Care e problema cu sectorul cultural și OUG 52/2025, apărută la început de octombrie? Foarte simplu: efectele criminale ale unor legiferări otova, pe modelul ucaz de la centru, care arată ignoranța cronică a decidenților centrali în privința felului în care funcționează țara. Nu doar cultura. Țara. În care nu toți purtăm aceeași mărime la pantofi, nu mai purtăm cu toții aceleași haine (căci de-aia l-am dat jos pe Ceaușescu) și nu poți tăia de la toți cu aceeași dungă.
Și asta, nu din cauză că, într-o țară cu analfabetism funcțional la scară industrială, unde extrem de mulți oameni sunt dispuși să voteze pentru politicieni care așteaptă aviz de la cercetători că pământul e plat, cultura ar trebui să fie importantă. Ci fiindcă e ineficient, pe termen scurt, costă mai mult decât „economisește“, iar pe termen lung, duce la pierderi mari, calculabile în oameni, bani, oportunități de creștere și credibilitate.
Realitatea e că deja nu mai discutăm despre importanța ori neimportanța unor domenii, ci de banala înțelegere a felului în care România s-a dezvoltat, s-a sofisticat administrativ, s-a birocratizat (de multe ori), în ultimii 30 de ani, în moduri incompatibile cu tăiatul din pix.
Să vorbim în fiscaleză. Despre ce e vorba?
Există (și) în România un program de protecție a martorilor – în programe de siguranță națională, de mare corupție sau de crimă organizată. Sunt în jur de câteva sute, protecția lor costă și se plătește dintr-un subcapitol bugetar numit 20.30.30, „Alte cheltuieli cu bunuri și servicii“, parte din mai marele capitol „Bunuri și servicii“.
Din același subcapitol, alte entități ale Statului român plătesc taxe de pod și autorizații de drum, documentații pentru planuri cadastrale, servicii de certificare a semnăturii electronice, mentenanța sistemelor electronice, înmatricularea vehiculelor, în unele cazuri TVA-ul și asistența juridică (atunci când n-au juriști angajați – cazul foarte multor instituții și primării mici). Iar majoritatea teatrelor, muzeelor, filarmonicilor, operelor etc. acoperă tot de acolo cheltuielile de producție și cele pentru colaboratori. 20.30.30 e un platouaș cu de toate, menit să adăpostească, într-un formular standardizat de buget de stat, complexitatea nevoilor unei mulțimi de entități publice individuale.
Ce se întâmplă când Guvernul interzice încheierea de contracte (oficial numite „angajamente bugetare“) din acest 20.30.30 și plafonează sumele cheltuite din tot capitolul „Bunuri și servicii“ la media ultimelor nouă luni plus 10%, fără a excepta, în esență, decât sănătatea și deszăpezirea?
Simplu: la unii martori protejați, Parchetul va renunța, asta e, oricum zburdă criminalii, taxele de pod le plătește șoferul, mașinile cumpărate acum două luni mai stau niște luni. Dacă dă cineva instituția în judecată, asta e, să aștepte până se aprobă bugetul de la anul, că și așa judecătorii sunt în grevă mascată. Instituțiile culturale își vor reduce programul – fiindcă altfel ar ieși din media ultimelor nouă luni – și nu vor mai lucra la noi spectacole/concerte/expoziții, consecința fiind un program și încasări reduse și în prima parte a anului următor (când nu vor avea ce să arate nou). Iar unele colaborări internaționale vor dispărea, din imposibilitatea semnării acordurilor.
Dar, vor zice cârcotașii, de ce n-au fost managerii în stare să încheie contracte dinainte și care-i problema dacă strâng cureaua și cheltuie în octombrie-decembrie tot atât cât au cheltuit, în medie, lunile anterioare? De ce nu s-au „chivernisit“? Că doar deficitul, solidaritate, alea-alea.
S-o luăm de la coadă la cap. Întâi, pentru că, de fapt, lucrurile se întâmplă așa: deja, prin legile „curente“, instituțiile și autoritățile nu au voie să încheie contracte noi până la aprobarea bugetului, iar bugetele sunt anuale, nu planifici de anul ăsta pe anul viitor decât investiții (drumuri, poduri, clădiri) și utilități.
Nimeni nu mai ține minte când a fost ultima oară când bugetul țării a fost votat înainte de 1 ianuarie (nici vorbă despre bugetele consiliilor județene, ale primăriilor sau ale instituțiilor, a căror aprobare vine în „cascadă“, după aceea). În viața reală, bugetele oficiale încep să existe de prin martie încolo – practic, în ultimii doi ani, în instituțiile din țara noastră, se semnează contracte șase luni din 12, din martie până-n octombrie. Suplimentar, până-n martie nici n-ai voie să cheltui decât media lunară a cheltuielilor de anul trecut (ceea ce formal se numește 1/12 din execuția bugetară anterioară).
Iar dacă semnezi contracte așa, logica elementară îți spune că, la mare parte dintre ele, scadența va veni după octombrie, căci tu, instituție, ai putut plăti în primele trei luni doar salariile, apa, lumina și hârtia igienică (pe acord-cadru sau direct de la Penny, că la zece suluri nu trebuie contract). În plus, în iulie-august, în instituțiile de spectacole și concerte e interval de concedii și oricum nu se țin reprezentații, deci se plătește mai puțin. Ca să nu mai spun că timpul de „livrare“ a „produsului artistic“ nu e nici standard, nici la 30 de zile, ca-n cazul serviciilor comerciale (e mai lung).
N-am de unde să știu, având în vedere caracterul secret al activității Oficiului Național pentru Protecția Martorilor (ONPM), dar estimez că și acolo lucrurile se prezintă la fel: prin natura muncii, cheltuielile nu sunt și nici nu pot fi repartizate uniform de-a lungul anului. La ONPM, pur și simplu nu poate ști nimeni, în ianuarie, câți noi martori protejați vor exista (și câți din cei existenți, la o adică, mai și mor). La teatre, opere etc., cheltuielile din ultima parte a anului sunt mult mai mari decât cele din prima fiindcă, pur și simplu, la asta conduce intersecția dintre lunile fără buget, cu cheltuieli limitate, lunile fără activitate cu public și ritmul specific de producție.
În ceea ce privește încheierea de contracte, situațiile sunt la fel de diverse ca viața. De pildă, așa cum bine zicea, într-un comentariu de Facebook, o arheologă de la Muzeul Național de Istorie, muzeele au nevoie să contracteze diverse în cazul în care li se solicită (contra cost) servicii de arheologie preventivă. Instituțiile câștigă bani din aceste servicii, însă trebuie să și cheltuiască ceva ca să le presteze (căci dai un ban să faci mai mulți) – și nu au cum să anticipeze când li se vor solicita. Arheologia preventivă e necesară, de pildă, la construcția de drumuri. Ce să facă muzeele? Să pună anunț pe social media cu „Domnilor constructori, care când are nevoie de noi? Ziceți repede, că pe urmă poate nu ne mai lasă Statul?“
În alte cazuri, e vorba despre negocieri nefinalizate până la apariția intempestivă a OUG 52 (dacă la noi se semnează contracte în șase luni din 12, sper că nu se așteaptă nimeni ca negocierile să se poarte cu un milion de luni înainte).
Și, da, în unele cazuri, e vorba despre faptul că în cultură, de extrem de multe ori, oamenii încep să lucreze înainte să aibă un contract semnat. Sunt, uneori, spectacole aproape gata pentru care n-are nimeni contract. De ce? Dintr-o diversitate de motive ce țin și de practicile culturale, și de condițiile administrative. Pe de o parte, e incertitudinea bugetară – instituțiile nu știu precis ce bani or să aibă la final, dar știu că trebuie să producă. (Putem avea o discuție interesantă despre supraproducție – într-o vicioasă dependență cu practicile de consum, cu spectatorul care vrea mereu ceva nou – mai ales în teatrele publice și despre cum se poate crește nivelul de exploatare a unei producții, atunci când simți că direcția e „mai puțini oameni văd mai multe montări“, dar pentru asta ar fi nevoie de studii și analize, iar contractarea și plata lor e, de asemenea, interzisă prin OUG 52).
Pe de altă parte, sunt birocrația, aprobările și teama. În cazul artiștilor tineri, managementul vrea să vadă întâi că „iese“ ce trebuie, că cine știe?, iar el, managerul, nu e acolo să riște. Și, bomboana pe colivă, e faptul că extrem de mulți manageri, la teatre, la muzee, la orice în cultură, sunt interimari. Pe 30, 60, 90, 120, maximum 180 de zile (în cazul Bucureștiului). Cam ce să construiască ei multianual – sau chiar… multilunar? Castele pe nisip?
La un moment dat (nu demult), ascultam un (fost) ministru al Culturii deplângând lipsa de responsabilitate a managerilor, care ar trebui să răspundă ei, personal și direct, de asigurarea banilor pentru cheltuielile de bază (salarii și utilități). Exemplul de „dezmăț“ dat de ministru era un director de teatru care antamase (înainte să aibă bugetul aprobat) un turneu în Turcia, în care „irosea“ două săptămâni de diurnă. Managerul ar fi trebuit dat afară pentru asta.
Nu s-a simțit nimeni în stare, în acel context, să-i explice ministrului (fost) că, din alea două săptămâni, una era călătoria până la locul faptei, cu autocarul, ca să nu se „irosească“ bani pe avion, și că nu există festival internațional pe planeta Pământ la care programul să se stabilească și să se și desfășoare în alea șase luni pe an cât au teatrele românești buget. Și exact același lucru e valabil pentru expozițiile internaționale, pentru festivalurile de film etc.
Să reformăm managerii?
Ar putea managerii de instituții publice să se „chivernisească“?
Păi, să vedem ce-nseamnă această „chiverniseală“: oare ar putea face managerul economii la auditorii interni, contabili cu viză CPF, autori de referate de necesitate etc.? Nu, nu poate, fiindcă legea îi cere să aibă tot acest aparat administrativ. Nu contează PE CE se cheltuie banii cât contează să existe toate hârtiile. Poate, în schimb, să facă economie la tehnicieni de scenă, la restauratori, conservatori etc. Îi externalizează, crește economia privată, iar când se taie contractele și banii, îi lasă pe-afară. (Acesta e motivul pentru care salariile ocupă o parte atât de consistentă în bugetele instituțiilor de cultură: o parte sunt posturi la care te obligă Statul, o parte sunt oameni pe care managementul vrea să se asigure că-i poate plăti chiar și când apar ordonanțe de urgență – chiar și atunci când i-ar putea contracta altfel. Cultura se face cu oameni). În loc să țină spectacole sau concerte, poate să închirieze spații – chestie din care se duce direct la bugetul de stat 50% din valoarea chiriei. La cine să închirieze ca să lupte, cu 50%, contra deficitului? La firme de păcănele e bine? Pentru congrese ale partidelor politice e bine? Pentru lansări de votcă sau tutun încălzit e OK? Cam pentru ce poți închiria o sală de teatru la Bârlad, la Botoșani, la Petroșani?
Poate să facă ghidușii și rost de bani pentru renovarea spațiilor (care, uneori, au ditamai bulina roșie de cutremur)? Nu, nu poate, pentru că primăria/consiliul județean/ministerul e administratorul legal al imobilelor și doar primăria/consiliul județean/ministerul poate demara lucrări majore. Și tot așa. Managerul nici măcar nu-și poate stabili singur prețul la bilete sau închirieri – prețurile le aprobă autoritatea, care trebuie să țină cont de opinia publică, de accesibilitate ș.a.
Dacă există probleme la managementul instituțiilor de cultură – și există –, ele nu sunt la „chiverniseală“. Fiindcă, pe de o parte, nu prea poți chivernisi nimicul, iar pe de altă parte, fiindcă e absurd să-i pui cuiva în cârcă toate responsabilitățile și mai nici o libertate.
Ce se pierde?
Dacă schimbăm registrul și nu mai vorbim despre beneficiile sociale ale culturii – gândirea critică, atașamentul la democrație și la un set de valori societale comune etc. –, ci despre bani și mecanisme economice, întregul mod de abordare a culturii, culminând cu OUG 52/2025, e antieconomic. Cultura, mai ales cea publică, nu e industrie sau comerț profitabil, dar nu e nici un bambilici în care tăiatul de bani și contracte nu are consecințe financiare, traduse nu prin economie la buget, ci prin pierderi.
Reducerea programului cu publicul în cazul instituțiilor de spectacole și concerte costă. În instituțiile de repertoriu, dacă nu joci spectacolele pentru că nu poți plăti actorii colaboratori, pierzi mai mulți bani decât se cheltuie pentru acei actori.
Amânarea, din octombrie pentru ianuarie, a unor plăți sau activități deja angajate, la fel, costă. Un bilet de avion cumpărat cu trei luni înainte costă mai puțin decât unul cumpărat cu câteva zile înainte. O lucrare contractată în avans e mai ieftină decât una cu spor de urgență.
Patrimoniile muzeelor au o valoare economică – chiar semnificativă, dacă ne amintim discuțiile despre subevaluarea contabilă a Coifului de la Coțofenești. Atunci când aceste bunuri nu sunt conservate sau restaurate, ele se degradează și se devalorizează, de la lună la lună, din cauza condițiilor improprii de depozitare, lipsei intervențiilor etc.
Încă și mai mult, ceea ce se pierde sunt practici de consum – dacă oferta culturală publică scade, omul se mută spre consum privat (în loc de teatru, se va uita la un film, eventual piratat, acasă). Se pierd oportunități internaționale – cultura e un mod de a cunoaște o țară, de a „domestici“ imaginea ei, de a trezi un interes materializat apoi prin consum crescut de diverse produse ale țării în cauză, prin turism sau investiții. Și se pierde încredere – nu încrederea în muzeul X, care a anulat o expoziție în ultimul moment și și-a lăsat partenerii cu ochii-n soare, ci încrederea în întreaga țară. Nu muzeul X capătă o reputație de țepar, ci țara. Iar cu țeparii parcă nu te înghesui să faci afaceri.
O să dau și un exemplu mai puțin cunoscut: schema de cash-rebate pentru film (producții audiovizuale, în general). La concurență cu Ungaria, Georgia etc., România returnează, în prezent, 30% din banii de producție (fără TVA) cheltuiți în țară, cu oameni și firme românești, de către producători de film de preferat străini. Ca să primească înapoi un leu, producătorul trebuie să cheltuiască 3,3 lei plus TVA. Iar în plus, sigur că echipele mai și mănâncă, mai și cumpără cadouri, mai și vizitează România – ceea ce n-ar face în alte condiții, căci s-ar duce în Ungaria, despre care știu, unde lucrează de mai mulți ani (de când există sprijinul financiar de acolo) și, mai ales, în care au încredere. Încrederea că, dacă Statul le dă o țidulă că le va returna X lei, o va și face – ceea ce România, pentru țidulele emise între 2018 și 2020, n-a făcut-o până în 2024.
După această experiență, unii dintre străini au jurat că nu se mai întorc. Schema s-a reluat, au venit alți străini, mai cu parcimonie, ce-i drept. Ce se întâmplă dacă România iarăși începe să nu dea banii pe care a promis că-i dă? Cam ce-or să creadă nu doar producătorii de film, dar și restul investitorilor din țările lor? Că iubesc așa tare țara noastră că le plac până și țepele noastre?
Imagine reprezentativă: Sorin Ilfoveanu, Bed of Procustes, 1993
