cîteva considerații preliminare
„Visul celor de la Spotify este să continue fără artiști“, a declarat Jean Michel Jarre (n. 1948), unul dintre pionierii muzicii electronice, înainte de ceea ce s-a numit Summit for Action on Artificial Intelligence, desfășurat la Paris la finalul lunii februarie. Conform jurnalistei americane Liz Pelly, autoarea cărții Mood Machine: The Rise of Spotify and the Costs of the Perfect Playlist, aplicația de streaming a introdus deja „artiști falși“ în playlisturi de muzică ambientală. Muzica respectivă fiind generată de programe AI, Spotify nu mai plătește nimănui redevențele, și-așa infime, cuvenite în funcție de numărul de streamuri, așa cum se întîmplă în cazul muzicii compuse de artiști.
Mizează Spotify pe ignoranța ascultătorilor sau mai degrabă intuiește faptul că amatorii de muzică, ambientală în acest caz, nu au pretenția ca aceasta să fie creată neapărat de oameni? În ambele cazuri, nu s-ar impune totuși o reglementare pentru folosirea etichetei (avertismentului?) „made by AI“?
Înainte să moară, în 1827, Beethoven a apucat să pună pe hîrtie cîteva note (mai exact, 40 de scurte pasaje muzicale) din ceea ce ar fi putut deveni Simfonia a X-a. Cu ajutorul machine learning, o echipă de muzicologi, compozitori, istorici muzicali şi informaticieni au extins şi au completat partitura abia schițată, iar pe 28 aprilie 2020, la aniversarea a 250 de ani de la naşterea compozitorului, varianta completă a simfoniei pe care „Beethoven însuși ar fi putut-o scrie“ (două movements, fiecare de cîte douăzeci de minute) a fost prezentată live de Orchestra Filarmonică din Bonn (vezi experimentul aici: www.beethovenx-ai.com).
Provocarea definitivării simfoniei a fost ca publicul să nu poată distinge părțile create de Beethoven de cele create de AI. Dar este oare aspectul similarității suficient pentru determinarea valorii unei creații muzicale? Mai mult, dat fiind că operează statistic, cu patternuri și variații, poate AI, într-un astfel de caz, să „intuiască“ care ar fi fost alegerea finală a compozitorului dintre toate opțiunile apărute pe parcursul procesului? Altfel spus, poate AI recrea „invariabilele“ pe care orice mare artist le cîntărește în actul creației? (În mod ironic, un generator AI care creează muzică de fundal fără copyright se numește Beatoven AI).
Istoric vorbind, prima compoziție muzicală generată integral de un computer, simulînd un cvartet de coarde, datează încă din 1957 și se numește „Iliac Suite“ (sau „String Quartet No. 4“). A creat „Iliac Suite“ emulație artistică? Ce rol a jucat o astfel de compoziție în istoria muzicii? În mod ironic, compoziția „4′33″“ de John Cage (care constă în 4 minute și 33 de secunde de liniște) este infinit mai cunoscută.
„Now and Then“, cîntecul creat de cei doi beatleși încă în viață, Paul McCartney și Ringo Star, prin „recuperarea“, cu ajutorul AI, a un fragment de demo cu vocea lui John Lennon datînd încă din 1977, căruia i-au adăugat propriile contribuții, precum și pasaje cîntate la chitară de George Harrison în diverse sesiuni de înregistrare de la jumătatea anilor ’90, a luat un Grammy, fiind și nominalizat pentru Cel mai bun cîntec al anului 2024. În ce fel contează faptul că „Now and Then“ este un colaj sonor nelegitimat de exigențele defuncților Lennon și Harrison?
În pandemie, site-ul The Lost Tapes of the 27 Club a postat, pentru prima dată în istorie, cîteva piese create de AI folosind liniile melodice, semnăturile temporale și versurile unor muzicieni morți (la 27 de ani), precum Kurt Cobain, Jim Morrison, Amy Winehouse și Jimi Hendrix, piese cîntate de vocaliști din trupe tribute, provocarea fiind ca piesele să fie apreciate ca „originale potențiale“ de fani și critici muzicali. Unul dintre aceștia însă a spus: „Piesele sună familiar și totuși puțin străin, ca și cum ar proveni dintr-o realitate alternativă sau de pe o frecvență rătăcită.“ Dar este suficient să fie create astfel de cîntece de tip pastișă, iterației, variante, „în genul“ / à la manière de, un fel de cópii după originale inexistente pentru ca acestea să aibă valoare în sine, desprinse de referință și context? Vor rămîne acestea niște erzațuri cu unicul scop de a hrăni curiozitatea și nostalgia fanilor? Așa cum în China există conceptul de „copie originală“, se poate întrezări un trend al… surogatelor originale?
Anul trecut, fotograful german Boris Eldagsen (n. 1971) a cîștigat una dintre categoriile din cadrul Sony World Photography Awards înscriind în concurs o fotografie creată pe computer: „Cîți dintre voi au știut ori au suspectat că fotografia mea a fost generată de AI? Imaginile generate de AI și fotografiile nu ar trebui să concureze pentru aceleași premii. Sînt entități diferite. AI nu este fotografie. Prin urmare n-o să accept premiul. Trebuie să inițiem o conversație despre ceea ce considerăm că este sau nu este fotografia. Este umbrela fotografiei suficient de largă pentru a face loc și Inteligenței Artificiale sau ar fi o greșeală? Cu refuzul meu de a primi premiul sper ca această discuție să înceapă cît mai repede.“
Acum, cînd AI (Midjourney, DALL-E ș.cl.) creează fotografii aproape imposibil de delimitat de cele reale, în vastitatea anonimă a internetului au apărut termeni care definesc noile creații: „faux-to“ (de la franțuzescul „faux“, adică fals) și „promptography“ (de la englezescul „prompt“, adică cerința adresată AI pentru a crea fauxtografia respectivă). Astfel, o imagine creată de AI, folosind o enormă arhivă de fotografii reale, va spune povestea a o mie de alte imagini anonime, promptografia respectivă însemnînd, practic, un tezaur de bijuterii reale topite pentru a forma o singură piesă falsă. Gene-ready made photo.
Dacă un DJ creează muzică, fără să fie un instrumentist și fără să fi compus nimic original, doar mixînd, realizînd mash-ups, folosind samples din audioteca istoriei muzicii, la fel un promtograf poate crea promtografii fără să știe cum să folosească un aparat de fotografiat. Ce anume conferă valoare unei imagini create de un așa-zis fotograf care nu e și artizan, adică nu stăpînește intrumentele creării convenționale a fotografiei?
Dacă în urma acestor infinite colaje, mixaje și „altoiri“ reies creații care altfel n-ar fi fost posibile, sîntem dispuși să acceptăm că AI ne poate spune o poveste fără să aibă o poveste în spate? Trupa Tears for Fears s-a confruntat cu un val de critici din partea fanilor cînd pentru coperta noului lor album s-a folosit o imagine generată de AI. Dar, dacă imaginea creată artificial capătă sens abia datorită asocierii cu muzica create analog, mai contează procesul și natura genezei? Sau avem de-a face cu un simulacru al semnificantului?
Universitatea din Pittsburgh a pus la cale un experiment în care a înmînat unui grup semnificativ de studenți sonete scrise de Shakespeare și Emily Dickinson laolaltă cu imitații create de AI în stilul celor doi poeți și le-a cerut să aleagă sonetele preferate. 78% dintre participanți au ales poemele generate de ChatGPT. Ceea ce nu ar trebui să mire pe nimeni întrucît orice imitație este mai simplă, mai ușoară de citit/înțeles. Avînd un grad de indeterminare mai mic, copia este mai tranzitivă, dacă e să aplicăm termenii teoriei literare, adică mesajul e mai ușor de decriptat.
În ce măsură AI va desăvîrși revoluția creării unor opere de artă accesibile oricui și tuturor? După „opera de artă în era reproductibilității mecanice“ pare că urmează, în mod firesc și necesar, „opera de artă în era accesibilității artificiale“. În Opera de artă în epoca reproductibilității sale tehnice, Walter Benjamin (1892-1940) scria: „O dată cu emanciparea diverselor practici artistice de ritual, se înmulțesc ocaziile de a expune produsele lor“. Oare nu duce AI lucrurile și mai departe, înmulțind nu ocaziile de expunere a produselor culturale, ci înmulțind de-a dreptul produsele culturale? Dacă era reproductibilității tehnice a eliberat arta de componenta ei fizică, era recreării artificiale va elibera arta de componenta ei creativă: în schimbul nevoii de a poseda arta prin reproducere tehnică, ni se va oferi posibilitatea de a crea artă prin producere artificială (vezi și printurile 3D).
Aldous Huxley remarca, în 1949, citat de același Benjamin, faptul că „tehnicile de reproducere au făcut posibilă o multiplicare a scrisului și a imaginii care depășește orice închipuire“. Iată o idee demnă de închipuirea ficționarului Huxley: dar dacă toată arta umanității a fost făcută și reprodusă doar pentru a hrăni, într-o zi, Inteligența Artificială?
Noile narațiuni
„Pe măsură ce înaintăm în lumea cibernetică a celui de-al treilea mileniu, unde realitatea virtuală și comunicațiile digitale fac legea, descoperim tot mai mulți susținători ai viziunii apocaliptice potrivit căreia am atins nu doar sfîrșitul istoriei, ci chiar și pe acela al poveștii. Această atitudine pesimistă față de noua cultură cibernetică și mediatică este dezbătută deopotrivă de critici de stînga (Benjamin, Barthes, Baudrillard) și de dreapta (Bloom, Steiner, Henri). Concluzia lor e că am intrat în era civilizației simulacrului lipsit de profunzime, care dăunează artei povestirii. Trivializarea intimității și a vieții private, la modă în cultura populară – de la talk-show-urile de televiziune la Chat Rooms de pe Internet –, pare să epuizeze nevoia umană fundamentală de a relata ceva cu sens într-o structură narativă. Ni se spune că nu există nimic acum care să nu poată fi mărturisit imediat unor străini anonimi «de oriunde», cele mai tăinuite sfere ale experienței fiind reductibile la transparență și proximitate maniacală de tip voyeuristic. Narațiunea devine tot mai superficială, mai consumeristă și mai departe de existența concretă… Împotriva acestor profeți ai sfîrșitului lumii, îmi mențin părerea că, departe de a stîrpi narațiunea, noile tehnologii ale imaginației virtuale și digitale ar putea dezvălui noi moduri de a povesti, de neimaginat în culturile tradiționale.“
Așa își deschide Richard Kearney (n. 1954), filosof irlandez, discipol al lui Ricœur și Levinas, eseul său din 2002 despre geneza și funcțiile narațiunii Despre povești.
Trebuie luat în considerate că ceea ce Kearney numește „noile tehnologii ale imaginației virtuale și digitale“ nu sînt, totuși, același lucru cu „generative AI“. Totuși, de-a lungul eseului său, Richard Kearney își manifestă constant încrederea în apariția unor posibilități narative alternative, care vor prelua funcțiile poveștii (mitice, mimetice, cathartice, practice și etice) pe alte căi, în alte medium-uri, prin forme noi de expresie. Numește în trecere programele inteligente care pot crea artificial povești, dar despre elementele narative preluate și modificate de rețelele sociale (fake news, narative alternative, teorii ale conspirației) nu spune nimic pentru că la începutul anilor 2000 acestea nu proliferau, datorită/din cauza medium-ului, așa cum se întîmplă azi.
Căci, într-adevăr, mai puțin de două decenii mai tîrziu, situația este fundamental alta: existența ne este narată în timp real de rețelele sociale, omniprezente datorită micilor computere la purtător numite telefoane mobile inteligente, care abia ele au condus la „trivializarea intimității și a vieții private“ și au modificat radical „nevoia umană fundamentală de a relata ceva cu sens într-o structură narativă“, formele de expresie fiind predominant vizuale și/sau reductive (tweet, emoji, gif, memă, hashtag, story, live, reel, filtre).
Cît despre funcțiile narațiunilor (mitice, mimetice, cathartice, practice și etice) în social media, și acestea au suferit metamorfoze semnificative. Ce rol are mimesisul în rețelele care multiplică furtul/share-ul intelectual? Cît de cathartică/practică este o narațiune falsă? Ce mai înseamnă mitic și, mai ales, cum redefinim eticul în epoca post-adevărului? ș.a.m.d.
Pe cînd Kearney scria acest eseu, în Japonia se publicau deja romane pentru telefonul mobil: peste o sută de romane (narațiuni lungi ale căror fraze nu depășeau numărul maxim de caractere ale unui SMS) erau publicate în print, altele doar online. Deep Love de Yoshi (povestea unei escorte feminine care contracta SIDA), primul roman de acest fel, a atins vînzări în print de 2,6 milioane de exemplare, fiind ulterior transformat într-o serie de televiziune, desene manga și film. Dintre cele mai bine vîndute zece romane ale anului 2007 în Japonia, jumătate erau romane de telefon mobil, „cell phone novel“ fiind însă un fenomen preponderent asiatic.
Un program AI, tot japonez, a devenit coautorul unui roman de mici dimensiuni care a trecut de preselecţia Premiului Hoshi Shinichi, primul premiu literar deschis şi aplicanţilor non-umani. Romanul autoreferenţial Ziua, în care un computer scrie un roman, a fost scris de AI în colaborare cu o echipă de la Future University Hakodate: oamenii au selectat lexicul şi au stabilit structura, dar Inteligența Artificială a „scris“ romanul în autonomie. În acest caz, s-a eliminat exclusivitatea factorului organic din imaginaţia literară transformată astfel într-un algoritm de variaţii.
Întrebarea formulată de Kearney devine încă și mai legitimă: „Computerele pot să copieze și să simuleze, dar rămîne valabilă întrebarea dacă pot crea la fel ca imaginația narativă omenească“. Iată, pot crea, dar ce înseamnă la fel?
Empatia și tupeul mașinii
În preajma experimentului The Lost Tapes of the 27 Club, Nick Cave (n. 1957) a fost întrebat dacă AI va putea vreodată compune un cîntec bun și muzicianul, care a compus trei albume de doliu după fiul său mort în urma unui accident, a răspuns:
„Ascultăm cîntece pentru că ne fac să simțim fericire, tristețe, dor de casă, excitație etc., dar un cîntec nu face doar asta. Un cîntec mare (great) ne face să simțim o anume uimire (awe). Iar simțul uimirii este conținut exclusiv de limitările noastre ca ființe umane. Are legătură cu îndrăzneala noastră de a ne depăși condiția. Este foarte probabil că AI va putea crea un cîntec la fel de bun precum «Smells Like Teen Spirit» de Nirvana și că vom simți exact ceea ce cîntecul ar trebui să ne facă să simțim, în acest caz, exaltare și revoltă. Dar noi cînd ascultăm «Smells Like Teen Spirit» nu ascultăm doar cîntecul. Mie mi se pare că ascultăm un tînăr retras și alienat din micul oraș american Aberdeen, un tînăr care, într-o oarecare măsură, a fost un mănunchi (bundle) de disfuncționalitate și limitare umane, dar care a avut tupeul să-și urle această durere particulară într-un microfon și, făcînd el asta, a pătruns în inimile unei întregi generații… Îl ascultăm pe Beethoven compunînd Simfonia a IX-a fiind aproape surd. Îl ascultăm pe Jimi Hendrix îngenunchind și dînd foc instrumentului. Ce ascultăm cu adevărat este limitarea umană și îndrăzneala de a o transcende. AI, în ciuda potențialului nelimitat, nu are această capacitate. Și cum ar putea? Iar aceasta este esența transcendenței. Dacă am avea potențial nelimitat ce ar mai fi transcens? Și atunci care ar mai fi scopul imaginației? Muzica are abilitatea de a atinge o sferă celestă cu vîrful degetului, iar mirarea și uimirea pe care le simțim provin din disperarea temerară a încercării, nu din rezultat. AI va avea capacitatea să scrie un cîntec bun (good), dar nu unul mare (great). Îi lipsește tupeul (It lacks the nerve)“.
În capitolul „Transformarea invizibilului în vizibil: arta față în față cu inteligența artificială“, din volumul colectiv de eseuri Minți posibile. Douăzeci și cinci de perspective asupra inteligenței artificiale (John Brockman ed.), Hans Ulrich Obrist (n. 1968), critic și istoric de artă elvețian și directorul artistic al Galeriei Serpentine din Londra, vorbește despre trei limitări ale algoritmilor folosiți de AI cînd vine vorba de a crea artă vizuală: lipsa unei înțelegeri nuanțate a diverselor tipuri de abstractizări, faptul că procesul artistic nu respectă un tipar rațional și neînțelegerea subiectivității și a unor aspecte omenești esențiale, „cum ar fi empatia și mortalitatea“.
Concluzia sau predicția lui Obrist este că implicarea artiștilor în domeniul AI va conduce la tipuri noi de experimente deschise în artă: „Pe măsură ce AI ajunge să fie implicată din ce în ce mai mult în viețile noastre de zi cu zi, crearea unui spațiu care este non-determinist și non-utilitar în pluralitatea sa de perspective și diversitatea de înțelegeri va fi cu siguranță esențială“.
În analiza aspectelor narative, mai exact în capitolul dedicat catharsisului, Richard Kearney vorbea despre capacitatea de a empatiza cu alte ființe, altele decît noi („cu cît mai diferite, cu atît mai bine“, scrie el), capacitate care este un test major nu doar pentru imaginația poetică, ci și pentru sensibilitatea etică: „Trăirea catharsisului ne permite să simțim un amestec de milă și spaimă, prin care experimentăm suferința altora ca și cum noi am fi ei. Or tocmai această reacție întîrziată față de diferență și identitate – să te percepi pe tine însuți ca fiind altul și pe celălalt ca fiind tu însuți – determină o schimbare radicală a atitudinii noastre curente față de lucruri și ne deschide noi perspective și moduri de a fi“.
După cum se vede din cele de mai sus, muzicianul, curatorul de artă și filozoful cad de acord cu privire la limitările AI de a crea artă relevantă. Însumînd preliminar cele bricolate pînă acum, capacității nelimitate a Inteligenței Artificiale îi lipsesc, totuși, destul de multe: empatia, limitarea prin defecte și, în cele din urmă, prin mortalitate, precum și imaginația și subiectivitatea cathartice în care rezidă deopotrivă nevoia umană de a fi un altul și aspirația de a fi ca altul și, nu în ultimul rînd, nevoia și aspirația, tupeul de a fi și după ce nu vei mai fi.
Va crea AI artă?
Una din multele contribuții la această discuție privind posibilitatea ca AI să facă artă, furînd munca de la oameni deopotrivă retroactiv și proiectiv, și în cele din urmă înlocuindu-i cu totul pe artiști, îi aparține și scriitorului Ted Chiang (n. 1967), care, într-un articol de anul trecut din The New Yorker, intitulat „Why A.I. Isn’t Going to Make Art“, este foarte categoric în a crede că Inteligența Artificiala, oricît de eficientă ar fi, lipsindu-i gîndirea și intenția, nu va putea crea artă adevărată: „Aspectul la care AI s-a dovedit foarte priceput este reducerea așteptărilor și la ceea ce citim, și la ceea ce scriem pentru ceilalți. Este o tehnologie fundamental dezumanizatoare pentru că nu ne tratează așa cum sîntem cu adevărat: creatori și decriptori de semnificație. AI reduce cantitatea de scopuri/țeluri (intention) din lume.“ Unde acest intention pare echivalentul lui the nerve din eseul lui Nick Cave.
Ted Chiang pleacă de la premisa, altfel discutabilă, că Arta este determinată de efortul fizic și de inteligența organică implicate în producerea obiectului artistic. Dacă „arta este rezultatul unor nenumărate alegeri“, atunci cînd folosești un model generativ AI faci doar cîteva alegeri în compunerea cerinței (prompt)¸restul nu-ți mai aparține, căci AI găsește fără efort și mimează, fără gîndire și fără intenție, bazîndu-se doar pe statistică, modele (patterns)preluate din arhiva de scrieri și imagini a omenirii.
I s-a răspuns deja lui Ted Chiang prin invocarea unor artiști ca Tzara, Beckett, Rothko, Pollock, Cage ș.a., artiști care au folosit hazardul în creațiile lor, atunci cînd alți artiști nu s-au bazat pur și simplu pe algoritmi pentru a determina poziția unor linii, forme și culori în propriile creații vizuale. Criticii viziunii negativiste categorice a lui Chiang au subliniat, pe de o parte, faptul că AI poate fi o unealtă ce oferă artistului premise (și că artistul așa cum este influențat de societate trebuie să se lase influențat și de tehnologie), pe de altă parte, că arta nu poate fi judecată doar ca proces ce implică indisolubil creație, semnificație și receptare, lucru pe care Ted Chiang, ca și Nick Cave, le consideră fundamentale: „Faptul că tu ești acela care creează, faptul că arta derivă din propria ta unică experiență de viață și ajunge sub ochii cuiva la un moment anume din viața lui, asta e ceea ce face arta.“
De altfel, Chiang insista, într-un eseu mai vechi, asupra importanței procesului creației, marcat de efort, gîndire, intenție și, mai ales, ezitare, adică un efort uman ChatGPT free: „Uneori abia în procesul scrierii îți descoperi ideile originale. Primul tău draft nu este o idee neoriginală exprimată clar, ci este o idee originală exprimată prost și acompaniată de nemulțumire, de conștientizarea distanței dintre ceea ce spune și ceea ce ar trebui să spună. Asta te ghidează în timpul rescrierii, iar acesta este unul dintre lucrurile care lipsesc atunci cînd începi cu texte generate de AI.“
Gîndire, intenție, alegere, semnificație, scop, tupeu, ezitare. Dar ce va fi Singularitatea, dacă nu capacitatea de a exersa toate aceste caracteristici fundamental umane pe care AI momentan nu le poate decît, în cel mai bun caz, mima?
Moralitate, îndoială etc.
„Am întrebat AI dacă poate compune un cîntec de Bob Dylan, iar răspunsul a fost sigur că da. Atunci am revenit: «Poate AI compune un cîntec de Dylan dacă Bob Dylan n-ar fi compus niciodată nimic?». Dacă un număr infinit de maimuțe bat la un număr infinit de mașini de scris, e posibil ca una dintre ele să scrie la un moment dat versurile cîntecului dylanesc «Masters of War». Dar dacă s-ar întîmpla asta, cine-ar ști?“, se întreba pe contul său de Facebook scenaristul și regizorul american Paul Schrader (n. 1946), scenarist al filmului Taxi Driver, regizor al American Gigolo, The First Reformed ș.a., în ale cărui postări recente își arată uluirea pentru eficiența ChatGPT de a rezolva problemele unui scenariu sau de a crea de la zero scenarii pe care marii regizori ai trecutului le-ar fi putut turna fără să trădeze geneza lor artificială.
(Dacă AI creează iterații textuale în baza arhivei cu care este hrănită, ar putea recrea Biblia avînd la dispoziție textele populare și textele sacre produse de omenire înainte de nașterea lui Christos? Dacă ar reuși acest lucru, am avea dovada unei posibile narațiuni fondatoare ce precedă actul fondator.)
Apropo de film, iată o altă frază a lui Benjamin care azi necesită amendamente: „Actorul de teatru se identifică cu rolul său. Actorului de film i se oferă rar această ocazie. El nu joacă un rol care se desfășoară continuu, ci o serie de secvențe izolate.“ Pînă ce actorul de teatru va putea fi înlocuit de propria hologramă, momentan avem actori de film care joacă nu doar în fața paravanului verde, dar cu filtre (Ilinca Manolache în Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii) sau chiar într-o serie de secvențe izolate inclusiv pe axa temporală a diacroniei: actori bătrîni pot juca acum sub propriul chip tînăr de altădată modificat nu prin machiaj, ci cu ajutorul tehnologiei AI (Pacino, de Niro, Pesci în The Irishman sau Tom Hanks în Here).
Luna trecută, o imagine generată de AI, în nuanțe de galben și verde, înfățișînd silueta unei femei așteptînd pe un peron pustiu, sub un șir de felinare aprinse, într-o noapte ploioasă, a circulat pe Internet drept un tablou mai puțin cunoscut, atribuit lui Edward Hopper. Randy Thom, faimos sunetist de la Hollywood premiat cu Oscaruri (Apocalypse Now, How to train your dragon, The Revenant, Star Wars: The Return of the Jedi ș.a.), a comentat: „Sîntem înnebuniți după ideea că o operă de artă este reflecția sufletului unui individ uman. Dar chiar este? Sîntem conștienți, de fapt, că o parte dintre artiștii care au creat uluitoare și minunate opere de artă au fost, într-un fel sau chiar în mai multe feluri, persoane îngrozitoare. Astfel că, unii dintre noi încercăm să ne concentrăm asupra părților frumoase ale sufletelor acelor artiști și să ignorăm părțile urîte. Eu însă mă îndoiesc că arta provine din sufletul artistului, asta dacă ar exista suflet, lucru de care de asemenea mă îndoiesc. Cred că există un suflet universal, iar artistul este un filtru. Care absoarbe și emite. AI este un filtru. Care absoarbe cultură umană și emite cultură umană. Această imagine nu este o copie a ceea ce a făcut Hopper sau alt artist. Este o digresiune (riff) a unui anumit stil. Ce mă intrigă la această imagine nu este faptul că oferă o privire în sufletul vreunui artist, chiar dacă ar fi fost o pictură de Hopper. Mă intrigă și mă seduce faptul că pare a fi începutul, mijlocul și finalul unei povești despre care aș vrea să știu mai multe, un puzzle pentru care am cîteva indicii spre a-l rezolva. Estetica, formele, culorile și paleta dintre întunecat și luminos contribuie la mister. Mi-ar plăcea să fiu în acea gară, într-o călătorie alături de silueta acelei femei.“ Altfel spus, ca și semnificantul e în ochii privitorului, indiferent de natura non-umană a genezei operei.
Să ne amintim de formele creațiilor populare orale, colective și anonime de dinainte de conceptul proprietății intelectuale, a dreptului de autor (o „invenție“ a secolului 19) sau de cele mai noi, cum ar fi creațiile de tip fan fiction. Nu ar putea fi arta generată de AI o întoarcere la arta fără suflet individual, cu autor colectiv necunoscut, artă creată avînd la dispoziție blocuri enorme de experiență umană și expresie artistică precedentă? Iar dacă arta generată de AI n-ar mai avea un autor anume în carne și oase, cu identitate și trecut, adică biografie, n-ar detașa arta definitiv de problema moralității artistului? AI va consemna, în sfîrșit, moartea autorului, eliberînd arta de condiționările de rasă, etnie, gen, sex, religie, moralitate.
Dar ce vor căuta atunci oamenii în arta made by AI: loisir, identificare, consolare, introspecție, autenticitate, viziune? Și, nu neapărat în ultimul rînd, ar putea AI, avînd la dispoziție toată creația omenirii, să ducă mai departe expresia artistică inventînd noi forme și formule, genuri și stiluri noi, forțînd limitele limbajului etc., dar în limitele gîndirii umane? Iar dacă da, cu ce intenție ar face-o, în numele a ce? Și se va îndoi vreodată de sine?
Richard Kearney, Despre povești, traducere de Carmen Mușat, București, Editura Tracus Arte, 2020.
John Brockman(editor), Minți posibile. Douăzeci și cinci de perspective asupra inteligenței artificiale, traducere de George Chiriță, București, Editura Vellant, 2019.
Walter Benjamin, Opera de artă în epoca reproductibilității sale tehnice, traducere de Christian Ferencz-Flatz, Cluj-Napoca, Editura TACT, 2015.
Imagine reprezentativă: Untitled Collage, Sasha Stone
