Oglinda ne rănește

(Fotografii de Barna Némethi)

Start

Stop the Tempo, Roșia Montană pe linie fizică și politică, 20/20 –Gianina Cărbunariu a fost interesată mereu de proiecte artistic-sociale, ca să zic așa. A chestionat mereu societatea românească ipocrită, leneșă, frustrată, delăsătoare. Normal că există și o altă societate românească, ea însă nu era interesată de frumosul necomplicat, care, între noi fie vorba, nici nu există.

Continuă în aceeași direcție și în Două ore cu pauză, spectacolul ei din 2023, care se joacă și anul acesta la Teatrul Excelsior. Când am fost eu, pe 22 februarie, o coadă lungă de oameni care așteptau să vadă un spectacol făcut din momente ale vieții lor, șerpuia în fața teatrului.

Actorii așteaptă publicul în sală, cei puțini  pe care îi cunosc erau acolo. Andreea Hristu chiar le-a  spus câtorva să nu se așeze în rândul din fața ei pentru că e ocupat, iar István Téglás a privit oamenii din rândul întâi.

Și-a început. Prin István Téglás, a prins glas Domnu’ Trandafir, care a predat o lecție din secolul XIX. Inspectorul și ministrul (Alex Călin și Alex Popa) au intervenit de la etaj, iar Andreea Hristu, din sală, admonestându-i că nu sunt femei în povestire. Téglás se mândrește chiar cu originea lui maghiară, deci fiecare actor „dă și din el“: în scena bacalaureatului, Mihaela Coveșeanu și Alex Călin povestesc cum au dat ei acest test maxim (examen important?).

O scenografie care permite totul și orice (Adrian Ganea), o dramaturgie a luminilor excelentă (Cristi Niculescu), o muzică tensionată prin ritmicitate (Oszkár Ungvári), mișcare scenică organică (Ioana Marchidan), o cameră care ia ce trebuie (Andrei Ionescu, care e și un figurant de nădejde) – aceasta e echipa care o ajută pe Gianina Cărbunariu. Se inspiră din cea mai reală realitate: scenele încep mereu cu textul „orice asemănare cu…“ și urmează o descriere minuțioasă a unei scene din viață: titlul scenelor te aruncă în realitatea de care chipurile vrea să te îndepărteze. Eu nici nu puteam să mă uit la scena procesului umilitor al profesoarei de română decât cu pumnii strânși – Andreea Hristu, Alex Călin, István Téglás excelenți și aici, iar alături de ei, Cosmina Drobotă și Annemary Ziegler, excelente la rândul lor.

Toată trupa e extraordinară, actorii înțeleg ce joacă, nu-și fac doar partitura. Au simțul proporțiilor, abilitatea improvizării, cultura talentului. O mare plecăciune și în fața lor, a celor amintiți și a Ioanei Niculae.

Trăsătura realității acesteia inundate cu improvizație este că nu se poate turna în forma pe care o vrem, sau chiar neforma e forma însăși. Oricum ar fi, încheierea spectacolului mi s-a părut mai dezlânată decât scenele de până atunci. Poate eu nu înțeleg tot.

Înțeleg, însă, perfect, importanța acestei arte implicate. O societate matură nu poate exista fără ea. Prea ne-am obișnuit cu poantele clasice ale lui Caragiale, Mușatescu, Victor Ion Popa și ceilalți. Trebuie să ne vedem ca să ne dăm seama cine anume suntem.

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×