Oranjeria

‒ Care e treaba cu Omul-de-spumă? De ce-i sperii aşa? De ce trebuie mereu speriaţi copiii ca să nu facă prostii? Cine ţi-a spus să le zici asta?

Mergeau în acelaşi ritm, şi Talita a dat deodată  peste un crab turcoaz. A ţipat, dar Asi a liniştit-o.

‒ Au apărut de curând. Niciodată nu ştii cine şi când apare în viaţa ta. Şi, dacă te uiţi cu atenţie, o să-i găseşti peste tot: printre picioarele copiilor, în pantofii fandosiţi ai doamnelor, urcând pe pantalonii domnilor, în castroane – le plac castroanele adânci şi fine. Mai ales cei de culoarea acelor de pin intră acolo.
‒ Ce? Ce spui, fetiţo? Ce culoare e aia? Şi ce… sunt de toate culorile? De unde vin? Şi ce faceţi cu ei?

Fetei a început să îi placă de Talita, pentru că nu era la fel ca alţi oameni mari.
‒ Auzi, să nu ştii de culoarea acelor de pin? Atunci poate măcar ai auzit de culoarea sâmburelui de vişină? Vişină, nu cireaşă, pentru că nu sunt la fel. Totul e diferit, măcar asta ştii, cred. Sunt şi de culori banale: o groază de crabi mov – ei merg cel mai haios, aşa, în zigzag, să-i vezi, n-ai cum să nu râzi, şi, când se simt priviţi, se întorc spre tine şi te întreabă cu glas de înţelept: Ce te uiţi aşa, curioaso, n-ai mai văzut crab mov? Ei bine, eu am văzut fete ca tine cu duiumul, mare scofală, sunteţi drăguţe, dar n-o să mă-nsor cu voi doar pentru asta, sunt lucruri mai importante de făcut, de exemplu, să urc pe gâtul sticlei ăleia şi să cobor şi pe urmă să intru în şapca aia şi să ies şi să mă plimb pe balustradă şi pe speteaza scaunelor. Când o să-nţelegi că cea mai mare plăcere e să te plimbi pe o spetează de scaun, atunci poate o să te iau de nevastă. Pe urmă, sunt cei de culoarea cretei vernil, pare că e gata-gata să se ia culoarea de pe ei, şi totuşi sunt la fel şi după o jumătate de oră. Ei îţi fac cu ochiul, doar ei ştiu cum s-o facă aşa obraznic, încât o fată să roşească numaidecât. Nu vorbesc, nu spun niciodată nimic, doar fac cu ochiul şi aşteaptă şi de fapt sunt siguri că o să-i urmezi. Şi n-ai ce să faci, nu poţi să te împotriveşti. Te iei după ei, ocoleşti oameni şi dulapuri, dai în şifoniere, te împiedici de ghivece cu flori şi nu-ţi iei privirea de pe ei, doar pentru că odată ţi-au făcut cu ochiul, chiar dacă pe urmă par că au uitat de tine.

Cel mai mult îmi plac totuşi cei cu buline: sunt cu buline, cu steluţe, cu dungi şi cu spirale. Cei cu spirale se cred cei mai deştepţi şi nu te bagă în seamă. Poţi să încerci, orice-ai face, poţi să te dai de-a berbeleacul, să chiui, să stai în cap, să faci şpagatul, să te dezbraci de tot, să ţopăi, să cânţi Bate forte o tambor, degeaba. Am crezut că au probleme cu văzul sau cu auzul. De unde, văd perfect, dar aşa sunt ei. Am crezut că sunt timizi sau fricoşi, de unde, aşa sunt ei. Nu sunt crabi umani, le-o lipsi ceva şi n-ai ce să le faci. Dar cei cu buline sunt extraordinari: ştiu să te mângâie şi ţi se urcă pe cap. Îţi fac una-două o groază de codiţe în toate direcţiile. Se încurcă, dar se descurcă. Te gâdilă în ureche, alunecă pe gât, dar nu-ţi lasă un fir nearanjat. Codiţe, codiţe, codiţe şi apoi se plimbă pe mâinile tale şi se joacă şi cu părul de pe braţe. Scot ei nişte sunete. Parcă sunt şi ei copii mici şi gânguresc, pe urmă îşi ridică cleştii spre tine, într-un fel încât te-apucă plânsul. Nu râde, şi eu am crezut că-i de râs, dar nu te poţi stăpâni. Fără să vrei, începi să plângi şi tot plângi până când se lipesc iar de capul tău şi atunci te potoleşti dintr-odată. Dar ştiu că ţie îţi plac ăştia turcoaz.

Talita  a fluturat o mână în aer şi a dat din cap că nu.

‒ De ce crezi asta? Sunt toţi la fel pentru mine, cum să am crabi preferaţi? Auzi ce spun.
‒ Ba da, recunoaşte, am ştiut de când ai dat peste primul. Ăsta a fost să iasă în calea ta, pentru că de ei îţi place. E ca şi cum l-ai fi chemat. De ce n-a fost unul cu steluţe? Hai, zi-mi. Crezi că nu-nseamnă nimic? Uite, hai sa încerci şi tu o prăjitură. Isei îi plac, dacă nu ne grăbim, o s-o găsim ca un dovleac.

Tânăra  a reuşit s-o oprească pe Asi punându-se în faţa ei.

‒ O să mai vedem ce-i cu crabii ăştia şi de ce îmi plac mie doar cei turcoaz, dar n-ai răspuns încă: cine e Omul-de-spumă? Există sau e doar o expresie, un mod să-i ţineţi în frâu pe copii sau ce?

Asi a trecut mai departe.

‒ Am multă treabă azi, e rândul meu la… în fine, nu contează, nu mă ocup doar de primirea musafirilor. Sunt mai mulţi oameni aici decât crezi, doar că nu ne-am întâlnit noi cu ei. Şi da, o, da, trebuie să existe, fără el n-ar exista nici Oranjeria, nu crezi?

Deşi încă se uita după crabul turcoaz, care se uita la ea, Talita a ridicat din umeri:

‒ De ce n-ar exista? Dar cine e? Du-mă la el. Vreau să vorbim şi mai vreau să ştiu dacă José a fost vreodată aici, zici că-i cunoşti pe toţi, sigur l-ai şti şi pe el. E un băiat cu o puşcă şi cu o piele aşa mai…
‒ Îl ştiu, îl ştiu, da, a fost, dar n-a stat mult, înţelegi, nu? Credea că puşca aia e tot ce contează şi că poate să se lupte cu Omul-de-spumă.
‒ Ce vrei să zici? s-a încruntat Talita şi apoi a râs tare. Doar nu vrei să cred că l-a mâncat Omul-de-spumă. Eu nu sunt copil, nu-mi turna balivernele pe care le spui celorlalţi.

Ajunseseră lângă platourile cu prăjituri, Asi le-a aranjat şi a scuturat firimiturile.

-Faci multe firimituri, i-a şoptit Isei. Nu te mai ţine atâta după Cairo. El e… şterge-te la gură.

S-a întors spre Talita.

-Ştii că nu sunt beliverne, cum ştii şi ce e cu crabul turcoaz, după care te uiţi. A râs şi a plecat spunând: am atâtea de făcut.

Părul îi strălucea şi se unduia odată cu rochia.

Tânăra şi-a verificat telefonul şi a strigat după Asi, ar fi vrut s-o mai întrebe despre cineva, dar n-a mai prins-o, aşa că a început să se plimbe încet şi să atingă lucrurile pe care le întâlnea. Erau fine şi se lăsau mângâiate şi parcă toate îi zâmbeau. Nu mai simţise vreodată că o mobilă poate să-i zâmbească. Şi-a dat seama că în paralel cu ea, tot mai aproape, mergea crabul turcoaz. Se întorcea spre el din când în când ca să ştie că e încă acolo. Mergeau la fel de încet şi respirau în acelaşi ritm. Şi totul în jur avea aceeaşi nuanţă turcoaz pal şi susura un cântec pe care ea îl auzise odată într-o grădină unde fusese invitată la dans prima oară. Prima dată când dansezi e decisivă, îi spusese gazda. Ştii de atunci dacă eşti făcut pentru dans, pentru privit dansul sau pentru fugit de dans. Gândeşte-te bine şi totuşi nu prea mult când zici da unei invitaţii la dans. Poate să însemne totul. Uită-te în jur şi să nu dansezi decât cu cine vrei tu, oricât ar insista câte unul. Nu-i băga în seamă, doar ce vrei tu contează. Atunci a râs şi, doar ca să verifice, a spus nu de câteva ori. Se simţea bine când era întrebată şi ea spunea nu. Pe urmă a venit şi momentul să spună da. Băiatul ăla semăna mult cu crabul turcoaz, acum îşi dădea seama, se mişcau la fel.

Isa a rămas în urmă. E enervantă de când a apărut Cairo. Era şi înainte, ca toţi copiii. Eu nu sunt ca ea. A zis mama că fraţii mari sunt altfel. Nu mai ştiu cum a zis, dar eu nu m-aş ţine aşa după Asi, să zicem. E frumoasă, nu e ca fetele pe care le ştiu, dar n-o să stau după ea peste tot, mai ales dacă nu mă bagă în seamă. Nu ştiu pe unde a rămas Talita. Cu ea e altceva. Ştiu că e mai mare, că are un iubit, prieten, ce-o fi, dar şi ea ştie că sunt mai mare decât toţi ceilalţi de vârsta mea. La început îmi plăcea să-mi ciufulească părul, dar e de fapt o chestie pntru copii, şi nu vreau să se poarte cu mine cum ar face-o cu un copil. Nu ştiu acum dacă s-o iau la dreapta sau la stânga, mi se pare că arată la fel. Şi unde s-au ascuns oamenii şi toţi copiii ăia care mişunau adineauri? Parcă ar fi intrat toţi în portocale. Aşa o fi aici regula, la ora prânzului se fac mici şi intră să doarmă în câte o portocală. Doar eu ce-am rămas pe-afară. Credeam c-o să mă caute imediat, c-o să mă strige cineva şi nu pricep de ce nimeni nu strigă nimic şi aici e aşa o ceaţă spumoasă. Şi dacă m-a înghiţit Omul-de-spumă? De ce-ar fi făcut-o? Ce-ar fi avut cu mine? Ce făceam diferit de ceilalţi? Cum să ştiu acum dacă sunt în el sau în afara lui? Ar trebui poate să ţip şi eu, dar mi-e ruşine. Dacă toţi dorm, o să-i deranjez şi mama cu tata m-ar certa. Dacă o să rămân singur aici, ce-o să fac? Merg de ceva timp şi nu e nimeni. Şi dacă totuşi strig şi nu m-aude nimeni? Aş vrea să fie Talita aici sau mama şi tata sau chiar şi Isa sau băieţii ăia caraghioşi. Şi, de fapt, chiar dacă m-a mâncat, doar nu sunt eu primul, nu? Ar trebui să găsesc nişte copii pe-aici sau oameni sau orice. De ce nu e nimic decât spuma asta, ce-i drept, miroase frumos, dar nu cred că-i bună de mâncat, şi iar nu ştiu pe unde s-o iau. Poate de fiecare dată o iau pe unde nu trebuie. Dar de unde să ştiu? De ce nu sunt semne din-alea pe care să le citeşti, să ştii unde te afli şi unde s-ajungi? Parcă s-a auzit ceva. Cred că venea de dincolo de zidul ăsta de spumă. Oare pot să trec prin el? Dacă intru în spumă şi nu mai ies şi chiar nu mă mai găseşte nimeni? Ce să fac? Ar trebui să fiu curajos, poate să am un fel de armă, poate o baghetă, ba nu, alea sunt pentru fete. O bâtă, ştiu că tata are o bâtă în maşină. O fi fost chiar aşa cum a spus, că s-a bătut cu un gras şi a rupt bâta pe el? Mereu a spus că bătaia nu e bună şi totuşi a rupt bâta aia pe cineva. Mi-ar plăcea o armă cu lumini multe şi cu tot felul de muzici, care să ştie singure ce să facă, eu doar s-o ţin şi să merg cu ea. Cred că Talita mă caută, nu se poate să mă lase aici, chiar dacă are prieten. Şi noi doi suntem prieteni.

‒ Talita, aici sunt, tu unde eşti? Isa, unde eşti? Mama… ? Tata… ? Unde sunteţi? Ce-i chestia asta? Cum ies de-aici? De ce nu răspunde nimeni? Doar am strigat cât de tare am putut. N-au cum să n-audă. Acum o s-apară şi o să mă îmbrăţişeze. E aşa bine când mă ţine la piept Talita, e aşa cald.

Talita a luat-o de mână pe Isa şi a întrebat-o de mai multe ori:

‒ Unde ai zis că l-ai lăsat pe Ed? De ce n-aţi stat împreună? Cam pe unde eraţi? V-aţi certat? Ce i-ai zis?

Fetiţa se uita la carapacea unui crab de culoarea vaniliei şi strângea tare degetele tinerei.

‒ Nu ştiu pe unde a luat-o. I-am spus că e rău şi o să-l mănânce Omul-de-spumă. Pe urmă am fugit şi m-am ascuns după un portocal.
‒ Bine, bine, lasă că-l găsim noi. Undeva trebuie să fie.
Isa a început să plângă şi s-a lipit de Talita.

‒ Dacă l-a mâncat? Dacă e în burta lui acum? Cum îl scoatem? Ce-o să zică mama şi tata?

Talita o mângăia pe cap şi se uita în toate părţile. Se gândea la părinţii copiilor şi la cum îşi imaginau ei că totul e bine, că cei doi stau cuminţi cu o tânără care ştie să aibă grijă de ei. Cum putea să le spună: habar n-am unde e Ed, poate în Omul-de-spumă din Oranjerie. Cum să-i spui aşa ceva unui părinte? Era, îşi spunea ea, şi vina lor, de ce n-au stat ei cu copiii, aşa se întâmplă dacă ai încredere în alţii, la ce le trebuia atâtea cumpărături?

A început să se uite peste tot după Ed:

‒ Aţi văzut un băiat aşa, mai înăltuţ, cu ochi albaştri şi nas ascuţit, cu pantaloni verzi şi tricou portocaliu? Întreba câte un copil, care râdea şi ridica din umeri, întreba câte o femeie care dansa cu altele, şi abia atunci a văzut că erau multe femei care se prindeau de mâini şi se roteau şi nu voiau să ştie de Ed sau de alt copil, doar de rotitul lor pe care îl numeau dans. Una dintre ele a vrut s-o prindă în joc, dar Talita s-a ferit. S-a gândit că auzise atâta de Oranjeria asta, visase la ea şi acum tot ce făcea era să-l caute pe Ed. Nu putea să iasă fără el, undeva trebuia să fie. A început să întrebe despre Omul-de-spumă, îi venea să râdă, dar vedea feţele lor transformându-se şi fiecare arăta în altă direcţie.

‒ Pe-acolo.
‒ Ba pe acolo.
‒ După lămâii ăia.
‒ La tarabe, la ora asta e în jurul tarabelor să verifice fetele.
‒ E pe aici.
‒ Acolo, după muntele de nisip din care cresc florile de nisip.

A privit unde i-a arătat femeia. Au mers una lângă alta, tânăra şi fetiţa, spre munte. Era un munte înalt, din nisip. Din loc în loc creşteau flori. Când au încercat să le atingă, li s-au scurs printre degete. Au apărut altele, puţin mai departe. S-au aşezat la baza muntelui şi au inspirat.

‒ El e, el e, bărbatul din grădină, care m-a dat în leagăn, a şoptit Isa. Mi-a dat o prăjitură. A arătat spre o siluetă care cobora de pe munte. Se mişca uşor şi în dreptul lor s-a oprit.
‒ Ce mai faci? a întrebat-o şi a atins-o în treacăt pe obraz. Ne întâlnim din nou, vezi? Cine e prietena ta?
‒ Sunt Talita, îl căutăm pe fratele ei. Ai văzut un băiat înăltuţ în pantaloni verzi şi tricou portocaliu?

Bărbatul i-a întins mâna.

‒ Poate, mi se pare că l-am văzut pe undeva, să mă gândesc. Nu cumva v-aţi certat, tu şi Ed?
‒ De unde îi ştii numele?
‒ Ştiu ce trebuie, poate mi-a spus fata asta frumoasă că are un frate pe care îl cheamă Ed şi cu care se cam ceartă. Eşti sigură că vrei să-l găseşti? Aici se întâmplă de toate.

Fetiţa a dat repede din cap că da.

‒ Unde e? s-a răstit Talita.
‒ Să vedem, cred că vorbea cu Omul-de-spumă şi nu prea se înţelegeau. N-ar fi trebuit să se ajungă acolo. Nu i-o fi zis nimeni cum să se poarte. Acum eu aş putea încerca să negociez, să zicem, dar nu ştiu, dacă o supără iar? Fraţii mai mari sunt uneori răutăcioşi, pe când ea e aşa… uită-te la ea, a spus şi a mângâiat faţa fetiţei, cum să se poarte cineva urât tocmai cu ea? Poate nici Omului-de-spumă nu i-a plăcut cearta asta. Dar dacă Isa chiar vrea, o să-l găsim.

Bărbatul a dispărut dincolo de muntele de nisip şi Talita a izbucnit:

‒ Ce ţi-a făcut cât aţi fost atunci în grădină? Îţi aminteşti?

Isa plângea şi se uita după el.

‒ Nimic, mi-a dat o prăjitură şi acum o să-l aducă pe Ed înapoi.

Au aşteptat un timp, şi aproape aţipiseră când s-au ivit bărbatul şi Ed.

‒ La fel cum l-aţi lăsat. Mi-a luat ceva să-l aduc, dar a recunoscut că a supărat-o. Totuşi, chiar şi Omul-de-spumă voia să-l ierte de data asta. Striga exact ca o fetiţă: Talita, Isa, mama, tata… ce băiat curajos.

Imagine reprezentativă: Chris Buzelli