Mă atrage pictura ca o formă deviată, alternativă, a teatrului de care mă îndepărtez. Dar această expresie a „iubirii“ pentru teatru stinsă în parte și astfel reactivată se nutrește din atracția pentru pictura figurativă unde, ca pe o scenă, descopăr scene și personaje. Dar de astă dată, mute și imobile, ele îmi permit să le privesc ca pe actorii unui teatru imaginar, nu de întruchipare fizică, ci doar de reprezentare plastică. Aceasta îmi permite să comentez tablouri nu imediat contemporane și să nu fiu doar prins în cursa „vicleniilor“ unor artiști inteligenți care, ei, „vorbesc“, dar mă împiedică să „vorbesc“. Pentru că, mut în fața lor, rămîn indiferent. – George Banu
Spectacolul Secundar de Alexandra Badea, prezentat în premieră la Teatrul Național „I.L. Caragiale“ din București, în 14-16 martie 2025, oferă o experiență teatrală intensă și provocatoare, explorând teme precum identitatea/pierderea identității, puterea/vulnerabilitatea umană, subiectul prins în relaționări conflictuale de cuplu sau/și instituționale. Alexandra Badea, cunoscută pentru ale sale mises en scène curajoase, inovatoare, cu mare impact individual și social, în special din spectacolul cu răsunet extraordinar, Exil, propune în Secundar un tur de forță psihologic, care îmbină diverse arte în artă, cu elemente de dramaturgie, film, fotografie, muzică, dans. În spectacol se utilizează o instalație de șase camere de filmat pentru a urmări personajele în momentele lor cele mai intime, dezvăluind conflictele interioare și dinamica relațiilor de cuplu, de familie și profesionale. Această tehnică de cadre simultan filmate și inserate în scenă evidențiază modul în care oamenii își construiesc și mențin imaginea de sine în fața celorlalți, reflectând asupra rolurilor pe care le jucăm în societate și a presiunilor corelative acestora. Inserțiile de interacțiuni directe cu spectatorii, așa cum a realizat Alexandra Badea și în Exil, sunt valoroase nu atât prin impactul dramaturgic, ci prin apel la conștientizare, cu precădere în momente tensionante pe scena spectacolului și pe scena instituțională/socială:
Aprindeți-mi și mie sala, vă rog.
Mulțumesc.
Ah, e un pic intimidant să vă văd așa în fața mea.
900 de persoane dintr-odată e ceva… Acolo sus ne vedeți bine?
Cum v-ați dat seama, avem o mică problemă tehnică. O vom rezolva foarte repede și vom relua spectacolul. Vă rugăm să nu ieșiți din sală pe durata acestei pauze. Cât așteptăm, vă propun să facem o dezbatere despre sistemul medical românesc. Ce experiențe personale v-au revenit în timpul spectacolului? Cine vrea să înceapă? Aduceți-mi și mie un microfon, vă rog. Microfonul pe care îl folosește regizoarea la repetiții. Poate e și cineva în sală care lucrează în sistem și ar vrea să reacționeze.
Distribuția impresionantă, ce cuprinde actori cu nume rezonante în teatrul contemporan românesc, precum Diana Dumbravă, Crina Semciuc, Ada Galeș și Emilian Oprea, contribuie la crearea unui univers scenic complex, în care fiecare personaj oscilează între dorința de afirmare și frica de expunere. Scenografia semnată de Cosmin Florea și muzica originală compusă de Călin Țopa completează atmosfera introspectivă, densă, intensă și tensionată a spectacolului. Secundar reunește opt personaje, fiecare reprezentând o fațetă a condiției umane în contextul social contemporan, fiecare personaj fiind construit cu precizie și profunzime, reflectând diverse aspecte ale identității, ale relațiilor interumane, dar și ale presiunilor instituționale și sociale. Olga – interpretată de Diana Dumbravă – o figură maternă și protectoare, dar și o persoană care se confruntă cu propriile traume și regrete, simbolizează lupta între dorința de a controla și nevoia de a elibera. Marina – interpretată de Crina Semciuc – este o tânără ambițioasă, aflată în căutarea validării și a recunoașterii., reprezintă generația care se confruntă cu presiunea de a reuși și teama de ratare, eșec. Sofia – interpretată de Ada Galeș – este o idealistă, care încearcă să găsească un sens în haosul lumii din jur și simbolizează determinarea, perseverența, speranța și dorința de schimbare. Marta – interpretată de Cosmina Olariu – este o tânără fragilă, pe muchia prăbușirii psihice, oscilând între a se afirma profesional, a răzbate prin traume și experiențe dureroase, și a ceda, a renunța la sine și la viață. Mircea – interpretat de Emilian Oprea –, un bărbat care se confruntă cu criza vârstei mijlocii și cu întrebări legate de identitate și sens al existenței, reprezintă lupta interioară dintre experiențe trecute, prezent și angoasele în fața viitorului. Toma – interpretat de Alexandru Potocean – un personaj introspectiv, ce încearcă să înțeleagă lumea și pe sine, reprezintă căutarea de sine și nevoia de autenticitate. Victor – interpretat de István Téglás – un personaj enigmatic, ce provoacă inconștient, cu implozii și explozii ce destabilizează grupul, reprezintă forțele disruptive și nevoia de confruntare cu adevărul. Vladimir – interpretat de Mihai Călin – este o figură de autoritate, care impune reguli și norme, și reprezintă presiunea instituțională și conformismul. În plus, vocile Inspectorului (Marius Bodochi) și Terapeutei(Alexandra Badea) oferă o perspectivă cvasi-exterioară asupra acțiunii, conflictelor și intrigilor, ghidând și interpretând experiențele fiecărui personaj, prin ancheta în jurul dispariției personajului Marta și interacțiunile în grupul terapeutic.
Prin combinarea unei distribuții remarcabile cu o scenografie modernă și o utilizare creativă a tehnologiei, Alexandra Badea conferă și în spectacolul Secundar o reflecție profundă asupra identității, vulnerabilității, traumei și dinamica relațiilor umane în societatea contemporană. Un element regizoral princeps al spectacolului este utilizarea celor șase camere de filmat, care monitorizează personajele și micro-interacțiunile dintre ele în cele mai intime spații interioare și exterioare. Camerele-ochi-martori proiectează imagini pe multiple ecrane mari simultan, oferind spectatorilor o perspectivă in micro asupra gesturilor și expresiilor actorilor, surprinzând momente în care personajele își pierd controlul asupra imaginii publice, și evidențiind diferența dintre aparență/masca socială și realitate/autentica personalitate. Prin alternarea între spațiul scenic și proiecțiile video se realizează explorarea identității și se evidențiază conflictul dintre sinele autentic și cel social. Utilizarea camerelor de filmat trimite, ca mesaj, și la impactul și acapararea tehnologiei și al supravegherii constante asupra vieții noastre cotidiene și asupra minții umane. Această abordare inovatoare creează un dialog între teatru și film, amplificând impactul emoțional al spectacolului și oferind o experiență vizuală puternică.
Secundar explorează mecanismele de apărare ale individului și modul în care traumele și experiențele din trecut influențează comportamentele și relaționările actuale, arătând în lumina reflectoarelor lupta interioară pentru acceptare și recunoaștere. Prin intermediul personajelor principale și secundare, se analizează impactul supravegherii constante și al așteptărilor sociale asupra identității personale. Utilizarea continuă a camerelor de filmat simbolizează astfel și ochiul critic al societății și presiunea de a corespunde unor standarde impuse, ceea ce poate duce la alienare și pierderea autenticității. Spectacolul transmite continuu mesajul că în spatele fiecărei atitudini, alegeri, acțiuni există o rețea complexă de dorințe și atitudini inconștiente, temeri și traume neelaborate, iar confruntarea cu aceste aspecte este esențială pentru dezvoltarea personală și autenticitate.
SOFIA: Cineva trebuie să își asume o responsabilitate, pentru ca ceilalți să aibă pe cine să înjure mai departe, că ăsta-i sportul nostru național. Criticăm de pe margine, dar nu facem ceva constructiv. Și când cineva se implică i se dă în cap imediat.
Prin combinarea elementelor teatrale cu tehnologia video, Alexandra Badea creează un spațiu de introspecție și dialog, invitând la o explorare profundă a sinelui și a relațiilor interumane. Secundar este o producție care provoacă spectatorii să reflecteze asupra propriei identități și asupra rolurilor pe care le asumă în viața lor de zi cu zi. Spectacolul poate fi analizat dintr-o perspectivă psihologică și prin prisma temelor recurente ce vizează identitatea, trauma, supravegherea/controlul social și conflictul dintre eul autentic și rolurile sociale. Aceste dimensiuni sunt explorate nu doar la nivel individual, ci și în contextul moștenirii familiale și al presiunilor colective. Personajele se confruntă cu frici, vinovății sau neajunsuri care nu le aparțin în mod direct, dar pe care le-au absorbit prin contextul familial și relațional. Repetiția inconștientă este evidentă în modul în care personajele își repetă traumele personale sau moștenite, adesea fără să conștientizeze sursa lor, sau chiar să se revolte pe accentuarea traumelor în orice context, care nu reușesc să-și afirme identitatea, trăind indirect eșecul sau frica de expunere sau de asumare publică.
SOFIA: Da’ nu numai în meseria asta-i valabil… așa e peste tot. Acum nu mai poți spune nimănui că nu-și face bine treaba, că-i creezi o traumă.
Alexandra Badea aduce dincolo de sensurile „secundar“-ului în viața noastră, și câteva tematici actuale esențiale:
Identitatea și disocierea dintre sinele individual și cel social. Psihanalitic, spectacolul pune în lumină disocierea dintre „Sinele profesional, social“ și „Sinele autentic“. Personajele sunt observate, supravegheate, „filmate“ – metaforă clară pentru Supraeu, instanța critică internă, dar și pentru „ochiul societății“, care controlează, judecă, impune norme. Se creează o tensiune constantă între dorința de autenticitate și nevoia de validare, ceea ce duce la conflicte interne și la mascarea vulnerabilităților.
Reprimare, izolare, deplasare, mistificare și alte mecanisme de apărare. Spectacolul explorează tipuri de personalități, relații și comportamente ce pot fi înțelese prin prisma mecanismelor de apărare în fața experiențelor dureroase, angoasante, conflictuale. Personajele își ascund trăirile, își anulează dorințele, se supun așteptărilor celorlalți. Alteori, personajele deplasează propriile incertitudini, îndoieli, vinovății, rușini asupra altora – deplasare ce apare în relațiile tensionate, conflictuale dintre membrii grupului de actori. Disocierea, separarea între ceea ce simt și ceea ce arată, este relevată regizoral în scenele în care camera filmează îndeaproape chipuri și gesturi aparent anodine, dar care trădează răni și angoase profunde.
Conștiința morală și inconștientul personal și colectiv. Spectacolul aduce în prim-plan și importanța inconștientului personal, dar îndeosebi a celui colectiv, în care personajele sunt parte dintr-o societate care le modelează experiențele subiective. Angoasele și presiunile nu apar doar din istoria personală și familială, ci și din climatul social și cultural, transmis implicit între generații.
Privirea ca simbol al controlului și al conștiinței. Din punct de vedere psihanalitic, camera de filmat este o extensie simbolică a privirii celuilalt, a autorității, a instanței morale sau a conștiinței sociale, este mereu prezentă, dar impersonală, rece, judecătoare. Amintește de noțiunea lacaniană de „marele A“, o instanță abstractă în fața căreia individul se modelează, se justifică, se rușinează.
Ciclul repetiției traumatice și nevoia de salvare din moșteniri împovărătoare. Din perspectiva transgenerațională, o temă majoră este lupta de a întrerupe lanțurile destinului. Personajele caută o ieșire din tiparele moștenite, dar sunt prinse în repetiții compulsive. Spectacolul ne transmite că vindecarea presupune conștientizare, integrare, transformare și asumare, o privire directă asupra trecutului individual, de cuplu, instituțional și social (inclusiv asupra durerilor celorlalți), dar și curajul de a trăi cu adevărat în prezent.
TOMA: Voi nu vă dați seama că noi reproducem acum exact lucrurile pe care le condamnăm în piesa asta? Vorbim de burnout, vorbim despre niște oameni care au uitat să trăiască, care mușcă din ei ca să iasă în față și noi ce facem acum? Ce-i așa de grav dacă amânam? Ce-i cu obsesia asta pentru rentabilitate, performanță, randament, toate căcaturile astea…? Criticăm neoliberalismul, dar noi suntem primele lui slugi.
Triunghiul dramatic victimă–agresor–salvator este o dinamică clasică în relațiile interumane disfuncționale. În spectacolul Secundar, această relație este prezentă subtil între personaje. Personajul aflat în rolul de victimă (Marta, Marina, Mircea, Victor) nu este doar o ființă suferindă, ci un simbol al Eului înstrăinat de Sinele său autentic. În spectacol, victima adesea acceptă pasiv agresiunea sau o provoacă inconștient, deoarece – la un nivel inconștient – caută salvarea sau transformarea. Această suferință poate fi văzută ca un simptom al separării de dimensiunea sacră a vieții. Agresorul din Secundar (Vladimir, dar uneori și Sofia) poate fi înțeles ca o manifestare a mișcărilor agresive inconștiente, partea respinsă, refulată sau neintegrată a psihicului uman. Agresorul nu este doar „cel rău“, ci o parte a Sinelui care cere integrare. El aduce cu sine o forță distructivă, dar potențial transformatoare – un catalizator pentru conștientizare. În spectacol, agresorul poate părea lipsit de empatie, dar este el însuși prizonier într-un mecanism inconștient sau într-un pattern de suferință neelaborat, pe care îl proiectează asupra celorlalți. Salvatorul joacă rolul aparent pozitiv, dar adesea este motivat de frica de a înfrunta propria suferință sau de nevoia inconștientă de a-și confirma valoarea prin ceilalți. De asemenea, salvatorul poate deveni o piedică în calea evoluției victimei, pentru că îi perpetuează poziția, atitudinea de victimă. Salvatorul din Secundar simbolizează aspirația umană spre transformare, transcendere, dar încă ancorată în Eu și propria suferință. Doar atunci când își conștientizează limitele și renunță la control, el se poate transforma într-un sprijin autentic, capabil să faciliteze transformarea fără a o forța. Personajele chiar și trec uneori de la un rol la altul: victima devine agresor, salvatorul cade în rolul victimei etc. Această dinamică ilustrează drama Eului în conflictul cu sine și cu ceilalți. Dar există și momente de ruptură – revelații, tăceri sau gesturi subtile – care deschid poarta către o conștiință extinsă. Triunghiul agresor-victimă-salvator poate fi transformat într-o spirală in crescendoatunci când personajele își asumă responsabilitatea pentru propria transformare și renunță la identificarea cu rolurile.
În Secundar, actorul și teatrul ca instituție sunt chestionate profund, în cheie critică, autoreflexivă, psihologică și deontologică. Scenariul, scenografia și regia deosebit de complexă investighează relația tensionată dintre artistul individual și sistemul instituțional care îl modelează, îl validează sau îl marginalizează. Secundar este nu doar o piesă de teatru, ci și o reflectare asupra teatrului însuși. Actorul este portretizat între ideal, sacrificiu și epuizare, sau ca „secundar“ al propriei existențe. Însuși titlul spectacolului trimite direct la periferia rolului: personajele din spectacol sunt actori „secunzi“, adesea șanjabili cu alții, marginalizați, invizibili, blocați în roluri de serviciu, neprețuiți simbolic sau afectiv. Actorul devine un instrument în slujba unui aparat instituțional, cultural, care rareori îl recunoaște sau îl respectă cu adevărat. Se conturează figura actorului epuizat emoțional și fizic, prins între dorința de a spune adevărul și nevoia de a supraviețui profesional. Actorul din Secundar este o ființă expusă la propriu, de camerele de filmat, și la figurat, de o societate care cere arta spectacolului, dar nu îi oferă sprijin. Actorul se confruntă cu o criză de identitate: unde începe și unde se termină rolul? Tensiunea dintre viața personală și personajul jucat pe scenă devine insuportabilă în contextul unei instituții care cere continuu performanță, dar nu are înțelegere, empatie față de dificultățile actorului, ca om și ca profesionist.
Teatrul este reprezentat ca instituție rigidă, un sistem coercitiv, disciplinator, cu o structură dură, ierarhică, dominată de autoritate și de o cultură a tăcerii. Actorii sunt evaluați, filmați, comparați, supravegheați – mecanisme ce amintesc de panopticul lui Foucault – iar controlul constant duce la autocenzură și fragmentare psihică. Teatrul nu mai este doar locul creației, ci devine și spațiul alienării, în care se cere „livrarea“ emoției fără a se oferi protecție reală pentru cei care o produc. Alexandra Badea chestionează mitul teatrului ca loc sacru al adevărului și îl înlocuiește cu imaginea unei industrii artistice afectate de misoginie, abuz de putere, mediatizare toxică, ierarhii închise și manipulative. Actorii devin „lucrători fără emoție“, depersonalizați de camere, spectatori ai propriei performanțe. Spectacolul invită la o reevaluare profundă a rolului actorului în societate, dar și a teatrului ca instituție de formare și deformare a identității. Este o formă de autocritică lucidă, dar necesară, despre ce înseamnă să creezi artă într-un sistem care nu protejează individul. Camerele de filmat funcționează aici ca metaforă a ochiului instituțional, care vede totul, dar nu înțelege nimic din suferința umană din spatele scenei. Aici, actorul este o figură tragică, prins între vocație și epuizare, iar teatrul – un sistem care, deși produce emoție, poate deveni un mecanism de control, frică și muțenie. Alexandra Badea creează astfel un spectacol nu doar despre condiția actorului, ci despre lupta pentru adevăr, sens și umanitate într-o lume culturală tot mai dezumanizată.
MARTA – Sofiei: Tu îți găsești orice scuză numai ca să te aplaude lumea, să primești iubirea aia pe care tu nu ești în stare s-o dai. Pentru asta ești capabilă să ne strivești pe toți.
(…)
MARTA: Și voi nu ziceți nimic. Eu trăiesc un abuz…
SOFIA: Stai așa… Ce abuz? Eu ți-am zis că faci prost azi, n-am zis că ești proastă în general. Ajunge să nu mai conteze ce facem, numai ce simțim. Ne victimizăm în loc să lucrăm, că-i mai simplu așa.
Alexandra Badea investighează complex și în acest spectacol relațiile interumane printr-o lentilă profund psihologică și autoreflexivă, plasând în centrul său dinamica de cuplu ca spațiu al conflictului, alienării și luptei pentru autenticitate. Cuplurile din spectacol nu funcționează doar ca matrici narative, ci ca oglinzi ale fricilor, traumelor și eșecurilor de comunicare. Relațiile de cuplu în SECUNDAR nu sunt romantice, ci laboratoare dramatice ale conflictului, neîmplinirii și fricii. Alexandra Badea propune o radiografie necruțătoare a intimității contemporane, în care iubirea e testată de presiuni sociale, traume vechi și incapacitatea de a rămâne vulnerabili într-o lume care cere performanță chiar și în dragoste.
TOMA: Când eram împreună, i s-a mai întâmplat să plece, să se urce în primul tren și să se ducă la mare așa… La început și mie mi-era teamă, dar mi-am dat seama că așa funcționează ea… fuge când nu mai poate face față.
Olga și Vladimir, un cuplu din tinerețe, dar care a fost erodat și rupt de nevoia de control și de secrete lăsate în tăcere. Conflictul evidențiat este autoritate versus vulnerabilitate, Vladimir e figura autoritară, rigidă, rece, în timp ce Olga încearcă să păstreze o aparență de echilibru, dar ascunde o fragilitate emoțională profundă. Între cei doi a rămas o ruptură veche, legată de un episod traumatic trecut sub tăcere, care se manifestă actualmente în forme pasiv-agresive. Cuplul lor devine o metaforă pentru relațiile în care rolurile sociale devin ziduri, iar intimitatea se stinge în formalism.
Sofia și Mircea formează un cuplu tânăr, în formare, aparent idealist. Conflictul dintre ei se naște din visuri incompatibile, fiindcă Sofia e idealistă, orientată spre perfecțiune, sens și emoție, iar Mircea e introspectiv, închistat și distant. Neîncrederea și lipsa comunicării autentice face ca legătura lor să nu se stabilizeze, fiecare trăind într-o bulă a propriei neînțelegeri. Cuplul lor reprezintă eșecul relaționării emoționale într-o lume unde intimitatea este contaminată de competiție, frică și eșec.
SOFIA: Mereu aștepți ceva de la mine: să lucrez mai puțin, să stau mai mult acasă, să fiu mai caldă, să fiu mai deschisă…
MIRCEA: Eu câteodată am senzația că tu nu vorbești cu mine, vorbești cu personajul pe care îl joc eu și aștepți ca eu să reacționez așa cum l-ai construit tu în capul tău. Tu nu mai trăiești în prezent, nu mai ai niciun contact cu realitatea, tu îți iubești personajele mai mult decât oamenii din jurul tău.
SOFIA: Pentru că-mi zici același lucru de câțiva ani… «Eu îmi doresc un copil, eu îmi doresc un copil, eu îmi doresc un copil»… Eu nu știu dacă îmi doresc asta. Eu vreau să fac meseria asta. Poate că mi-e mai confortabil în lumea asta ireală. Nu vreau s-aduc un copil în haosul ăsta, nu vreau să-i transmit nevrozele noastre, sau frustrarea pe care mi-ar provoca-o faptul că am renunțat la tot pentru el.
Marta și Toma trăiesc un episod de impas, agățându-se unul de celălalt, fiecare din suferințe, rătăciri, neputințe, Marta încercând o ultimă soluție salvatoare.
MARTA: N-am nevoie de-un psihiatru, am nevoie de tine. Am nevoie să ne reconectăm ca înainte când nu exista altceva mai important în afară de relația noastră. Mai ții minte ce-ai zis într-un interviu mai demult…? Că noi formăm un nucleu și restul, rolurile, proiectele gravitează în jurul nostru.
TOMA: Dar noi nu mai suntem nucleul ăla de mult, Marta. Nucleul ăla ai devenit tu și frustrările tale: că nu lucrezi, că n-avem destui bani… Tu nu mai vezi decât problemele astea, nu mai găsești nimic care să-ți facă plăcere. Ca să fii fericit trebuie să fii capabil să te bucuri de lucrurile alea foarte mici, că vezi soarele dimineața, că vezi un spectacol sau un film mișto chiar dacă nu le-ai făcut tu, că te întâlnești cu niște oameni cu care poți comunica pe bune, că te trezești în brațele omului pe care îl iubești. Tu nu mai vezi asta. Vrei tot timpul ce nu poți să ai. Eu nu pot să te ajut mai mult de atât. Nu e rolul meu, nu știu s-o fac.
Marta și Victor au o relație ambiguă, tensionată, cu subtonuri de dependență și seducție. Conflictul lor se traduce prin „cine salvează pe cine“. Marta e în deplină depresie și disperare, Victor e destabilizator, ironic, aproape nihilist. Între ei este o mișcare inconștientă pentru poziția victimă-salvator, dar și o confruntare cu lipsa de sens a relației. Cele două personaje ilustrează războiul psihologic în cupluri, în care apropierea este o formă de dependență, nu de susținere și de reciprocitate.
Elemente comune ale conflictelor de cuplu în Secundar sunt lipsa comunicării reale (personajele vorbesc mult, dar superficial, nu comunică autentic unul cu celălalt). Dialogul este adesea circular, eliptic, tensionat, iar conflicte sunt generate de traume neadresate, personale sau moștenite generațional. Relațiile sunt rareori egale, fiind definite de putere și dominare, și se joacă pe terenul manipulării sau al fricii. fiecare partener poartă o mască, de teamă să nu fie rănit sau demascat, manifestând un refuz al vulnerabilității. Aceste relații devin structuri dramatice secundare, dar esențiale, în care se cristalizează les fils rouges ale spectacolului: identitatea, supravegherea, presiunea societală, eșecul de a iubi autentic. Camerele de filmat adâncesc ruptura, deoarece prin gros-planuri, în loc de intimitate, personajele devin spectatori ai propriei neputințe.
SOFIA: E o energie bună în seara asta, lumea s-a mobilizat, simt că suntem în sfârșit conectați.
MIRCEA: Eu nu simt nimic. Parcă aș fi anesteziat. Nu știu cum faci tu să fii atât de pozitivă… aș vrea să fiu și eu așa.
Alte subiecte actuale precum feminismul, mișcările politice, discriminările sociale, adicțiile de substanțe, colapsul psihic, dispariția, suicidul, nu sunt doar elemente dramatice excesive, ci funcționează ca nucleu dramaturgic și mecanism de tensiune. Ele exprimă limitele umane în fața unei societăți opresive, a traumelor personale neelaborate și a unei industrii teatrale care cere sacrificii emoționale fără a oferi protecție reală.
SOFIA: Da’ pe mine nu mă interesează cum îți vine ție. Eu nu vreau asta. Nu mai suport să văd femei din astea leșinate care trag de bărbații care le resping. Numai asta vedem și-n film, și-n teatru, peste tot: femei care se pun în genunchi în fața bărbaților, suntem în 2025 ce naiba. Nu mai trage personajul ăsta spre tine că femeia asta nu-i deloc așa. Ea are demnitate. Tu parcă te scuzi că exiști în fața lui. Nu poți să tragi așa de un bărbat că i se face silă și pleacă direct. Ziceți și voi, Mircea, Toma, Vladimir, voi ați mai sta de vorbă c-o femeie care se agață așa de voi?
Colapsul psihic, dezintegrarea interioară a actorului și tema fragilității mintale sunt cadrate în spectacol, acesta fiind o radiografie a prăbușirii psihice lente, treptate, a mai multor personaje prin anxietate, depresie, disociere, blocaj/impas profesional, eșec existențial. Actorul este prezentat nu ca artist idealizat, ci ca corp afectiv vulnerabil, expus constant privirii, epuizat de muncă emoțională și subminat de lipsa sprijinului.
SOFIA: … Eu nu vreau s-ajung să-mi fie rușine de gândurile mele, Mircea. Nu vreau să îmi fie rușine de cine sunt și de ce visez. Pe mine meseria asta mă ține în viață. Asta îmi dă sens. Nu suntem obligați să ne dorim toți aceleași lucruri și nu putem trăi toate experiențele într-o singură viață, nu?
Colapsul psihic nu este un accident, ci un efect sistemic, o reacție normală într-un mediu anormal. El adâncește conflictul intern al personajelor și întregește tema centrală: actorul devine „secundar“ în propria viață, un instrument al unui sistem care l-a devorat. Prăbușirea psihică devine în Secundar o formă de protest tăcut, un „nu mai pot, nu mai suport“ strigat într-o lume care a uitat să asculte sau, mai rău, refuză să mai asculte. Dispariția, ca act fizic și psihologic, este simbolul ruperii definitive de lume. Personajele „dispar“ în diferite feluri (OLGA: O fi dispărut și ea. // VLADIMIR: O să dispărem cu toții.): unii părăsesc scena (simbolic: renunțare, consum de substanțe); alții dispar afectiv – devin absenți, deconectați, disociați; unele povești invocă dispariții reale – cei care au plecat și nu s-au mai întors. Dispariția marchează punctele de ruptură, momentele în care personajele nu mai pot susține imaginea socială sau profesională. Este o metaforă a nevoii de evadare, dar și a pierderii de sine în haosul unei vieți trăite în constrângere continuă, sub supraveghere. Suicidul este prezent în spectacol ca posibilitate concretă, realitate trecută sau frică latentă, ultimul act al pierderii de sine. Unele personaje evocă direct sau indirect ideea de sinucidere, ca o formă de ieșire din rol, de evadare dintr-un sistem care nu mai lasă loc pentru umanitate. El nu este tratat ca simplu „incident tragic“, ci ca simptom al colapsului psihic într-un spațiu profesional și personal în care individul nu mai poate accede la sinele său autentic. Suicidul devine un gest de extremă luciditate, o „ieșire din sistem“, o evadare finală, dar tragică. Secundar nu susține autodistrugerea, sinuciderea, ci le reprezintă ca expresie brutală a unei societăți care alienează, strivește, îmbolnăvește oamenii fără să-i sprijine, să-i susțină sau să-i vindece. Suicidul, colapsul psihic și dispariția sunt în Secundar expresii ale unei crize profunde a identității și umanității. Alexandra Badea le folosește nu pentru șoc, ci pentru a denunța un sistem alienant, în care omul – și mai ales artistul – este abandonat în propriul labirint interior. Ele devin astfel axele centrale ale dramei, evidențiind ce se întâmplă când teatrul – ca viață și instituție – uită/refuză să mai protejeze actorii.
VICTOR: Uite, așa fac ei de fiecare dată. Se coalizează când cineva spune ceva ce nu le convine.
OLGA: Nu ne coalizăm, dar tu acum încerci să ne pui în cârcă niște lucruri absurde. M-ai făcut să mă simt vinovată, dar nu știu de ce. Ea a ales să dispară și acum devine responsabilitatea mea. De ce?
VICTOR: Pentru că n-am reacționat. Am tăcut. Din frică, din inerție, ca să „salvăm spectacolul“, să ne protejăm, să nu ne complicăm viața.
În Secundar, raportul dintre individ, instituție și societatea românească este investigat printr-o lentilă psihanalitică profundă, relevând un peisaj psihic colectiv dominat de reprimare, vinovăție, control și dezindividualizare. Acest raport tensionat devine o matrice de conflicte interne și o cauză majoră a disoluției identitare a personajelor.
SOFIA: Am o senzație ciudată. Parcă nimic din tot ce am simțit, din tot ce am învățat, nu mai e valabil. Parca niciun adevăr la care am ajuns nu mai stă în picioare. Am obosit să trag de toată lumea ca să facem spectacolul ăsta. Mi se pare că nimeni nu mai are nicio miză. De fapt, nici măcar pentru mine nu știu dacă mai e atât de importantă povestea asta.
Individul din Secundar este definit de o identitate instabilă, oscilând între ceea ce este, ceea ce pare și ceea ce se așteaptă de la el; reprimări multiple – dorințe, traume, frustrări personale care nu pot fi exprimate în mod liber; o personalitate disociată, actorii/personajele își trăiesc existența între ceea ce ar vrea să fie și ceea ce le permite contextul (instituțional/social) să fie; un actor epuizat psihic, care visează la autenticitate, dar este blocat într-un sistem ierarhic ce îi cere „roluri“ de conformism.
TERAPEUTA: Ai mai traversat astfel de momente?
OLGA: Nu, niciodată. Eu am ales să fac meseria asta pentru că voiam să construiesc ceva cu alți oameni. Voiam să fac parte dintr-o comunitate care ar putea să schimbe lucruri prin forța unui ideal comun. Și asta nu mai regăsesc azi.
(…)
OLGA: De când fac meseria asta, mă antrenez în fiecare zi să nu mint. Să nu mă prefac. Să nu zâmbesc fals, să nu port discuții banale, să nu fac niciodată ce așteaptă lumea de la mine dacă nu simt. Asta-i normalitatea mea.
Teatrul (ca instituție), dar și sistemele sociale (educație, cultură, ierarhie profesională), joacă în spectacol rolul de supra-eu, impun norme, interdicții, judecăți; creează vinovăție inconștientă prin standarde inumane; cer performanță și loialitate, fără a oferi sprijin psihic real. Instituția devine astfel un mecanism de supraveghere și disciplinare, un spațiu în care omul devine doar funcție, nu subiect. Societatea românească, așa cum este sugerată în spectacol, este configurată ca o formă de autoritarism, impune modele și așteptări: ce înseamnă succes, ce înseamnă eșec, ce trebuie să fie un artist, un bărbat, o femeie; operează prin privire, judecată, memorie colectivă; generează un sentiment constant de neadecvare și alienare în individul care nu se încadrează în normă. Această societate este post-totalitară, încă marcată de tăcere în fața traumei, obediență în fața autorității, teama de a vorbi liber, simulare a echilibrului, în locul unei autenticități dureroase.
SOFIA: Și eu mă întreb dacă are vreun sens și dacă nu mă identific prea tare cu munca pe care o fac. De fapt nu cu munca în sine. Cu ambițiile mele. Poate că punem toată presiunea asta pentru că în afară nu mai avem nimic. Nu mai avem comunitate, nu mai avem prieteni reali, nu mai există nici un cerc de încredere, și atunci așteptăm de la oamenii cu care lucrăm să preia ce ne lipsește în viața noastră. Că am ajuns să nici nu mai avem cu cine bea o bere după lucru. Prieteniile durează din ce în ce mai puțin. Odată ce-am greșit nu mai are nimeni disponibilitatea să repare relația. Preferăm s-o luăm de la capăt cu alți oameni.
Actorii din Secundar repetă tipare de suferință, tăcere, eșec, învățate din familie sau impuse de sistem. Este o moștenire generațională a neputinței și a resemnării. Privirea celorlalți (camera, publicul, autoritatea) distruge autenticitatea: subiectul devine un spectacol al propriei prăbușiri.
MARTA: Eu? Voi nu vedeți că ea își varsă frustrările pe mine pentru că habar n-are ce vrea să facă aici? Mai întâi să învețe să lucreze cu actorii și după aia să-mi dea mie lecții de viață.
MARTA: Salvează spectacolul… Haideți, tovarăși, înainte. E vorba doar despre muncă și despre rezultat, nu mai e vorba despre relații, prietenii, empatie.
SOFIA: La muncă e vorba de muncă, acasă face fiecare ce vrea.
MARTA: Mă piș pe repetiția ta!
SOFIA: În afară nici nu se pune problema așa, e mereu cineva pregătit să preia rolul tău dacă nu te simți bine și nu faci față, nu mai are nimeni atâtea fițe și orgolii.
Alexandra Badea construiește un sistem închis: individul încearcă să se afirme, dar este presat de instituții care cer supunere și o societate care validează doar aparența. Din punct de vedere psihanalitic, consecința este o dezintegrare a sinelui, o identitate scindată între ceea ce este, ceea ce trebuie să pară și ceea ce ar putea fi, dacă ar avea spațiu pentru adevăr. Această triadă individ – instituție – societate generează un climat de frică, resemnare și disociere. Actorul devine un instrument, o funcție, o mască, o figură a consumului emoțional. Între realitate și reprezentare se deschide un abis psihic, așa cum vedem realizat îndeosebi finalul spectacolului.
VICTOR: Când asist la o nedreptate. Când ajung să particip la așa ceva. Când adevărul e băgat sub preș ca să putem inventa niște povești care ne permit să nu ne mai simțim vinovați.
VLADIMIR: Dar n-a fost nicio nedreptate. Lucrurile astea se întâmplă mereu, când cineva nu mai face față și strică echilibrul unui grup, e schimbat.
Secundar este mai mult decât un spectacol de teatru, este o reflectare, introspecție, punere în scenă terapeutică, o mărturie a suferinței tăcute din culise/din inconștient. Alexandra Badea propune o introspecție dureroasă asupra condiției artistului și a individului în societatea românească contemporană. Printr-o structură dramaturgică inovatoare, spectacolul devine un act de rezistență împotriva uitării, a conformismului și a alienării. În spatele fiecărui chip filmat și redat pe scenă, se află o conștiință care strigă, în tăcere, după dreptul de a fi. Secundar este un spectacol dens, în care psihicul individual este reflectat prin moșteniri generaționale, lumi/realități interioare, relaționări și dimensiuni sociale.
Alexandra Badea propune nu doar o experiență teatrală, ci și o interogare profundă asupra a ceea ce ne definește ca oameni: nu doar alegerile noastre, ci și ceea ce moștenim inconștient. Din această perspectivă, spectacolul său devine o terapeutică scenă, o confruntare cu conflictele subiectului și ale istoriei familiale, și oferă o experiență individuală estetică, artistică, dramaturgică și culturală complexă, explorând identitatea, trauma și dinamica relațiilor umane printr-o combinație inovatoare de teatru, cinematografie și artă-în-artă.
Imagine © Florin Ghioca
