„Nu plecăm de aici până nu te fut“, îmi vâjâia în urechi în timp ce fugeam prin mulțime încercând să scap de miros. „Eu am răbdare, stau aici cât e nevoie, stau aici până te hotărăști și stai să te fut. Doar de tine depinde. Cu cât stai mai repede, cu atât scapi mai repede și ne putem întoarce“, insista vocea.
Ce o chemase, de ce mă alerga, ce voia și de ce, din necunoscută, îmi devenea din ce în ce mai familiară? Continuam să alerg și să împing oamenii, să îmi fac loc printre ei și să ies. Unde să ies? Unde eram? Trupurile erau din ce în ce mai multe și îmi era din ce în ce mai greu să mă strecor. Am simțit o lamă rece în creștetul capului și pieptul greu. Ochii mi s-au încețoșat și totul a devenit neclar, totul a dispărut în jur. Totul, în afară de vocea batjocoritoare care stăruia: „Eu tot te fut. Dacă mi-am pus în minte să te fut, te fut.“
Mi s-au înmuiat genunchii, am auzit din spate „Lori!“ și am simțit o mână pe umăr și o alta sprijinindu-mi cotul. Era Ana. „Unde alergi ca o nebună? Urmează ai noștri“, mi-a spus un pic iritată. „Hei, hei, ești în regulă? Ce-i cu tine?“
Eram la competiția anuală de sport a copiilor noștri, care erau în aceeași clasă. Cu câteva momente în urmă, în timp ce râdeam și povesteam cu Ana, din grupul alăturat în care erau numai bărbați, am simțit venind un miros aparte. Nu reușeam să-l descriu, nu prevestea nimic bun dar știu că, în loc să mă îndepărtez, mă atrăgea ca un magnet, mă îmbia să merg mai aproape și să-l inspir. M-am apropiat pe jumătate curioasă și intrigată, pe jumătate cu teamă. Am ajuns până în dreptul celui de la care venea. M-am oprit în spatele lui. Am întins gâtul și am tras aer adânc. Odată cu mirosul înțepător care mi-a inundat nările, au năvălit puzderie de secvențe și imagini: pietriș, un dig mare, un râu. Oltul! O Dacie vișinie, veche și ruginită. Eu înăuntru și ușile blocate. Coapsa mea strivită între scaun și schimbătorul de viteze, chiloții care zăceau rupți pe ea și… și animalul ăsta împuțit deasupra mea, care mă pătrundea cu forță. Duhoare de om nespălat zile întregi, amestecat cu iz de om în călduri, de sex nedorit. De viol.
M-am îngrozit. Faptul că am uitat așa ceva timp de aproape douăzeci de ani m-a făcut s-o rup la fugă. Când m-a găsit Ana, i-am povestit, am plâns și am vărsat tot ce ținusem atâția ani fără știrea mea. Toată avalanșa de amintiri.
Împlinisem optsprezece ani și eram fericită. Terminasem liceul și nu mi-a păsat câtuși de puțin să dau la vreo facultate. Îmi împachetam să merg la țară, la bunici și să stau, ca în copilărie, trei luni. Îmi lipseau locurile și bunicii. Simțeam că vreau să pierd timpul la ei fără nicio grijă. Muncisem pe toată perioada liceului, avusese maică-mea grijă să mă forțeze, repetându-mi obsesiv că locuiesc sub acoperișul ei, acoperiș cu facturi plătite de ea și că, atâta vreme cât mă ține în cârcă, fac ce zice ea. Avea un așa fel de a îmi spune asta, se simțea atâta satisfacție încât mă lua un val de silă. Mama a fost singura persoană căreia i-am spus în față că o urăsc. Dacă mă gândesc și mai bine, în afară de ea nici nu a mai existat cineva pe care să urăsc cu atâta patimă. Palmele peste față, felul în care-mi înfigea mâinile în păr, mi-l înfășura bine și mi-l trăgea, ocările zilnice (din leneșă nu mă scotea), toate astea mă umpleau de ură. În mine, însă, violența părinților mei, că și tata mă altoia s-o mulțumească pe ea, nu trezea nimic în afara urii. Mama mă bătea cu bucurie.
Ea: „Astăzi e sâmbătă, facem curat în toată casa.“ Eu: „vreau afară la copii, de ce să fac curat?“ Venea palma, însoțită de veșnicul „că așa am zis eu“. Întrebam de ce nu pot să mai stau la televizor sau măcar cu radio deschis în camera mea. „Ce faci, fă, îmi răspunzi?“ și din nou „că așa am zis eu“.
Ultima bătaie luată de la ea a fost în holul apartamentului. Mă plesnea și nu voia să se oprească pentru că nu plângeam și nici iertare nu ceream. Stăteam și le încasam, privind-o fix în ochi și spunându-i să continue să dea că oricum nu simt nimic, pentru că o urăsc. Să dea până obosește și nu mai poate. Și nu mințeam ca să o enervez, chiar așa era. Ura pe care i-o purtam era atât de mare, încât durerea fizică nu se mai simțea. Nu m-a bătut dintotdeauna. A început să o facă de când am devenit adolescentă. În casă erau mereu certuri între ai mei, așa că eram obișnuită cu scandalurile. Pe mine și pe soră-mea nu ne băteau des când eram copii. Tata ne mai ardea câteva rigle la palmă doar când luam note mici la școală. Mai târziu, cureaua a luat locul riglei și ea nu mai ardea doar la palmă, iar motivele nu mai erau legate doar de școală. Însă majoritatea bătăilor veneau de la ea. Nu înțeleg nici acum schimbarea. Fusese prea tânără când ne-a avut și era încă tânără când noi am devenit adolescente. Simțea, poate, competiție? Când am crescut, începuse să simtă un soi de gelozie bolnavă pentru noi. Dacă tata ne scotea în parc: „Când eu ți-am zis să mergi cu mine la Nușa, ai zis că ai treabă!“ Orice fărâmă de timp petrecut cu noi era ironizat de ea „așa, pupă-le-n cur, cu ele stai mai mult decât cu mine, o să vezi tu mai târziu, că acum nu vezi că astea te iau de prost“. Cum intra el pe ușă, ea avea ceva de reclamat și apoi îi cerea să ne disciplineze. Ba că suntem obraznice, ba că știe ea că fumăm pe ascuns, ba că suntem niște drogate, ba că am venit târziu acasă, peste ora hotărâtă de ea. „O să se drogheze astea de față cu tine și tu n-o să vezi, la cât ești de prost! Te joacă pe degete!“ Ăsta lua cureaua din cuier oftând, ne trăgea câteva peste picioare, fese și pe unde mai apuca, apoi îl auzeam plângând în baie. De multe ori soră-mea venea după mine pe scări, de câte ori auzea liftul, să mă anunțe că urmează s-o încasez. Apoi mă ajuta să îmi pun încă vreo două perechi de pantaloni pe dedesubt.
Toate se făceau după cum poftea doamna casei. Tata, când avea o opinie în ce ne privește, alta decât a ei, era atacat cu „ori eu, ori ele!“ El ceda și încerca să ne spună că e mai bine așa, ca să fie armonie, că doar una e mama și să nu o supărăm, că are și ea dreptatea ei.
Îmi făceam bagajele să plec spre bunici și simțeam un fel de eliberare, era atât de bine-venită îndepărtarea asta de tot și de toți. Cu o seară în urmă, mama mă luase la palme, tot pe motivul întârzierii. Ciudat e că, pentru prima oară, aș fi vrut să-i vorbesc, aveam nevoie de cineva în clipa în care am intrat pe ușă. Au venit în schimb țipete, insulte și palme. Și întrebări: „iar ai întârziat, fă? unde ai fost, fă, până la ora asta?“ Hm. Niciodată „de ce?“ De bine, de prea mult bine. Îmi era atât de bine între prieteni, timpul trecea rapid, iar ei nu aveau oră fixă de întors, astfel încât era ușor să uit și eu de timp.
Însă de data asta întârziasem pentru că fusesem ocupată să încasez o altă bătaie. Prima în afara celor primite de la ai mei.
Aveam de vreo doi ani un iubit care fusese minunat la început. Un adolescent de vârsta mea, vesel, prietenos și atât de bun la suflet. Manierat, atent cu cei în vârstă și respectuos. Mai era și frumos de pica: părul negru, des și ondulat îi atingea umerii, ochii îi erau calzi, de un brun intens, cu privire adâncă, în care îmi scufundam toate dorințele și visele. Tot viitorul mi-l vedeam în ei. Avusesem un an de relație perfectă, mă simțeam iubită și protejată. Asta până s-a aruncat în capcana drogurilor și a început pe nesimțite, să se schimbe.
Slăbea văzând cu ochii, capul îi părea mare pe gâtul subțire, oasele chipului îi ieșeau în evidență, buzele i se îngroșaseră în mod nefiresc iar ochii-i erau reci, seci, lipsiți de orice licărire.
Am fost lângă el de cate ori sevrajul îi făcea ravagii în corp, îi țineam fruntea fierbinte atunci când vomita, îi spălam trupul chircit în cadă când halucina și plângea. Îi citeam de câte ori se simțea rău, îi cuprindeam capul și îl legănam când delira și mă ruga să îi cânt. Mă îmbrățișa cu ultimele rămășițe care îmi aminteau de el și îmi promitea că, de data asta gata, se oprește.
În câteva luni se schimbase. Vocea, tonul și privirea. Vorbele urâte nu începuseră demult când m-a împins prima oară.
A urmat apoi o palmă și, după câteva zile, m-a trântit pe jos și m-a călcat în picioare. Cu câteva minute în urmă, acasă la ai lui, spusesem că poate ar fi o idee bună să se interneze la dezintoxicare. Poate asta l-ar ajuta să lase drogurile definitiv. Am mai adăugat că îi voi fi alături și voi merge regulat cu mama lui să îl vizitez. Mamei lui i-au dat lacrimile, a spus că e o idee excelentă, m-a luat în brațe și mi-a mulțumit pentru bunătate și înțelegere. Apoi a insistat și, mai cu rugăminți, mai cu amenințări că nu îl mai ține în casă, l-a făcut să accepte internarea. Când m-am ridicat să plec, s-a oferit să mă conducă.
Îmi amintesc șocul de pe drum. Mă întrebam cine este persoana și de ce mă lovește așa. Îmi amintesc șina de tramvai sub mine, metalul rece strivindu-mi obrazul presat batjocoritor de talpa pantofului lui: „O să te țin așa până vine tramvaiul. Mă doare-n pulă, să te calce. Să vedem atunci dacă-ți mai arde să fii bună și s-ajuți toți drogații, să vedem atunci cât de frumoasă ți se mai pare viața, cu care mă tot fuți la cap“.
Șocul a fost bun, m-a ajutat să nu simt durere fizică absolut deloc. A fost prima cruzime simțită pe pielea mea. Felul în care mă ridica doar din plăcerea de a mă dărâma din nou cu pumnii pentru ca apoi să mă țină în șuturi alți câțiva metri. Felul în care m-a cules ca pe o cârpă, m-a așezat în fund, pe asfalt, și-a scos cureaua și a început să mă lovească „cu grijă la față“, spunea, „că nu-s prost să las urme“. Încercam să mă mișc și să fug, dar nu mai aveam puteri. Chiar în momentul în care mă întrebam de ce naiba nu trece nimeni pe stradă, am auzit voci și un „bă, las-o c-o omori“. Dar s-au îndepărtat. Am ridicat capul și am recunoscut locul, mai aveam cam o stație de tramvai până acasă. Am apucat cu mâinile un gard, m-am ridicat și am încercat să fac câțiva pași. Când mă gândeam că a obosit tot lovindu-mă și a plecat, i-am simțit mâinile pe umeri. Am răsuflat ușurată. Gata, s-a întors cel de la începuturi. Îi va părea rău, își va cere iertare și tot coșmarul asta se va fi sfârșit. Dar nu. Văzuse un bătător de covoare și în mintea lui încolțiseră idei. Cruzimea abia începea. Acolo, atunci, am cunoscut umilința pentru prima dată. M-a forțat să mă țin de bara de sus, ca trupul meu să fie un covor, un preș, mai bine, pe care el l-a lovit cu cureaua până am căzut. Nu mai știu restul. Mă îndoiesc că m-a purtat pe brațe, cred că mi-a împins în șuturi trupul leșinat. O parte din drum probabil că m-am târât, nu știu. Știu însă că, în fața blocului, i-am auzit râsul: „Hai c-am fost gentleman, te-am adus până acasă“.
Peste toate astea veniseră și palmele maică-mii. Mă durea ca dracu’, peste tot mă durea. Dar în dimineața asta eram fericită, urma să plec departe de toți pentru trei luni.
Eram deja de vreo două luni la țară, în sânul copilăriei, cum îmi plăcea să spun. Zilele mi le petreceam ajutând la treburi, prânzul era pentru mers la scăldat la Olt cu prietenii iar serile stăteam la masă cu bunicii, vorbeam și glumeam până îi vedeam moțăind. Ei mergeau la culcare iar eu, după ce mă aranjam un pic, ieșeam în sat. Ieșitul în sat însemna, în funcție de zi, ori discoteca din vale, ori bărulețul cu terasă de lângă Căminul Cultural, ori seri pierdute pur și simplu strânși cu toții la poarta cuiva. Ne adunam și ne așezam care pe bancă, care prin iarba șanțului, care pe sub vreun nuc sau vișin. Se scotea un casetofon și o boxă mare pe pervazul unui geam larg deschis și vorbeam, râdeam, făceam focul, coceam cartofi și porumb. În seara asta eram toți la poartă la tanti Polina. Venise fiica ei de la Timișoara și ne povestea ce mai era nou de când terminase liceul. Era o noapte plină de stele, atmosfera era plină de voie bună, băieții se purtau cuviincios, ușor timizi în fața fetelor de la oraș, dar veseli și puși pe glume. Era gălăgie, râsetele se întețiseră și unii începuseră să danseze. Când s-a apropiat de grup Titel al lu’ Spânzuratu’, mi s-a părut pentru o clipă că toți au făcut liniște și că o umbră le-a trecut pe chip. Au continuat să vorbească, dar se purtau ceva mai rezervat decât până atunci. Cu timpul, totul a revenit la normal. Știam că era mai mare decât toți și că, uneori, felul lui ușor încruntat și puțin iritat intimida, dar sub asta se citea o atitudine de frate mai mare și protector care glumea cu toți. Era primul care sărea în ajutorul oricui avea nevoie. Era, de asemenea, primul chemat în conflictul cu cei din alte sate și tot el, primul chemat de cei mai vârstnici atunci când aveau nevoie de reparații sau treburi mai grele în gospodării. Nu vorbea mult iar atunci când o făcea, vocea îi tuna scurt câteva cuvinte. N-am știut niciodată dacă nu putea sau nu voia să se exprime prea mult. În seara asta apăruse cu o cămașă vișinie, cu toți nasturii desfăcuți. Îi flutura de-o parte și de alta a pieptului gol lăsând să se vadă părul năclăit de transpirație și praf. Avea pantaloni gri, suflecați sub genunchi și tălpile goale. Din cauza ochilor sticloși, simțeam mereu un fir surd de teamă de câte ori era în preajmă și nu îi suportam privirea ori atingerile fugare în păr. Avea un obicei de a mă ciufuli de câte ori trecea pe lângă mine, apoi îmi făcea cu ochiul și zâmbea. Încercările astea libidinoase de a părea prietenos îmi dădeau de înțeles că trebuie să par la rândul meu prietenoasă să nu-i dau idei că l-aș antipatiza, că m-aș teme de el sau că aș simți cel mai mic disconfort. Trebuia să mă vadă în control. Asta îl făcea să țină o anume distanță, să nu-și permită niciodată glume proaste și, atât cât putea și știa, să mă respecte. În timp, mă obișnuisem cu el, nu ne ciocneam și nu ne încontram niciodată ba, chiar la glumele altora, săream unul în apărarea celuilalt. Ca să fiu sigură că intențiile lui nu o luau razna, de câte ori aveam ocazia, mă numeam sora lui mai mică. Râdea, mă ciufulea iar și, cumva, mă simțeam la adăpost.
În seara asta părea bine dispus: „așa faceți, bă, voi, focul?“, „cartofi numai din eștia aveți? mici și bubați?“, „dar fetele eștea ce bea? Voi v-ați rezolvat, gata, aveți bere, aveți vin, ce vă pasă? Dar ele, venite de la oraș e mai sensibile. Are și ele un lichior fin?“ „Nu e nevoie de lichior, Titele, că noi om bea tot bere“ i-a răspuns Ancuța, fata Polinei, „ia mai bine de șezi oleacă să termin și eu ce-aveam de zis“. „Ba, nici nu mă gândesc“, tună Titel, „că doar nu ne facem de râs p-acileaׅ“. Vocea și privirea i se înmuiară puțin: „Stați liniștiți și petreceți că știu eu de unde s-aduc lichior d-ăla bunu’, de ciocolată, pentru fete“. Și-a trecut apoi privirea peste toți de acolo, a oprit-o la mine și a spus zâmbind scurt „o iau pe oacheșa asta mică cu mine, să m-ajute. Să-mi ție și de urât“. Inima o luase un pic mai tare și tot înăuntrul meu striga să nu mă duc. Simțeam ceva ca o amenințare, dar asta se întâmpla de câte ori era el în preajmă. Înainte să deschid gura, s-a apropiat de mine: „Hai, mergem. Ori ț-ă frică cu mine? Nu se-ntâmplă nimic cât sunt eu cu tine“. Nu cu el îmi era frică. De el. Dar nu trebuia să știe, pentru că atunci ar fi avut asta ca putere asupra mea, iar eu trebuia să-i arăt că n-are nimic. Asta era șansa ca eu să scap de sentimentul de teamă și amenințare care apăreau mereu odată cu el. L-am privit în ochi: „Mergem. Aducem la fete lichior“. Atunci am văzut ochii Ancuței fixându-mă. S-a încruntat, s-a uitat speriată să nu o vadă Titel și mi-a făcut semne din priviri să nu mă duc. O simțeam îngrijorată, implicată ca și cum știa ceva, dar am zis că nu încape îndoială asupra intențiilor lui. N-avea ce să facă, doar toată lumea văzuse că plecaserăm împreună, toată lumea știa. Dacă mi se-ntâmpla ceva, ar fi știut toți că el făcuse acel ceva, așadar, cu siguranță că nu punea la cale ceva rău.
Cu gândul ăsta am pornit-o și, în poveștile lui despre cum reușise să-și recapete caii fugiți cu un anotimp în urmă, am uitat orice teamă. Am râs amândoi până la mașina lui și când am urcat, mă detensionasem complet. Nu-l mai auzisem râzând, nici nu știam că o face.
Conducea încet pe ulițele neasfaltate, înecate în beznă. Lumina farurilor era prea slabă să răzbească și îl auzeam înjurând în șoaptă, apoi râzând. Mă privea și zâmbea până când, odată cu transformarea ulițelor în malurile Oltului, zâmbetul i se transformase și el într-un rânjet. Când am văzut unde suntem, motorul mașinii era deja oprit. Inima mi-a luat-o la trap și, parcă să gonesc realitatea, priveam doar înainte la valurile negre, evitând să mă uit la el. Am auzit cum inspiră adânc, foșnetul cămășii pe care o dezbrăca, fermoarul pantalonilor și, cu coada ochiului, l-am văzut ducându-și brațele sub cap. A stat așa câteva momente, și-a aranjat scaunul dându-l un pic mai mult pe spate, s-a așezat confortabil și a mai inspirat o dată adânc. Tot el a spart tăcerea, văzând că n-am nici o reacție: „Nu plecăm de-aci până nu te fut“, mi-a zis calm și a tăcut. Am dat să deschid ușa, s-a aplecat peste mine, cu grijă să nu mă atingă, a blocat-o și s-a reașezat. „Eu, să știi că am răbdare, stăm aci cât vreai“. Nu reușeam să scot un cuvânt, mintea mi se oprise în loc și nu știam ce să simt mai întâi: teamă, revoltă, uimire, furie că sunt neputincioasă, frustrare? Cumva, le simțeam pe toate dar, poate pentru că aveam lângă mine cel mai calm violator, teama se simțea cel mai puțin. Spre deloc. Am încercat o mică glumă-manipulare: „Cât de aiurea ar fi asta, Titele? Doar noi suntem ca frații, așa am vorbit“ și am încercat să zâmbesc. A chicotit. Poate a mers. „Laaaasă. Frați-frați da’ și frații se fute. Hai să nu mai pierdem vremea, dă și tu din hainele-lea jos“ și, văzând că nu mișc în nicio direcție, și-a pus din nou mâinile sub cap și mi-a zis șoptit: „Cu cât stai mai repede, cu atât ne-ntoarcem mai repede“.
Nu știu cât timp trecuse, dar lucrurile nici nu se îmbunătățeau, nici nu escaladau. Ce-am de pierdut? Am mai făcut o încercare rapidă să deblochez ușa. I-am simțit mâna strângându-mi puternic încheietura. Mi-a prins ambele mâini, mi le-a dus deasupra capului și le-a legat cu cureaua de tetieră. Abia atunci am știut cât de serios și periculos e totul. Am dat să mai spun ceva care să-l facă să se răzgândească, dar mi-a acoperit gura cu palma, iar cu cealaltă mi-a depărtat picioarele pe care mă chinuiam să le țin lipite cât puteam de strâns. Când simțeam că reușește să îmi depărteze un picior, izbeam cu celălalt fie radioul, fie bordul, să-i distrag atenția. Nu făcea decât să-l stârnească mai tare și să-și mărească puterea cu care mă apuca și ținea până când, furios că mă opuneam, mi-a apucat ambele coapse în mâini și mi le-a forțat în exterior. Lupta era pierdută. Cu picioarele desfăcute, tot trupul mi s-a lăsat moale, neputincios în mâinile lui pofticioase. Când a simțit că nu mă mai zbat și-a încetinit mișcările, a slăbit forța mâinilor, mi-a ridicat tricoul deasupra sânilor pe care i-a strâns stângaci și dureros și m-a pătruns brusc și violent pe lângă chiloți.
În același moment, am ales să mă ridic și să plutesc deasupra mea, deasupra siluetelor din mașină și să privesc de undeva, de sus la tot ce se întâmplă, evitând să particip și refuzând să fiu implicată. Mă priveam, mă vedeam pe mine toată moale. Îl vedeam pe Titel enervat pe chiloții care-i împiedicau sexul să intre în mine după bunul plac, îl priveam trăgând de ei furios, rupându-i și lepădându-i satisfăcut, sfâșiați, pe coapsa mea dureroasă.
Totul se simțea atât de îndepărtat, atât de ireal, atât de nu mie până când, deodată, mi-a izbit nările un miros specific, de bărbat asudat, transpirație amestecată cu vreun parfum ieftin, totuși, unul unic. Un miros de forță, neputință și viol. Cureaua care îmi strângea încheieturile mâinilor începuse să doară mai tare iar schimbătorul de viteze să îmi împungă tot mai adânc coapsa stângă prinsă strâns în mâna lui. Sânii dureroși, transpirația care-i curgea de pe frunte, obraji, din barbă, de pe gât pe pieptul meu îmi spuneau acum că ce se întâmplă e real.
Pe măsură ce respirația și mișcările lui se precipitau, odată cu reîntoarcerea mea în trup a revenit și sunetul. Cumplită nepotrivire de timp – m-a pătruns până și gâfâitul lacom, animalic. Am auzit, însă, foșnetul Oltului în liniștea nopții și am plâns. Am încercat să-mi șterg obrajii de umeri. Ochii lui Titel s-au oprit în ai mei, mișcările trupului i s-au oprit și ele, a inspirat iarăși adânc, și-a ținut respirația câteva clipe și s-a dat jos de pe mine. Când își încheia pantalonii, m-a privit scurt, și-a șters înciudat transpirația de pe frunte, și-a trecut mâna prin părul ciufulit și a scuipat printre dinți: „Femeia dracu’ ești, Lori, să fiu al dracu’ dacă nu. Nici să te fută omu’ cu inima-mpăcată nu poate“.
A doua zi am împachetat și am ieșit pe uliță să aștept rata spre București. Când am auzit o voce subțirică urându-mi „Drum bun, Lori, să fii sănătoasă!“, m-am înfiorat toată. Inexplicabil, doar am știut cine era. M-am întors și am întâlnit ochii Ancuței, care mă priveau la fel de neliniștitor ca atunci. Când și-a șters o lacrimă de pe obraz cu mâneca, am știut că știe și m-am înfuriat toată, era clar că Titel se lăudase la toți cu isprava lui. Înciudată, i-am întors spatele. „O să fii bine“, am mai auzit-o spunând în timp ce mă depărtam.
Acasă, am petrecut câteva luni în camera mea, în tăcere, în muzică și cărți. Zilele se scurgeau printre insultele și batjocura maică-mii de la primele ore și privirile dezamăgite ale lui taică-meu însoțite mereu de un oftat, când se întorcea de la muncă seara. N-au simțit nimic, n-aveau timp. Nemișcarea, apatia, întreaga mea stare era pusă pe seama lenei. Eram împăcată cu asta, nu simțeam să le povestesc, oricum.
Într-un târziu mi-am strâns un pic de putere și curaj și am început să îmi caut de lucru. La scurt timp am găsit. Intrasem și într-o relație cu unul dintre cei mai blânzi, prietenoși și zâmbitori tipi posibil. Simțeam atâta siguranță în brațele lui mari și puternice, atâta iubire în ochii lui de câte ori mă privea. Atâta afecțiune în mâna lui care îmi mângâia blând chipul… și nu a durat mult până și-a strâns-o pumn și m-a lovit.
Vorbeam cu sora lui și râdeam împreună de cât de prost jucam biliard și de cum nu eram în stare nici să ținem un tac cum ar trebui, când am simțit o lovitură puternică în mijlocul capului. Ceva greu și tare. Până să mă dumiresc, o perdea caldă și roșie mi-a căzut peste ochi. Am căzut din picioare și, în timp ce mă prăbușeam, gălăgia și hărmălaia din bar se întețeau, iar apoi, pe măsură ce perdeaua roșie îmi devenea tot mai grea și mai închegată peste privire, toate sunetele s-au îndepărtat până au dispărut. Nu m-am panicat. Odată căzută, am încercat totuși să văd ceva prin sângele care de-acum îmi intrase prin nări și prin gură împiedicându-mi respirația. Călare pe mine, iubitul meu spumega de furie și lovea în neștire. În toată liniștea, singurul sunet pe care îl auzeam era propriul meu horcăit. Când am conștientizat că pe mine mă lovea și că mie îmi căra pumni și picioare, eram din nou în afara trupului căzut. Mă priveam de deasupra încasând toate șuturile în coaste, în spate, în față și în burtă. Îi vedeam chipul desfigurat de furie amestecată cu bucurie și dispreț de câte ori se apropia un pic mai mult, să-și alterneze loviturile de picioare cu cele de pumni. Lângă mine, un tac de biliard cu mânerul plin de sânge. Am mai privit o vreme ploaia de lovituri și am leșinat.
A doua zi, în spital, o infirmieră drăguță mi-a zis că o inspir. Că sunt specială și să nu uit asta. De ce? Că și celor de pe ambulanță și celor de la urgențe le tot repetam că sunt bine, să nu își facă griji când mă manevrează pentru că nu mă doare nimic. Inspirația ei, însă, a spus că venea de la răspunsul meu. „Doamne! Cum a fost posibil să bată cineva o fată așa micuță?! Câți te-au lovit?“, mă întrebase ea la primire la urgențe. „Doar unul, iubitul meu“, i-am zis. „Acum, fost.“
După două săptămâni de spitalizare eram recuperată, rana din cap se închisese, chipul mi se vindecase frumos iar vânătăile de pe corp aproape dispăruseră și ele. Nu mai era urmă de bătaie, dar nici de iubire, sau de supunere. Nu mai era urmă de fata care fusesem. La externare a venit sora lui, am mers prin oraș, mi-a spus că știe că nu mai e cale de întoarcere și că, pentru binele meu, nici nu vrea, însă are un mesaj de la el. Că mă iubește și că mă vrea înapoi. Că îi este rușine, dar să-l iert, că nu se va mai întâmpla. Că și-a ieșit din fire, din gelozie pentru că i se păruse că tot barul se uita la mine iar el și-a amintit că fosta lui iubită îl înșelase și s-a gândit că și eu voi face la fel. Dar mă iubește și nu mai face.
Am luat-o de mână și ne-am plimbat așa, în tăcere, o vreme. I-am spus apoi că, din toate astea, cred o singură parte, cea cu „nu se va mai întâmpla“. A râs.
Când am băgat cheia în ușă, după două săptămâni de absență, maică-mea era în hol, la intrare.
„Acuma se vine, fă? Unde ai fost, fă, tot timpul asta?“ A ridicat mâna și a dat să mă lovească. Am prins-o, i-am strâns încheietura și am privit-o în ochi „Nu, tu nu mă mai lovești niciodată, bagă-ți în cap“, i-am spus printre dinți, dar cât am putut de calm. M-am întors cu spatele să o pornesc spre baie, când am auzit-o „S-o pui la punct!“ A ajuns să mă lovească iar tu stai cu brațele încrucișate! O s-ajungă să ne bată pe amândoi! Din cauza ta, că n-o disciplinezi!“ L-am auzit pe taică-meu luând cureaua din cuier și pașii lui până m-a ajuns din urmă. Apoi, bine-cunoscutul oftat de dezamăgire și respirația plină de regret. M-am întors, i-am întâlnit privirea încruntată și, pentru prima oară, i-am susținut-o cu a mea. „Nici tu. Gata. Nici tu nu mai dai în mine, obișnuiți-vă cu asta amândoi“ și mi-am continuat drumul spre baie. Înainte de a închide ușa, am văzut ochii soră-mii plini de îngrijorare, uimire și bucurie. Se terminaseră vremurile alea și pentru ea.
Am dat drumul la duș și am lăsat apa să mă spele și odată cu ea, să se scurgă la canal cea care am fost, făcând loc pentru cea care tocmai se născuse. Și așa, m-a lovit un gând. Ieșitul din trupul meu mă împiedicase tot timpul ăsta, încă de mică, să mă opun.
Ana mi-a înlăturat o șuviță de pe frunte. „Haide, vin copiii, s-a dus dracului și întrecerea, n-am văzut mai nimic“ s-a agitat scuturându-și pletele. M-a învăluit mirosul șamponului ei, mirosul prezentului și simțurile mi s-au relaxat.
„Mama, mama! Am ieșit pe doi! M-ai văzut?“ a țipat fiică-mea. Mi-a sărit în brațe și i-am simțit mâinile micuțe cuprinzându-mă. „Iarăși mi-a luat-o colegul de bancă înainte dar știai că el face atletism și îl antrenează tatăl lui? Uite-i, vin acum încoace.“
N-aveam chef de socializat și nici măcar de un salut dar mi-am zis, de dragul fiică-mii, să mă întorc spre ei.
I-am privit venind spre noi. Fiul, transpirat și ciufulit, călcând săltat și vorbind zgomotos și alert. Tatăl, elegant, cu părul aranjat pe spate, dar păstrând, totuși, un aer sportiv în sacoul croit fără nasturi, cu mâneci trei sferturi care lăsau la vedere un ceas strălucind în soare pe încheietura mâinii fine si îngrijite, cu care-i ordona părul băiatului. Fără să se oprească din mers, copiii au chicotit, și-au dat mâna, iar tatăl a mimat un salut și a trecut pe lângă mine zâmbind încurcat. Mirosul lui Titel m-a izbit din plin și am fost din nou târâtă în amintiri, dar parcă nu mai îmi repugna. Am retrăit scenele de atunci. L-am revăzut pe Titel înlăturându-și cămașa, desfăcându-și pantalonii și așteptând cu răbdare, cu mâinile sub cap. L-am revăzut și când s-a aplecat încercând să nu mă înghiontească atunci când a blocat portiera pe care eu încercasem s-o deschid. Mi-am amintit de asemenea și cum, când cu o mână îmi prindea încheieturile, pe cealaltă și-a pus-o grijuliu între capul meu și tetieră atunci când s-a urcat pe mine. Cum i-a pierit pofta când m-a văzut plângând și s-a oprit.
El nu m-a lovit. Nu. Nici o palmă. În schimb, când m-a dus acasă și m-a lăsat în fața porții, și-a trecut dosul palmei pe obrazul meu palid și m-a întrebat stins și șoptit:
„Ț-ă bine, Lori? Cum ț-ă?“
Am prins mâna Anei și i-am spus „trebuie să merg la țară, trebuie să îl găsesc pe Titel“. M-a privit cu ochii măriți de uimire. „Și ce-ai să faci? Ce rezolvi, Lori…? Lasă lucrurile așa, trecutul e trecut“.
Tocmai pentru că trecutul era trecut nu-l puteam lăsa să se aștearnă greșit. Dar cum îi puteam explica ei? Cum îi puteam spune cum vedeam acum, după atâția ani, lucrurile? Că dintre toți, Titel era cel care nu îmi datorase nimic.
A doua zi luam asfaltul sub roți și porneam spre Oltenia. Nici nu știu când trecuseră aproape trei ore. Plină de gânduri, am scăpat din vedere ce era mai important: ce-i voi spune? „Hei, Titel, am venit să îți spun că ai fost mai om decât ceilalți. Am venit să îți mulțumesc că m-ai violat cu blândețe.“ Asta să-i spun?
Ulițele erau pustii. În vale, la casa lu’ Spânzuratu’ era o liniște de mormânt și totul părea nelocuit de multă vreme. Am luat-o spre deal sperând să găsesc vreun cunoscut. Din gospodării nu se-auzea nici un sunet. Nici oameni, nici orătănii. Nimic. La poartă la tanti Polina am zărit pe bancă o mogâldeață neagră. M-am apropiat și abia mi-am oprit un țipăt. Ce mult o schimbaseră anii! De sub o basma prea mare și prea grea pentru capul ei mic cu obrajii supți și uscați, mă priveau doi ochi care nu își pierduseră strălucirea șireată. „Buna ziua, tanti Polina, îl caut pe Titel. Știi ceva de el?“ Ochii mici, duși în fundul capului i se întunecară și, când a vorbit, mi-am mai ținut un țipăt: „La ce? Ce vreai cu el?“ mi-a șuierat printre ultimii doi dinți înnegriți și strâmbi.
„Nu mai șade-aci. Veniră băieții ăia mari. Ăia de-i trimiseși tu acu fro cinșpe ani. Sau douăzeci trecură? Îl luară de subsuori, îl băgară în mașină și-l dusară la București. Îi promisară că-i găsiră serviciu bun, plătit bine. Eu crez că să se fi ajuns, juratu’, că n-a mai dat p-acilea“ și mi-a făcut viclean cu ochiul.
Și-a apucat poalele șorțului și mi-a șters o lacrimă „Ei, hai, lasă… lasă, c-ai făcut bine, nu te mai năcăjî, că și pe Ancuța mea…“
Imagine © Unsplash
