În anii 1990, Ola Onabulé se pregătea să devină avocat, dar o întâlnire întâmplătoare pe străzile Londrei l-a făcut să-și dea seama că are altă chemare. Un străin l-a auzit fredonând, l-a oprit, l-a invitat să cânte cu trupa lui într-un mic club de jazz și l-a convins că destinul lui e muzica. Virajul de atunci a fost sâmburele carierei internaționale de acum – un drum care continuă de peste trei decenii și de-a lungul căruia împlinirea se construiește zi de zi, cu fiecare idee fulgurantă notată în telefon, cu fiecare ritm improvizat, cu fiecare variantă de vers născută în singurătatea camerei de scris și șlefuită până când ajunge pe scenă.
Vocea lui Ola Onabulé atinge trei octave și jumătate, iar muzica lui – un amestec de jazz, soul, funk și world music cu o profundă notă personală – poartă un mesaj social puternic și se trage atât din lumea barurilor americane ale anilor ʼ50, cât și din ritmurile tradiționale nigeriene, dansante chiar și atunci când tratează teme grave. De la More Soul than Sense, albumul de debut din 1994, la Point Less (2019), un material discografic despre violență, și până la proiectele colaborative recente, precum The Proof of Life (2025), de la formulele restrânse cu cvartet sau cvintet până la big band-uri și amploarea aranjamentelor simfonice, de la scenele festivalurilor de jazz din Montréal, Washington și Istanbul până la Cluj, unde l-am întâlnit la Jazz in the Park, parcursul artistic al lui Ola Onabulé e o poveste despre căutare, curaj și dăruire. Despre întâlnirea cu celălalt înțeles ca un alt sine, în alt înveliș. Am stat de vorbă pe înserat, într-o duminică de iunie în care texturile sonore ale festivalului de jazz se strecurau prin perdeaua de vegetație până în mica oază unde ne-am retras ca să pot da reportofonul pe play. Iar răspunsurile lui – o confesiune străbătută de simplitate, umor și eleganță – merg de minune cu piesa Soultown în surdină. Play.
Ola Onabulé în concert la festivalul Jazz in the Park, iunie 2026 © Jazz in the Park
Știu că în muzica dumneavoastră puneți mare preț pe storytelling. Dar înainte să ne adâncim în povestea muzicii, aș vrea să stăruim asupra poveștii de viață, pentru că o intuiesc la fel de spectaculoasă. V-ați născut în Marea Britanie, apoi, la un moment dat, v-ați urmat părinții în Nigeria, ați făcut școala acolo, iar mai târziu v-ați întors în Regat. Îmi imaginez că mișcarea asta înainte și înapoi v-a modelat atât ca artist, cât și ca om. Așa e?
Absolut. Și cel mai important e că s-a răsfrânt asupra identității mele. Până la vârsta de șapte ani mi s-a întâmplat adeseori să fiu singurul copil negru dintr-o clasă sau chiar dintr-o școală de albi, ceea ce m-a făcut foarte conștient de mine însumi ca fiind diferit de ceilalți. Și din postura asta trebuie, pe de o parte, să asculți explicațiile pe care le are societatea despre tine, iar pe de altă parte, să-ți inventezi propria poveste. Și aici începe storytelling-ul, pentru că trebuie să formulezi o explicație despre tine: de ce ești aici și ce faci aici?
Am devenit foarte conștient că și părinții mei aveau o poveste de spus. Prin urmare, am început să-i întreb – într-un mod în care alt copil care privește în jur poate că n-ar fi avut niciun motiv s-o facă: de ce ne aflăm aici, de ce arătăm altfel decât ceilalți? Așa au început să-mi spună povestea sosirii lor în Regatul Unit: fugiseră de Războiul Civil din Nigeria (între 1967 și 1970 – n. r.), dar voiau și să-și termine studiile. Planul lor era să se întoarcă acasă când războiul se va fi sfârșit, ceea ce au și făcut: s-au urcat în avion și m-au luat cu ei.
Așa am ajuns într-o altă țară, în care nu mai eram singurul copil negru dintr-o clasă de albi. Dar eram singurul copil negru care vorbea ca un englez.
Din nou străin.
Exact. Prin urmare, a trebuit să spun o nouă poveste – celorlalți, dar și mie însumi.
Și cum suna povestea asta?
Ce contează aici e că trebuia să am o poveste. Am devenit conștient că alți oameni nu erau nevoiți să aibă o poveste despre ei înșiși, că nu trebuiau să explice de ce sunt unde sunt. Așa mi-am dat seama că povestea pe care o spun despre mine avea să devină o parte foarte importantă din viața mea.
Am petrecut nouă ani și jumătate în Nigeria, apoi m-am întors în Marea Britanie pentru liceu și universitate. Și am luat-o de la capăt – dar acum aveam exercițiu (râde – n. r.). Interesant e că am fost trimis înapoi în Anglia ca să devin avocat – pentru că mă trăgeam dintr-o familie de avocați și acestea erau așteptările.
Chiar așa: cine e bărbatul care v-a schimbat radical drumul în viață, după ce v-a auzit fredonând pe stradă? Eu mi-l închipui ca pe un fel de naș muzical. Ați păstrat legătura?
Da, încă ocupă un loc foarte important în viața mea. Numele lui e Jason Wright și pe atunci cânta la clape într-o trupă de soul/pop care a avut vreo două hituri în Marea Britanie. A urcat în topuri, a avut momentul ei de glorie, apoi s-a întâmplat ce se întâmplă adeseori în muzica pop. Așa că Jason s-a întors la prima lui iubire, care era jazzul – și exact asta făcea în seara în care l-am întâlnit. Trupa se numea Freeeze. Suntem prieteni apropiați până în ziua de astăzi și vorbim des, deși nu mai locuiește în Marea Britanie, ci în Germania.
Ola Onabulé © Alina Andreea Grigorescu
Dar înainte să vă iasă el în cale, erați împăcat cu gândul că veți deveni avocat? Sau lipsea ceva din viața dumneavoastră?
Simțeam că-mi fac datoria. E un lucru foarte încurajat în cultura din care provin eu, mai ales dacă ești întâiul născut – ideea de a-i servi pe ceilalți, de a le purta de grijă. Până să am acel moment de revelație, nu mi-am dat seama că eu, de fapt, doar îndeplineam o datorie, că nu făceam nicio favoare nimănui, cu atât mai puțin mie. Nu simțeam neapărat că nu sunt eu însumi urmând studii de drept, dar în clipa în care am realizat că vreau să fiu muzician, mi-am dat seama ce greșeală periculoasă ar fi fost să merg pe celălalt drum. Cât de nefericit aș fi ajuns, probabil.
Cum ați traversat schimbarea? Îmi închipui că nu s-a întâmplat de pe o zi pe alta.
Toată familia mea era în Nigeria, venisem singur în Marea Britanie. Eram în anul al treilea, mai aveam doar un semestru până la încheierea studiilor – eram aproape cu sacii-n căruță, cum s-ar spune. I-am sunat pe ai mei ca să le spun că n-o să continui cu facultatea de drept și au fost teribil de dezamăgiți. În Nigeria avem o glumă mai întunecată care spune că pentru noi nu există decât patru profesii: avocat, medic, inginer sau eșec. Exact sentimentul acesta plutea în aer când le-am dat vestea. Îmi amintesc că o mătușă a izbucnit în plâns.
Și n-a fost mândră mai târziu?
Ba da. Știți, oamenii se răzgândesc atunci când te văd hotărât, dedicat și împlinit.
Fiindcă tot vorbim despre familie, sunt curioasă dacă vedeți vreo legătură de profunzime între a fi tată și a fi artist. Se șlefuiesc una pe cealaltă?
Artistul care încerc eu să fiu e ancorat în adevăr, onestitate și slujirea celorlalți. Nu vreau să fiu genul de artist care își ia ceva de la public. Eu vreau să dăruiesc și să mă dăruiesc, până la punctul în care ceilalți să se poată oglindi în mine – sau cel puțin așa sper. Vedeți dumneavoastră, există o frumusețe poetică în a călători în jurul lumii, în locuri a căror limbă n-o vorbesc și a căror cultură n-o împărtășesc, ca să le ofer oamenilor șansa de a stabili o conexiune umană – între ei, pentru că toți reacționează la același ritm, dar și cu mine. Unele ritmuri li s-ar putea părea ciudate, unele cuvinte pe care le rostesc le-ar putea fi nefamiliare, dar undeva adânc în sufletul lor simt – de fapt, cu toții simțim – că indiferent ce-ar face sau ce-ar spune ceilalți, cu toții suntem oameni și atât.
Acestea sunt lucrurile pe care aș vrea să le vadă copiii mei în mine, așa mi-ar plăcea să mă țină minte și asta am încercat să le ofer pe drumul lor în viață.
Ola Onabulé © Jazz in the Park
Dar în copilăria dumneavoastră, ce loc ocupa muzica?
Ironia e că părinții mei erau mari iubitori de muzică. Pentru că erau foarte tineri pe vremea când locuiau în Marea Britanie, aveam o cameră micuță care ținea și de dormitor, și de sufragerie. Și acolo exista un aparat de radio – o piesă de mobilier enormă –, așa încât dimineața mă trezeam cu muzica pe care o punea tata. Am crescut cu gusturile lui muzicale: Frank Sinatra, Nat King Cole, Oscar Peterson, Miles Davis – i-am ascultat pe toți înainte să-mi dau seama cine sunt.
Așa că da, am crescut înconjurat de muzică, iar apoi am ajuns în Nigeria, care e pur și simplu obsedată de ritm. Muzica a fost mereu în centrul identității mele.
Să ne întoarcem la storytelling în creația dumneavoastră muzicală: când compuneți, ce apare mai întâi – muzica sau versurile? Cum se desfășoară procesul?
Aproape întotdeauna îmi vin versurile. Cineva spune ceva, sau citesc ceva, sau văd ceva și-mi zic: „Doamne, despre asta vreau să scriu!“ În muzica soul, cu toții avem aceste epifanii – momente în care descoperim un adevăr puternic, universal, care se pogoară asupra noastră. Când mi se întâmplă, îmi scot repede telefonul și notez. După care încerc să scriu un soi de schiță muzicală care să vină în sprijinul ideii respective.
Dar foarte des mi se întâmplă și să mă trezesc în toiul nopții de la o melodie care îmi umblă prin minte. Când se întâmplă, fac două lucruri: fie încerc s-o potrivesc pe niște versuri pe care le am deja, fie încerc să aflu ce-mi sugerează linia melodică.
E greu? Vă consumă?
Da, e partea cea mai grea din tot procesul, dar îmi și dăruiește cea mai mare împlinire. Pentru că atunci când îți împlinești menirea asta… o, Doamne! Nu e zi în care să închei un spectacol și să nu mă gândesc la serile petrecute în singurătatea camerei mele de scris, mâzgălind un milion de variante care nu funcționează. După care, iată-mă pe scenă! E o mare împlinire, merită tot efortul.
Mă interesează mai ales procesul de creare a albumului The Proof of Life, pe care l-ați realizat împreună cu chitaristul Nicolas Meier. Ați avut o abordare apropiată de tehnica fluxului conștiinței, un cu totul alt proces decât în cazul celorlalte albume. Cum s-a desfășurat?
A fost o colaborare, dar nu mi-am dorit una în care eu să aduc șaptezeci la sută și el treizeci – sau invers. Am vrut să creez un fel de a treia entitate – eu, el și noi împreună, un noi din care să nu poți distinge ce a pus o persoană de ce a pus cealaltă. Așa că el cânta la chitară, iar eu scoteam tot felul de sunete aiurea (fredonează – n. r.) la microfon, ore-n șir, până când îmi ieșeau niște cuvinte. Aveam un reportofon care înregistra tot. Apoi Nicolas pleca, iar eu reascultam. Și, din câteva ore de sunete indistincte, desprindeam ceva: de exemplu, proof of life. Atunci mă opream: „O, am spus proof of life!“ Și începeam să construiesc de acolo. Am făcut asta vreme de doi ani.
Un material vast.
Da, am strâns mult și s-ar putea să revenim asupra lui peste un timp, ca să vedem dacă mai găsim ceva, dacă putem extrage niște idei cărora să le dăm o formă.
Aici, la Jazz in the Park, are loc o serie de dialoguri intitulată „Întâlniri pe Prispă“. Ce îmi povestiți acum îmi amintește de cea de ieri cu Adi Despot – cântăreț și compozitor de rock, lider, de treizeci de ani, al trupei Vița de Vie. La un moment dat, el a vorbit despre conflictul interior dintre creator/artist și producător, o luptă cu sinele în care cel de al doilea trebuie să-l îmblânzească pe primul. Sunt curioasă dacă și dumneavoastră simțiți aceeași tensiune, de vreme ce ați avut de la bun început propria casă de discuri, Rugged Ram Records, și vă aflați, la fel ca Adi Despot, în ambele ipostaze.
Sută la sută! Mi-ar plăcea să-l întâlnesc pe tipul ăsta! Exact asta se întâmplă, n-ar fi putut s-o spună mai bine – e o pândă permanentă, producătorul din mine caută în mod constant să-l disciplineze pe artist. Dar dacă devin prea obiectiv și tehnocrat, artistul îmi spune: „Nu! Vezi tu, oamenii vin să te asculte pentru poezia situației.“ Sau, dacă mă adâncesc prea mult în mine însumi, în propriile sentimente, în legătura mea cu universul, o parte din creier îmi spune: „Știi… piesa asta trebuie să plece în lume, iar tu trebuie să le ieși în întâmpinare oamenilor acolo unde se află ei.“
Se întâmplă să devină frustrant?
La început era frustrant, într-adevăr. Pentru că nu înțelegeam toată mișcarea asta de trage-împinge. Dar acum am căzut la pace cu mine însumi.
Am un prieten foarte apropiat – un designer de modă extrem de talentat, n-o să-i dau numele. Însă talentul lui merge până în punctul în care ideile sale devin inaccesibile publicului. Iar eu îi spun: „Pentru mulți dintre noi, artiștii, perfecțiunea e dușmanul binelui.“ Oamenilor le ajunge ca un lucru să fie bun. Dar noi avem nevoie să fie perfect. Și, cumva, trebuie să reușim să ne simțim confortabil purtând această negociere continuă.
Eu duc o luptă permanentă din acest punct de vedere. Mi-aș dori să stau șapte ani doar ca să mă asigur că toba mică sună perfect, dar pur și simplu nu e timp pentru așa ceva.
Publicul lui Ola Onabulé la Cluj-Napoca, iunie 2026 © Jazz in the Park
E importantă smerenia în artă?
E singura cale de a stabili o legătură cu lumea. Până la urmă, vorbim despre o relație. Dacă într-o relație personală nu ai smerenie, n-o să meargă, n-o să dureze. Trebuie să te deschizi, să te faci accesibil, să devii vulnerabil și infinit mai conștient de oamenii către care îți transmiți mesajul – asta mai presus de orice. Pentru că ce vreau eu e să spun o poveste. Și ultimul lucru pe care mi-l doresc înainte să-mi încep povestea e ca tu să-ți pierzi interesul față de ce am eu de spus.
Am învățat că smerenia e parte din acest proces, la fel ca toate celelalte lucruri omenești pe care le putem face și care ne ajută să transmitem ceva, să intrăm în dialog, să împărtășim… Altfel, e și-așa destul rahat pe lumea asta.
Ca muzician, ați avut experiențe variate – de la intimitatea trupelor mici de jazz până la vitalitatea big band-urilor și amploarea orchestrelor simfonice… Ce vă aduce fiecare dintre aceste formule?
Șansa de a cânta în toate aceste ipostaze e una dintre cele mai mari bucurii ale vieții mele. Dacă i-ați fi spus lui Ola, pe vremea când avea șapte sau opt ani, că va sta în fața unei orchestre de optzeci de muzicieni care îi vor interpreta piesele… ei bine, v-ar fi răspuns că aveți halucinații. E o nebunie. E magic. Mă bucur de fiecare moment petrecut pe scenă.
Toți marii compozitori pe care îi admir au scris pentru orchestră. Acolo, în fața ei, simt că ar trebui să rămân copilăros și inspirat, să mă feresc de a deveni cinic – sceptic da, dar nu cinic –, să rămân deschis, pentru ca ideile să mă găsească. Chiar dacă eu îmbătrânesc, vreau să-mi păstrez mintea tânără. Vreau să rămân copil. Și întotdeauna pregătit să merg oriîncotro mă vor duce ideile mele.
La fel și în cazul big band-urilor. Toți muzicienii pe care îi asculta tata – Count Basie, Duke Ellington, Tommy Dorsey, Frank Sinatra, Ella Fitzgerald –, toți cântau cu big band-uri. E un sentiment copleșitor să cânți în fața acestor ansambluri și niciodată nu-l iau ca pe ceva de la sine înțeles, nu consider că mi se cuvine. Prima oară am auzit acel sunet în urmă cu cincizeci de ani și mi se pare uimitor că acum am și eu mica mea contribuție la această tradiție, că fac parte din ea.
Ola Onabulé cu Orchestra Filarmonicii Transilvania, Cluj-Napoca, februarie 2026
Aș vrea să vă citesc câteva versuri dintr-un poem. Sună așa: All good people agree, / And all good people say, / All nice people, like Us, are We / And every one else is They. „We and They“, de Rudyard Kipling[1] – un poem care știu că v-a inspirat foarte mult de-a lungul timpului.
Absolut!
Cum abordați alteritatea în muzica dumneavoastră?
Alteritatea e o mare forță în lumea noastră. Toți creează un sistem de clasificare pentru ceilalți. Nu e vorba despre un rău singular, universal – fiecare rău care acționează în străfundul omului conține un act de diminuare a celuilalt, pentru simplul fapt că este celălalt. Indiferent că vorbim despre misoginism, rasism sau sisteme de clasă, în toate există acest element. Dacă aș fi activist, mi-aș dedica viața luptei împotriva acestui act de diminuare a celuilalt. Dar nu am răbdare să fiu activist. De fapt, n-am curaj. Sunt prea laș ca să-mi risc pielea, ca Greta Thunberg (râde – n. r.).
Dar cântecele mele vorbesc despre alteritate mai mult decât despre orice altceva. Mi se pare o nebunie, pur și simplu nu reușesc să înțeleg cum pot oamenii să vadă în ceilalți oameni altceva decât pe ei înșiși într-o altă formă sau o culoare ușor diferită. Sincer să fiu, eu încă mă chinui să sesizez diferența dintre mine și un elefant – până la urmă, un elefant nu e decât un alt mamifer înzestrat cu rațiune superioară.
Și tocmai pentru că mă nedumerește, acest lucru a devenit nodul pe care încerc întruna să-l desfac prin muzica mea.
N-aș vrea să încheiem înainte de a vorbi măcar un pic despre voce. Cum aveți grijă de vocea dumneavoastră? Știu că de curând v-ați pricopsit cu o răceală…
Cu vocea e nebunie curată! Mă face să mă simt extrem de vulnerabil. E ca și cum ai vrea să scoți niște sunete dintr-un instrument atacat de elemente. N-ai ce să faci. Eu încerc să am grijă de ea, să-mi mențin sănătatea … dar adevărul e că nu prea am încotro, decât să fiu curajos.
Deci nu sunteți laș.
Încerc să nu fiu. (râde – n. r.) M-am trezit azi-dimineață și am început să-mi fac vocalizele. De obicei ating aproape trei octave și jumătate, dar de dimineață mi-am dat seama că abia atingeam două și jumătate. Și atunci mi-am spus: „Hai, băiatule! Începe spectacolul, să mergem!“
[1] Vezi poemul integral pe pagina The Kipling Society, aici.
Cover photo: Ola Onabulé © Steve Read
