului de vin o anumită conduită a înfrânării, vinul era, în alte părți, perceput ca un element al rafinamentului intelectual. Această atitudine era rezultatul îmbinării dintre „cunoașterea uneltelor necesare fabricării și consumului vinului cu o la fel de matură stăpânire a miturilor antice, de unde este desprins și împământenit în rurala Transilvaniei zeul Bachus“ (p. 106). Astfel, pendulând între tehnică și fabulație, vinul își conturează propriul drum, străbătând, în permanență, pădurile de simboluri ale ficțiunii și ale lumii reale.
Câteva pagini mai târziu, se face trecerea la perioada Marilor Clasici, prin referințe joviale și relevante la biografiile bahice ale lui Mihai Eminescu și Ion Creangă, dar și la prezența lor la hanul Borta Rece, unde și-au cultivat pasiunea pentru vin. Această legătură este atestată și de mărturiile lăsate de apropiați ai celor doi, care subliniază că „deși vor fi consumat și alte licori – spirtoase, bere –, posteritatea i-a legat pentru totdeauna de Borta Rece și de vinul vechi de Cotnari“ (p. 198). Tot astfel, I.L. Caragiale mărturisește că s-a născut într-o podgorie, evocare care se regăsește în lucrarea lui Răzvan Voncu.
Astfel, spațiile geografice interferează cu mentalitățile și sensibilitățile unor creatori de cultură care au trăit mereu în tovărășia unor vinuri de soi. În aceste circumstanțe, vinul devine un element configurator de identitate și culoare locală.
Corifeii vinului
În capitolul al patrulea este dezbătut pe larg fenomenul simbolist în relație cu vinul, analizându-se cazul unor poeți precum Alexandru Macedonski, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu și George Bacovia. Autorul semnalează o anumită distanță între vin și consumatori, generată de prezența altor alcooluri care dominau imaginarul simbolist. Totuși, acolo unde vinul apare, acesta generează o atmosferă stranie și inconfortabilă, aproape hipnotică. Astfel, autorul afirmă că „poziția vinului în imaginarul și în spațiul obiectual simbolist îi diferențiază în mod substanțial pe poeții români în cadrul simbolismului european“ (p. 266).
În poezia lui Minulescu, vinul ocupă un loc discret, iar rarele mențiuni îi conferă un statut misterios. În schimb, la George Bacovia, vinul devine un element al alienării și angoasei, cârciuma fiind un loc crepuscular în care cei amețiți caută un extaz al plictisului și al urâtului existențial.
În subcapitolul „Vinul tradiționaliștilor de la 1900“, cercetătorul se apleacă asupra unor autori precum George Coșbuc, descris ca „un poet etnografic care își recunoaște explicit intenția de a contura un tablou fidel al obiceiurilor de nuntă așa cum sunt ele păstrate în mediul rural“ (p. 299), și Alexandru Vlahuță, care, în România pitorească, „face loc, firește, viei și vinului între darurile cu care bunul Dumnezeu a înzestrat pământul românesc“ (p. 300).
Nu în ultimul rând, pentru Duiliu Zamfirescu, „opțiunea vin sau rachiu nu este geografică, ci socială: vin beau aproape fără excepție boierii și, în general, oamenii cu carte, în timp ce rachiul aparține țăranilor și parveniților“ (p. 338).
Astfel, la tot pasul, într-un mod firesc, informația biografică a scriitorilor, fie ei mai buni sau mai puțin buni degustători, este influențată de prezența vinului pe meleagurile mioritice, unde acesta apare frecvent în peisaje sau în ipostaze ale unei mitologii bahice, joviale și pastorale.
În cadrul aceluiași capitol, se face tranziția spre perioada interbelică, aducându-se în discuție figura lui Ion Barbu, „coregraful unui univers populat de elemente abstracte sau de măști pitorești-balcanice“. Tot astfel, la Ion Pillat, vinul devine un teritoriu al memoriei viticole, impregnat de semantica naturii: „binomul alcătuit de vinul bahic și vinul mitic“ (p. 356).
Nu în ultimul rând, Lucian Blaga este considerat „un poet al vinului“, în special „prin splendida reunire a vinului-kief cu vinul-agapé, pe care poetul o oficiază pe spații întinse ale creației sale“ (p. 363).
Dintre prozatori, în scrierile lui Camil Petrescu întâlnim, în mediul său citadin, o teatralizare a consumului de vin: „în proza sa întâlnim, bine conturat, vinul snob, care reprezintă o transformare a celui burghez și un turnesol al teoriei camilpetresciene cu privire la diferența dintre aristocrație – falsă, făcută peste noapte, purtătoare a unei eredități morale îndoielnice – și noocrație, aristocrația spiritului“ (p. 389).
Dintre corifeii bachici, nu putea lipsi Păstorel Teodoreanu, care „stă fără să roșească alături de maeștrii genului din cultura occidentală“ (p. 454). Portretul său gastronomic este definit de capacitatea de a transforma excesul, fie el culinar sau bahic, în savoare stilistică.
Prin venele istoriei
În ultimele pagini, criticul conturează o perspectivă contrastantă între peisajul liric al anilor ’60-’80 – un peisaj care, în pofida regimului, era destul de înfloritor – și decăderea culturii vini-viticole. Acest declin catastrofal a fost generat, în ultimă instanță, de faptul că „agricultura socialistă se reduce, din păcate, în ciuda unor progrese evidente precum mecanizarea și irigațiile, la cantitate, în timp ce vinul se definește prin calitate“ (p. 471).
În încheiere, deși în întunecatele decenii comuniste vinul suferă o degradare a calității și a metodelor de producție, acestea devenind suspecte, superficiale sau artificiale, el rămâne totuși „un spectru al spectrelor“, o fantomă bahică ce continuă să alimenteze o cultură a consumului și a cunoașterii. La final, așa cum reiese și din această carte, vinul ostoiește setea de libertate și de fantezie a creatorilor, dezleagă limbile și mentalitățile celor mulți și curge prin venele istoriei, menținându-i tinerețea și vigoarea.
