- Mihai Stelian Rusu, Alin Croitoru: Politici ale memoriei în România postsocialistă. Atitudini sociale față de redenumirea străzilor și înlăturarea statuilor, Editura Institutul European, Iași, 2022.
- Mihai Stelian Rusu: Locuri ale memoriei. Politicile simbolice ale spațiului public într-un oraș memorial, Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2023.
Propoziția care apare pe post de titlu al acestei duble prezentări de carte reprezintă o dedicație pe care Mihai Rusu a scris-o în cel de-al doilea volum. Aceasta este reprezentativă, consider, pentru ambele volume, pe care le-am utilizat cu folos, până acum, în scopuri pedagogice. Numai că din punct de vedere metodologic, analitic și tematic, cele două cărți au, dincolo de dimensiunea pedagogică, considerabil mai multe de oferit. Din acest motiv am ales să le semnalez și să le discut aici, pe scurt.
Cum apar și cum se impun nomenclatoarele stradale, alături de denumirile instituțiilor și a spațiilor publice, în general, în cadrul modernității europene? Ce tip de viziuni ideologice le animă? Ce tipuri de dinamici și de conflicte traversează aceste denominațiuni ale spațiului public, până ajung să se impună? Cum sunt negociate, contestate sau resemnificate acestea? Iată câteva dintre întrebările de cercetare la care cele două cărți răspund convingător, pe baza unor metodologii atât cantitative – statistică, studii transversale și longitudinale, analiză de conținut – cât și calitative, încadrabile în sfera politicilor publice critice și a analizelor ideologice și istorice de tip comparat.
Primele tentative de încadrare politică modernă a spațiului urban apar în Franța, mai exact în Parisul secolului XVII, odată cu extinderea pe scară largă a sistemului poștal. Propuse și implementate de către monarhie, aceste prime denumiri stradale reproduceau și glorificau, desigur, familia regală, alături de simbolistica generală a respectivului regim politic.
Revoluția Franceză din 1789 a abolit toată această nomenclatură stradală care glorifica vechiul regim, pe care a înlocuit-o cu propriul sistem de denumiri care celebrau republica și valorile republicane. (…). Dacă monarhia franceză a introdus politizarea toponomastică a spațiului public prin sistemul onorific de nominare stradală, Revoluția Franceză a fost cea care a brevetat redenumirea în masă a nomenclatorului stradal ca acțiune politică de redefinire a spațiului urban și a semnificațiilor politice înscrise în acesta. Sistemul denumirilor stradale ca instrumente politice și locuri ale memoriei s-a răspândit ulterior Revoluției franceze pe întregul continent, mai întâi în marile capitale, iar apoi, printr-un efect descendent, la nivelul tuturor localităților. (Politici ale memoriei, pp. 26–27)
Politizarea spațiului public reprezintă deci o realitate indiscutabilă, bazată pe o genealogie amplă, o realitate pe care fiecare regim politic o adaptează, sau o reface radical, așa cum a fost cazul regimurilor socialiste autoritare, de exemplu – în conformitate cu propria dinamică ideologică. Memoria urbană – și nu numai – așa cum reiese aceasta din practicile politice cotidiene de codificare simbolică a spațiului, și nu neapărat din producerea de cunoaștere științifică asupra acestuia din urmă – este, în permanență, un loc al negocierii, în care se confruntă diferite perspective axiologice și totodată ideologice, indiferent de cât și cum reverberează, la nivelul percepțiilor cotidiene, aceste tensiuni. În cadrul procesului de negociere și, totodată, de (re)producere simbolică a spațiului, rolul de primă vioară este deținut de către autorități. Aici contează nivelul educațional și formarea culturală a edililor, respectiv accesul mai mult sau mai puțin privilegiat la anumite tipuri de resurse al acestora. Chiar și așa, puterea nu poate resemnifica în mod arbitrar spațiul public pe care, temporar, îl administrează; dacă o face, riscă enorm, deoarece memoriile și ideologiile populare tind să se reactiveze imprevizibil și radical chiar, atunci când apar circumstanțe favorabile, adică atunci când între ideologia oficială și ideologiile populare apar discrepanțe tot mai greu de traversat și de reconciliat politic. Altfel spus, este vorba despre acel „mit“ al democrației – care poate fi adaptat însă și la regimuri politice nedemocratice – pe care l-au teoretizat Gabriel Almond și Sidney Verba în celebra lor lucrare, Cultura civică: chiar dacă cetățenii unui stat nu sunt modele de civism politic, desconsiderera lor fățișă de către guvernanți îi poate reactiva oricând pe coordonate civice incontrolabile și chiar subversive, în situații mai grave.
Există două mari direcții de „citire“ a spațiului public în modernitate. Una ține de vechiul scientism pozitivist, specific secolului XIX, în timp ce alta se revendică de la costructivismul social contemporan, tot mai influent în cadrul științelor sociale în ultimele decenii, dar și din sociologia critică de inspirație marxistă.
„Turnura spațială“ petrecută în științele sociale și cu precădere în geografia umană în ultimele decenii a constat într-o reconsiderare substanțială a spațiului. Potrivit vechii concepții pozitiviste, spațiul era văzut ca un lucru amorf, a cărui existență obiectivă este independentă de observator și indiferentă față de acesta. Pentru multă vreme, geografii s-au raportat la spațiu ca la un dat geografic, pe care l-au luat ca fiind de la sine înțeles. În imaginarul ontologic al acestora, spațiul era conceput ca «ceva» înăuntrul căruia alte lucruri (inclusiv oameni) sunt distribuite. Noua concepția articulată în urma turnurii spațiale din științele geografice s-a inspirat masiv din teoria socială, atât din paradigma construcționismului social cât mai ales din reflecția marxistă asupra societății. Ceea ce a rezultat a fost o înțelegere relațională a spațiului ca proces intrinsec social (…). (Locuri ale memoriei, pp. 190–191; vezi și Politici ale memoriei, p. 25)
Cea de a doua abordare a spațialității și a memoriei urbane moderne, și anume cea non-pozitivistă, poate fi divizată la rândul ei într-o ramură cu specific mai degrabă postmodern, multicultural, respectiv într-o ramură cu specific preponderent conflictual, având ca unitate principală de analiză clasele sociale și interacțiunile dintre acestea, codificate în mod predilect sub forma unor chestiuni cultural-identitare. În ultimă instanță, ambele direcții de analiză sunt critice, doar că – cel puțin așa le-am perceput eu – prima este coagulată din perspectivă preponderent liberală, postmodernă, tributară turnurii „lingvistice“ din cadrul științelor sociale, în timp ce ultima se revendică dintr-un corpus doctrinar divers, care cuprinde curente marxiste, post-marxiste, post-coloniale, decoloniale etc. (Locuri ale memoriei, pp. 22–23)
După ce încadrează teoretic și metodologic materialul empiric pe care urmează să ni-l prezinte, autorii se opresc la diverse studii de caz, bine alese, pertinente, și cu implicații care trec dincolo de obiectivele asumate ale cărților. La nivelul României, Mihai Rusu și Alin Croitoru arată cum a fluctuat dinamica toponimiei stradale în funcție de diferite tipuri de regim politic, aceasta atingând un maxim al centralizării în perioada socialistă, când modificarea denumirii unei străzi nu se putea face decât prin decizie parlamentară. Regimul socialist a implementat o ideologizare fățișă, de-a dreptul agresivă, a spațiului public, dar aceasta nu înseamnă că în perioada interbelică sau după 1989, administrațiile de atunci (și de acum) nu au imprimat și nu imprimă un caracter ideologic aceluiași spațiu public, chiar dacă nu au operat nici pe departe la aceeași intensitate și nu au căutat să resemnifice sfera publică integral, așa cum s-a procedat între 1948 și 1989. În perioada postcomunistă, în special în anii 1990, ponderea modificării denumirilor stradale a variat în cadrul diferitelor regiuni ale României, de la aproximativ 7% în cadrul regiunii București-Ilfov la puțin peste 20% în Banat (Locuri ale memoriei, p. 74). Procentele pot părea mici, dar aspectele pragmatice au fost cele care au dat, în majoritatea cazurilor, tonul dezbaterii: locuitorii diferitelor orașe, alături de administrații, au preferat păstrarea unor vechi denumiri stradale din simple considerente practice. Cu toate acestea, denumiri profund ideologizate ale străzilor, cum ar fi „23 august“, „30 decembrie“, „11 iunie“, „Karl Marx“, V. I. Lenin“, „Petru Groza“, „Armata Roșie“ sau „Leningrad“, printre altele, au fost, fără excepție, schimbate. Nu a fost păstrat nici măcar termenul „republică“ în nomenclatoarele stradale, deși acesta este relativ neutru din punct de vedere ideologic și se pretează și la interpretări liberale, social-democrate sau conservatoare.
Mai departe, analizând, în Locuri ale memoriei, cazul Sibiului, Mihai Rusu observă tendințe contemporane globale de resemnificare a spațiului public urban, specifice Occidentului per ansamblu – și care țin de logica neoliberală a comodificării și minimalizării spațiului public. Pe lângă faptul că există enorme discrepanțe de gen în numele străzilor, monumentelor sau statuilor din Sibiu, așa cum există, în măsură mai mare chiar, în diferite orașe americane – tot mai multe stații de autobuz, porțiuni din spațiile verzi, locuri de joacă sau complexe sportive au început să adopte numele unor companii private, de obicei multinaționale. Motivele sunt multiple, iar tendința este una globală care reverberează, iată, din ce în ce mai mult și în cadrul periferiilor est-europene.
Orașul din România campion la capitolul „privatizarea toponimică“, pentru a utiliza expresia autorului, este însă Clujul. Să îi dăm, din nou, cuvântul lui Mihai Rusu, în cadrul unui paragraf care merită expus pe larg:
În Cluj-Napoca, orașul care se definește drept centru al inovației și antreprenoriatului, nu doar spațiile verzi au fost adoptate de către companiile private. În nomenclatorul stradal al orașului figurează Str. Emerson, în zona industrială Tetarom II, unde au fost construite fabricile companiei americane Emerson. Strada nou-înființată a fost botezată cu numele companiei în 2007, cu ocazia construirii acestor unități de producție, într-un gest toponimic echivalent cu cel al întinderii covorului roșu în fața investitorului de către municipalitatea clujeană. Tot în acest oraș, Sala Polivalentă, inaugurată în 2014, a fost privatizată toponimic în 2017. Noua denumire comercială a sălii este BTArena, după ce Banca Transilvania a câștigat licitația pentru achiziția numelui, contra sumei de 600,000 de Euro. Conform contractului, sala va purta această denumire comercială pentru următorii cinci ani (…). (Locuri ale memoriei, pp. 222–223)
Nu mi-am propus aceasta dar, oricât aș încerca, nu pot identifica minusuri sau aspecte discutabile în cazul cărților mai sus prezentate. Abordările cantitative riguroase se împletesc – aș risca să utilizez chiar termenul „organic“, dacă nu ar fi unul atât de tezist și de ideologizat – echilibrat și fără efort cu interpretările calitative profunde, lucide și critice. Cercetarea sociologică de înaltă ținută mai face încă un pas înainte, în România, prin intermediul acestor două lucrări, care nu au beneficiat, din păcate, de impactul și vizibilitatea pe care cu siguranță le merită. Prea des ne consolăm, în situații de acest gen, cu observația generală conform căreia așa se întâmplă, de obicei, în ceea ce privește cărțile științifice. Dar poate că, îndrăznesc totuși să le sugerez autorilor, nu ar strica deloc să încerce să popularizeze și să adapteze materialul cuprins în aceste volume în cadrul unor broșuri destinate publicului larg, sau, eventual, pe diferite platforme online.
