Om la lună: „Miza a fost mereu muzica, iar izolarea în patru ne-a priit întotdeauna“

Start

Dacă răzuiești dincolo de mainstreamul muzical din România, e imposibil să nu dai peste Om la lună, unul dintre cele mai importante nume ale scenei de rock alternativ din ultimii cinci ani. Prinși cu new single tour. 2024, cei patru membri și-au făcut timp să răspundă curiozităților progmatca.exe, care de multe ori au mers până la nivel granular-celular în ceea ce privește procesul creativ, dar și în ceea ce privește dificultățile cu care se confruntă artiștii care trăiesc exclusiv din muzica lor. Pendulând între persoana I plural Om la lună și persoana I singular Doru Pușcașu (voce și chitară), acest dialog oferă o radiografie onestă asupra modului în care poți construi un brand muzical de la zero. Cu instrumente artistice, însă fără a neglija uneltele marketingului digital. Între ele, doar festivaluri și multă poezie.

© Ruxandra Scripcariu

Cum arăta scena de rock-alternativ/indie acum cinci ani și cum ați evoluat voi în același timp cu ea?

Scena crește văzând cu ochii, multe trupe din zona asta nu mai sunt deloc underground, acum merg în locuri sau la festivaluri unde înainte nu aveau acces, cântă cu sălile pline, atrag sponsori și parteneri de tot felul. Trupele au devenit niște branduri sănătoase și chiar profitabile. Cred că zona noastră nu mai e de super-nișă, cum era pe vremuri, ci e o felie, mai mică ce-i drept, din scena muzicală mainstream. Sunt organizatori de festivaluri care combină acum trupe pop, hip-hop, trap și pop-rock, dar au curaj să aducă și din indie/alternativ. Ceea ce înseamnă că prezența unei trupe din lumea noastră pe un line-up de festival mixt nu mai e o întâmplare.

Și cred că pe noi ne-a prins valul ăsta de creștere fix atunci când trebuia. Ne-am cocoțat pe el și îi dăm înainte. Muzica trebuie să ajungă la oameni, nu izolat, ci la oameni.  

O întrebare care mă macină de ceva timp și pe care am mai adresat-o și altor artiști. Pain of Salvation, byron, Diablo Swing Orchestra ș.a.m.d. Câte cafele beți pe an din veniturile din streaming online?

Veniturile din streaming online le folosim să ne plătim sala de repetiții. Avem destul de mult conținut, patru albume deja, iar ascultătorii noștri sunt pe rețelele de streaming, așa că, din fericire, nu mai discutăm în număr de cafele. Muzica noastră se ascultă și e remunerată lunar. Dar, cu toate astea, veniturile de aici sunt mult sub ce ar trebui să fie. Și asta e valabil pentru toată lumea. Nu cred că trăiește cineva din streaming, nici măcar cei uriași de pe afară.  

Care sunt totuși beneficiile reale ale prezenței pe Spotify sau Apple Music?

Acolo sunt majoritatea ascultătorilor noștri, acolo ne găsesc. Când intrăm pe zona de cifre și statistici și vedem în timp real cum cântecele noastre sunt ascultate de zeci sau chiar sute de oameni în același timp, ne bucurăm tare mult. Și asta în toate colțurile lumii. Cu muzica doar pe un format fizic nu ai cum să ajungi așa departe.

În 2020, când erați foarte la început ca trupă, ați oferit un interviu Cristinei Ștefan în Dilema Veche. Spicuiesc doar câteva cuvinte: „din punctul meu de vedere, muzica, la noi în țară, mai ales în zona asta indie în care sîntem cu toții și am fost mereu, e privită ca hobby, ca pasiune“. (Dragoș Strat, chitară). Se observă vreo evoluție în acest sens? S-a schimbat modul în care oamenii consumă muzică în România?

După cum ziceam mai sus, cred că s-au schimbat mult lucrurile față de acum câțiva ani. Trupele, deschiderea oamenilor, numărul de evenimente, curajul organizatorilor de concerte. Cred că ne-am schimbat și noi perspectiva asupra muzicii, am muncit foarte mult în anii ăștia, am investit mult mai mult timp și energie, am bătut țara în lung și în lat să ne cântăm muzica și să ajungem la oameni. N-a fost deloc ușor, dar am fost flămânzi de cântat și ușor-ușor a început să crească, să ne iasă cum ne doream. Am început de la un moment încolo să considerăm om la lună ca un mic business de familie.

Să avem o strategie, să folosim toate instrumentele de marketing și comunicare, să ne uităm pe indicatori și pe cifre. Să învățăm și să înțelegem cum să ajungem mai bine la oameni, cum să ne ducem muzica – produsul nostru, până la urmă – în locurile potrivite. Și acum pot spune că ne apropiem de momentul în care putem să facem doar asta, să trăim din muzica noastră – nu foarte confortabil, dar foarte mulțumiți că putem face asta. Deci nu mai e doar pasiune sau hobby. E pasiune, plăcere și multă muncă.

Cum arată pentru voi un spectacol reușit? La ce vă uitați în timpul spectacolului și la câteva minute sau ore după ce ați coborât de pe scenă?

E destul de subiectivă treaba asta, dar în general e un lucru pe care îl simțim la final. Are legătură cu felul în care oamenii se manifestă, în care trăiesc concertul. Apoi, de cum cântăm noi, de ce stare avem, de cum ne simțim pe scenă. Sunt niște lucruri care, dacă se leagă, dau un concert reușit. Din fericire, în ultima vreme cele mai multe sunt așa. Oamenii sunt foarte generoși cu noi, ne dau foarte multe înapoi pe timpul unui spectacol, reușim să ne încărcăm reciproc, iar concertele sunt un prilej de mare bucurie pentru toată lumea. Chiar dacă sunt 5000 de oameni sau 70, pentru noi e la fel de frumos și intens, iar oamenii simt asta și ne dau înapoi înzecit. Suntem foarte norocoși că putem să trăim asta.

O întrebare de la poet la poeți. Care sunt gradele de libertate la care renunțați pentru a amalgama versurile cu ritmul și sonoritățile?

E mereu o provocare frumoasă în a găsi un echilibru între idee, ritm și cuvânt. Versul se naște uneori din prima, alteori trec prin el de mai multe ori până sunt mulțumit. Uneori scriu versuri lungi din care extrag esența atunci când am și linia melodică a vocii. Nu e o rețetă, dar mă provoc singur de multe ori pe tema asta, să găsesc mereu ceva diferit ritmic sau sonor. Limba română este extrem de vie și de plină, găsesc expresii în amintirile mele, lucruri pe care nu le mai folosim în zilele noastre, dar care au o esență puternică, care nu s-a pierdut. Îmi place de nu mai pot să scriu pentru muzică.

Ludic, provocator sau care ar fi atributele care se potrivesc mănușă cu demersul muzical Om la lună și mai ales cu versurile voastre? S-a pus vreodată problema să cântați și într-o altă limbă?

Cred că puțin din fiecare. Îmi place și jocul, îmi place și drama, îmi place și finalul sucit și neașteptat, îmi plac cuvintele sonore care nu sunt foarte folosite în textele muzicale. Cred că am și versuri senzuale, dar și tăioase sau obraznice, am versuri care mângâie, dar și care te zgâlțâie. Uneori nu știu în ce direcție o să mă ducă versurile, nu intuiesc finalul decât aproape de sfârșit. Mi s-a întâmplat să salvez personajul după ce la început eram hotărât să îl distrug la final. Ce simt nevoia să aduc, mai de fiecare dată, este un pic de speranță în vers. Chiar când e negrul cel mai negru, simt nevoia să las un spațiu mic pe unde poate să intre vreodată din nou lumina. Deci cred că speranța este firul roșu al tuturor cântecelor.

Despre cântatul în altă limbă nu știu încă dacă o să mă apuc de el vreodată. Mă intrigă puțin, mă incită puțin, sunt curios cum și dacă o să iasă. Nu știu, mai vedem. Cert este că muzica astăzi nu prea mai are bariere de limbă. Sunt o mulțime de exemple de trupe care nu cântă în vreo limbă de circulație internațională și au avut succes în afara țării lor. Uite, și la noi, ultimul nostru cântec a fost difuzat și a intrat în playlisturi într-o mulțime de țări. Deși e în română și e destul de greu de pronunțat cu toate consoanele noastre, „ș“-urile și „ț“-urile.

„Un album în care am pus ceva vechi, ceva nou, ceva împrumutat și mult albastru de mare și cer.“Asta scrie în teaserul despre viitorul album pe care îl pregătiți. Vreau să intru în laboratorul vostru creativ. Cum ați lucrat, cum ați depășit momentele tensionate și mai ales când știți că asta e versiunea finală a unui cântec sau a altuia? La poezie se întâmplă să mai schimbi un cuvânt sau două chiar la lectura publică din volum. Se întâmplă și muzicienilor?

Noi avem lucrul ăsta al nostru – compusul la comun, izolați de lume. Am făcut treaba asta prima oară în pandemie, nevoiți fiind, apoi am mai încercat odată, la Soveja, la discul trei. Ne-a ieșit și am mers mai departe tot așa. Am făcut și discul patru tot la comun, după ce am stat două săptămâni la Corbu, la mare. Am învățat să lucrăm foarte bine împreună, cred că suntem extrem de compatibili muzical, deși nu ascultăm neapărat aceleași muzici. Când e vorba de compus avem ceva al nostru care ne deschide unii față de ceilalți. Și am reușit mereu să depășim orgolii sau impasuri de moment. Cântecul a ieșit de fiecare dată, până la urmă. Am schimbat și direcții, și teme, și versuri. Nu știm niciodată dacă un cântec a ajuns la forma finală, se întâmplă de cele mai multe ori ca el să se schimbe și în timp ce ajungem să îl cântăm în concerte. Tot mai găsim câte ceva de îmbunătățit sau schimbat. Cântecele sunt vii, au un drum al lor.

Care sunt diferențele stilistice și de influențe față de Echilibru (2022) și față de În caz de om la lună, strigați „Om la Lună stânga/dreapta“, după caz (2021)?

Față de În caz de om la lună este foarte diferit. Albumul ăla a fost o colecție de cântece compuse de mine în niște ani și reorchestrate împreună cu băieții. Dans, Echilibru și discul cel nou sunt albume compuse la comun. Deci e influența fiecăruia acolo, nu de fiecare dată în mod egal, dar diferită de la piesă la piesă. E mai aproape de Echilibru, stilistic vorbind, pentru că acolo e zona unde ne întâlnim cu toții în zilele noastre. Are ceva mai multe influențe electro, dar construcția se face tot pe o bază de alternative. Ne-am permis să experimentăm mai mult, să căutăm sunete și instrumente noi. Nu am plecat la drum cu un plan – vrem ca discul ăsta să fie așa sau pe dincolo – ci l-am lăsat să crească și să vedem unde ne duce. Au fost momente în care unul dintre noi nu a mai fost confortabil cu o direcție sau i s-a părut prea mult și atunci am schimbat-o. A rămas doar ce ne-a plăcut absolut tuturor.

Încercați un portret-robot al fanului sau fanei de Om la lună? E un public omogen sau mai degrabă eterogen?

Extrem de eterogen. Avem concerte în care publicul e preponderant format din adolescenți sau tineri, concerte cu familii întregi cu tata, mama și copiii, avem rockeri bărboși motocicliști, doamne bine aflate la vârsta a doua, oameni veniți singuri sau cupluri de toate felurile și orientările. Ceea ce mă face să cred că muzica asta este universală, nu are o nișă de public, ci se adresează tuturor celor care sunt dispuși să se deschidă nițel. Până la urmă, suntem extrem de asemănători în povești și drumuri.

Cât de departe sau aproape este momentul în care nu vom mai distinge între muzica produsă de inteligența artificială și cea compusă de sensibilitatea umană?

N-aș ști să răspund la întrebarea asta. Este totul foarte proaspăt și de asemenea crește cu o viteză uluitoare. Ce pot să spun e că mă bucur că nebunia asta se întâmplă în timpul vieții noastre, sunt tare curios unde o să ajungă și cum o să se schimbe orânduirea lumii. Chiar a făcut un prieten un test pe o aplicație de AI – i-a spus să scrie niște versuri în stil Om la lună. N-a fost rău deloc. Și nu avea varianta plătită.

Cum arată rutina de turneu pentru Om la lună? Cu ce vă omorâți timpul liber? Apucați să vedeți frânturi din locurile în care cântați?

Ne place maximum să mergem în turnee. E un timp al nostru și ne distrăm de minune împreună. Nu e doar bine, uneori sunt și tensiuni sau supărări, e multă oboseală, dar muncim cu toții la relația noastră. Și de cele mai multe ori e tare frumos. Cât despre timpul liber, nu prea îl avem, din păcate. În general avem concert după concert, distanțele nu sunt scurte deloc, așa că majoritatea timpului îl petrecem pe drumuri.

Se întâmplă, mai rar, să găsim câte o dimineață liberă în care să vedem câte ceva dintr-un loc. Sau să stăm mai mult după concert să vedem viața de noapte de pe acolo. Avem cam peste tot prin țară fani care ne-au devenit prieteni și care ne mai răsfață cu câte un loc spectaculos pe la ei prin oraș. Nu ne iese mereu, doar uneori. În schimb, știm toate cafenelele cu cafea grozavă. Putem să facem un ghid pe orașe despre unde poți să bei o cafea bună. Așa ne începem fiecare zi în tur, la o cafenea din oraș.

Aparent, izolarea funcționează foarte bine pentru procesul vostru creativ. Am citit de cel puțin două episoade în acest sens pentru Om la lună. Ați documentat și scriptic acele momente sau v-ați gândit să o faceți la o proximă situație similară?

Ne-am gândit la un moment dat să avem pe cineva cu noi care să documenteze tot procesul creativ, dar ne-a fost teamă că o să îl alterăm. Miza a fost mereu muzica, iar izolarea în patru ne-a priit întotdeauna. Am pus în cântece lucrurile pe care le-am trăit împreună acolo, cele mai multe versuri sau teme s-au născut la fața locului, din ce am trăit. Sunt cântece-document despre ce s-a petrecut acolo cu noi.

Cu ce trupă (activă sau inactivă, românească/străină) v-ar plăcea să împărțiți scena? Și, mai ales, în ce moment al istoriei?

Fiecare dintre noi are preferații săi. Și sunt foarte mulți cei care ne-au influențat muzical. Ar fi greu să aleg doar câțiva. Aș spune, în schimb, că nouă ne place mult spiritul de festival, vibrația lui. Acolo unde sunt multe trupe care împart scena pe parcursul unei zile. Trupe de tot felul. Ne-ar plăcea să ajungem la festivaluri mari de afară. Și iar sunt optimist și zic că nu mai pare așa departe momentul acela.

Ce se întâmplă cu versurile care nu ajung în cântecele voastre? Și, ceva de final, citiți poezie românească din prezent? Ne puteți recomanda câteva titluri?

Versurile nefolosite încă așteaptă să își găsească muzica. Nu prea am scris de dragul scriiturii, ci am scris având mereu în minte că versurile alea sunt menite să își găsească o muzică potrivită. În timp, în perioadele în care mă simt mai inspirat sau dacă găsesc ceva care mă preocupă, am învățat să pun pe foaie ce îmi trece prin cap. Uneori frânturi de gânduri sau bucăți de versuri sau cuvinte care mi-au sunat cumva, și să aștept să le folosesc cândva. Ca o mică bibliotecă de idei la care să revin când va fi momentul. Ca o recomandare, mie îmi place foarte mult Vlad Alui Gheorghe, tot muzician și el, care scrie și poezie-poezie, nu doar versuri de cântece, așa ca mine. 

Imagine reprezentativă: © Ruxandra Scripcariu

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×