Omul sau opera?

Interviu cu Răzvan Petrescu

Start

Vă propun o dezbatere pentru Revista Scrisul Românesc, pe un subiect care apare des în comentariile asupra unui creator. Există autori importanți, talentați, a căror personalitate (sau caracter), manifestări sau atitudini sunt în dezacord cu valoarea operei lor. Există scriitori/ artiști deopotrivă apreciați pentru creația lor și controversați pentru simpatii politice sau afiliații ideologice. Credeți că atitudinea civică a unui creator sau implicarea în politică pot influența receptarea operei sale?


Cel mai bun răspuns la întrebarea „Omul sau opera?”[1] este un citat pe care l-am găsit, surprins, într-un bestseller alarmant de slab: „Să te intereseze viaţa unui scriitor pentru că-ţi place cartea lui e ca şi cum te-ar interesa viaţa raţei pentru că-ţi place foie-gras-ul.” (Margaret Atwood)

Între zece şi douăzeci de ani, nu m-a preocupat câtuşi de puţin viaţa autorului, în caz că era vorba de-un scriitor care-mi plăcea voiam să ştiu doar cât a trăit, dacă depăşise 50, mă bucuram, trăise destul. Apoi am început să citesc tabelele cronologice, m-au interesat meseriile prin care trecuse şi anii în care-şi scrisese cărţile. Însă, fără să-mi doresc, din discuţiile cu unii prieteni am aflat şi alte lucruri, de regulă urâte sau triviale. Mi s-a explicat că în special dezvăluirile de mahala stârnesc atenţia cititorilor, criticilor, istoricilor literari etc. Fiindcă din cauza păcatelor mici sau mari, autorul ne devine familiar, ba chiar îl putem judeca în caz c-a fost valoros, şi, dacă este în viaţă, îl aruncăm după gratii. Dacă nu mai trăieşte, va fi dezgropat şi abia pe urmă băgat la puşcărie. Numai aşa ne identificăm cu drama lui, cu personajele.

Totuşi nu am nici un motiv să atac curiozitatea marelui public care este, în general, înapoiat mintal. Şi nu-i corect să ironizez oamenii care vor să afle cât mai multe despre felu-n care a trăit artistul. Nevoia de cunoaştere nu este doar profund umană, ci şi perfect justificată, fiindcă tot ce se descoperă despre viaţa unui creator ajută decisiv la înţelegerea operei. Cum am înţelege de ce coboară Luceafărul dacă n-am şti că Eminescu avea sifilis? Poate nici n-avea.

Credeți că atitudinea civică a unui creator sau implicarea în politică pot influența receptarea operei sale?

N-am citit la vremea ei nici o carte scrisă de Eugen Barbu deoarece ascultând zilnic Europa liberă am aflat ce porcării făcea, una dintre cele mai gingaşe fiind slăvirea săptămânală a Preşedintelui la pachet cu înfierarea celor care nu-l slăveau, şi-am rămas cu hotărârea să nu-i parcurg niciodată vreun rând până ce, vreo treizeci de ani mai târziu, mi s-a împins la redactare Groapa şi n-am avut încotro, am citit-o, e o carte excelentă. În aceeaşi categorie, dar cu trei rafturi mai sus, se situează şi Alejo Carpentier, cu ferme opinii de stânga, susţinător al lui Castro, diplomat, şi individ jalnic, după cum am aflat iarăşi fără să vreau, ponegrind ori chiar denunţându-şi colegii de breaslă, caracterizat iremediabil printr-un comportament abject cum e şi normal la un om fin, cu o pregătire solidă în diferite domenii, muzicolog etc., însă observ că, de ceva vreme, lumea care vrea să ştie diverse despre scriitori importanţi nu mai este neapărat interesată de ce au făcut ăştia în timpul vieţii, e suficient să vedem întrebările puse pe net. La care netul răspunde că Alejo a fost un exponent de marcă al realismului magic, şi cam atât, nimic din ce am amintit mai sus, aşadar personajul s-a şters. Şi este bine, deşi adevărul e că nu-i bine, scriitorul de categorie grea ar trebui să umble pe malul mării fără noroi pe faţă, întocmai cum o fac cărţile lui. Totuşi, deraierile, paşii pierduţi ai lui Alejo nu m-au împiedicat să-i recitesc cu bucurie, de curând, una dintre capodopere, Recursul la metodă. Şi cu toate că internetul este drăguţ cu marele cubanez, pare ciudat că nu dă nicăieri informaţia esenţială, şi anume că a fost unul dintre ultimii mari stilişti.

Poate nu vrea s-o dea fiindcă, din fericire, stilul a dispărut din literatura modernă, la modă fiind acum descrierea cât mai amănunţită a tuturor actelor atât de banale, încât omul obişnuit nici nu le mai reţine, aşa că vine scriitorul nou şi i le reaminteşte pe toate, unul câte unul, cititorul le recunoaşte cu un neaşteptat suspin de plăcere şi se identifică cu eroul care pleacă la serviciu. În prezent nu mai contează deloc alegerea cu cea mai mare atenţie a cuvintelor, a cadenţei, a pauzelor, revenirile pe text, ci tocmai lipsa acestor eforturi chinuitoare, absenţă sinonimă cu naturaleţea, chiar dacă să fii natural nu-i de ajuns pentru a scoate o carte bună, natural fiind şi popândăul. Unul dintre marii scriitori care scriau neglijent sau, uneori, de-a dreptul neasfaltat, a fost Tolstoi, dar trecem şi ajungem la cel care-a rămas în istorie la acest capitol, nu importă că-i o istorie periferică, Camil Petrescu. Într-un interviu, a afirmat cavernos că pentru el sunt importante ideile, nu fraza, de frază se ocupă redactorul.

Aşadar există precedente ale modului strălucit în care se face azi literatură, un arc voltaic peste timp, vorba poetului îmbunătăţit. Schimbând aparent perspectiva, la iniţiativa lui Mircea Nedelciu şi Ion Bogdan Lefter, s-a înfiinţat în 1993 Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România, o alternativă a Uniunii unde vieţuiau sute, poate mii de amatori amărâţi – în socialism fiind suficient să scrii două cărţi, nu conta cât de bune, şi erai primit în organizaţie –, pe-atunci asociaţia mi s-a părut inutilă, fiind convins că oricum toţi eram profesionişti, habar n-aveam de nimic, nici acum nu am, noroc c-am albit. Profesioniştii se sprijineau masiv pe cultură, de care a devenit limpede abia în zilele noastre că-i bine să te fereşti fiindcă perverteşte sufletul creator, distruge spontaneitatea, vraja, enumerările, zugrăvirea sufletească a cănii de cafea, a pomilor, a omizilor sau a vacilor care ciripesc, iată cum este viaţa curată, eliberată din menghina cunoştinţelor de orice fel, viaţă în care se regăsesc constant muncitorii şi ţăranii ajunşi scriitori. Cei stabiliţi definitiv în urbe, în ciuda eforturilor de neînchipuit pe care le fac ca să fie luaţi drept orăşeni, sunt recunoscuţi imediat după felul cum vorbesc – nu reuşesc să scape de accent nici în scris, îl pun mereu pe WC-ul din fundul curţii – şi numărul lor creşte. Or, asta înseamnă democraţia. Libertatea de creaţie. Deoarece nu toţi vorbesc cu accent. Unii privesc cruciş.

Distanţa temporală, opera şi receptarea: Llosa, la împlinirea a sută de ani de la naşterea lui Céline, n-a găsit nimic de spus despre vreun roman al celui mai mare scriitor francez al secolului 20, rezumându-l, cu operă cu tot, într-o singură afirmaţie: „A fost un porc”. E drept, rafinamentul lui Mario Vargas era cunoscut de multă vreme, de când se ivise brusc în magicul moment al realismului magic în care i-a ars un pumn lui Márquez din cauza, ba chiar datorită unei doamne. Céline a fost antisemit – dovada de netăgăduit fiind broşura lui sinistră pe temă –, dar în privinţa colaboraţionismului lucrurile nu mai sunt la fel de clare, din păcate lumea a dat verdictul, sunt clare. Nu ştiam nimic din toate astea când am citit entuziasmat Călătorie la capătul nopţii şi Moarte pe credit, iar acum ştiu că omul chiar nu are legătură cu propria-i operă, din păcate aşa stau lucrurile, cazul fericit – când cele două faţete se îmbină armonios – fiind al individului dezgustător care scrie oribil. Şi ştiu la fel de bine că-i firesc să te frământe întrebări legate de pasiunile autorului, deznădejdile, draperiile, influenţele literare, animalele de companie, iubitele hrăpăreţe, cursele de câini mici, modelul maşinii lui de scris, în prezent al laptopului, insomnia, alcoolismul, problemele cu prostata, cu maniile, cu furnicile, cu înălţimea nu, fiind ştiut că marii scriitori pot avea orice înălţime, e un drept fundamental înscris în statut.

Cred că simpatiile politice ale unui scriitor nu influenţează neapărat opinia cititorului împătimit, poate pentru că sunt de conjunctură, iar participarea directă a autorului în politică are aproape întotdeauna rezultate ridicole.

Cunosc un singur exemplu de scriitor a cărui implicare (extraordinară) în societate a avut rezultat, şi încă unul fabulos. Bat tobele pentru Rancas, primul dintre cele cinci romane dedicate revoltelor ţărănimii peruane (toate excepţionale, prin urmare nu mai ştie nimeni de Manuel Scorza), a dus la un val de indignare publică atât de mare, încât regimul s-a văzut nevoit să-l elibereze pe Héctor Chacón, protagonistul cărţii. Este singurul caz din istoria literară universală în care autorul şi-a eliberat eroul în realitate, nu în ficţiune.

Ar mai fi totuşi cineva la fel de semnificativ, Sadoveanu. În timpul unei vizite, profesorul Paul Simionescu l-a întrebat „De ce, maestre, colaboraţi cu ăştia?” (se referea la comunişti), iar Ceahlăul i-a răspuns în timp ce mânca (mânca întruna): „Maţu’, dragă, maţu”.

Cum ați analiza raportul, să-l numim om-operă, în posteritate? Are timpul puterea să estompeze stridențele din viața unui creator? Ce este dominant? Ce rămâne?

De regulă timpul aneantizează mizeriile omului, şi rămâne opera. Însă cum lumea s-a schimbat iar publicul are legătură cu timpul (îl înrăieşte), ăsta din urmă va spulbera şi opera, şi viaţa unui artist valoros. Şi aşa ne vom trezi în situaţia perfectă, când nu mai rămâne nimic nici din creatorul clasic, nici opera lui – perfectă pentru că numai în acest mod singura literatură adevărată, emisă torenţial pe reţelele de socializare, va dobândi recunoaşterea internaţională meritată. Plus premiile.

Mai mult, în sfârşit se va satisface pe deplin curiozitatea oamenilor, nu mai este nevoie de nici o întrebare fiindcă însuşi creatorul modern ni se dezvăluie zilnic cu lăudabilă sinceritate, scrie totul despre el, pune poze cu pisica, plus filmuleţe din excursie, din spital, de la cimitir, iar scriitoarele sunt şi mai sincere, ne arată tot.

Credeți că au există creatori care au fost amendați pentru convingerile sau atitudinea lor într-un anumit moment istoric sau context social și a căror operă a fost marginalizată?

Beniuc a fost şi continuă să fie marginalizat, e o tragedie.

Există pentru dumneavoastră creatori ideali? Sau care ar fi idealul de creator?

Cehov îmi pare a fi creatorul ideal (în muzică, Telemann – un om imposibil de bun –, Vivaldi, Bach, Schubert, Rahmaninov, mai sunt mulţi şi nu vreau să intru în jazz că mă întristez, marii muzicieni ai genului şi-au arătat întotdeauna mărinimia bolnăvicioasă asociată cu o modestie la fel de patologică. Revenind, sunt convins că Anton Pavlovici n-a fost om din moment ce nu ştia ce sunt invidia, oportunismul, vanitatea scriitorului, lipsa conduitei morale, meschinăria, în schimb avea un suflet mare – de exemplu, unui prieten iritat pentru că apăreau în librării prea mulţi scriitori de duzină, i-a replicat: „Lasă, dragul meu, e loc pentru toată lumea”.     

Boris Vian şi Julio Cortázar – scriitori extraordinari şi oameni grozavi. La noi, Caragiale. Nu pentru c-ar fi fost bun şi generos (deşi, în ciuda oricărui pariu, chiar era), ci pentru că detesta orice fel de compromis, şi asta într-o lume a cărei principală, magnifică trăsătură este compromisul, azi la fel ca-n urmă cu vreo 150 de ani).

Am numit oameni care mi-au venit în minte acum, în altă zi poate-ar sosi Faulkner, sau Twain, sau Flaubert, sau cine ştie cine, mi-ar plăcea să apară Cervantes alături de Kurt Vonnegut.

În concluzie, idealul, conturat de prietenul meu imaginar, ar fi ăsta: un scriitor valoros care este exact aşa cum scrie. Adevărat, dar nu întotdeauna posibil. Suprarealiştii, oricât s-ar chinui, nu se pot comporta la fel şi-n realitate. Sau pot, însă nu supravieţuiesc reproşurilor.

Mai bine ne întoarcem la viaţa raţei.

[1] Textul a apărut în numărul 7/2023 al revistei Scrisul românesc. Mulțumim pentru acordul de a-l publica și la noi.

Imagine reprezentativă: Curtea Veche Publishing

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×